Tag Archive fitoterapie

Bydr. Cristina Munteanu

Febra la copii: Bau-bau sau zână bună?

foto: istockphoto.com

Febra reprezintă poate cel mai frecvent motiv pentru care părinții se prezintă cu copiii la medic. Ea nu este o boală, ci reprezintă un simptom, cel mai adesea al unei infecții.

Ea poate fi definită potrivit OMS ca fiind creșterea temperaturii corpului peste 38C măsurat intrarectal sau 37,5C axilar.

Temperatura normală a corpului uman este situată în jurul valorii de 37C (36,4-37C), înregistrând anumite variații în cursul zilei și în funcție de vârstă; de obicei aceste variații sunt în jur de 0,5C, cu o valoare a temperaturii mai mare spre seară.

Există mai multe modalități de măsurare a temperaturii și mai multe tipuri de termometre.

Termometrul poate fi:

  • clasic, cu alcool sau galinstan (similar celui cu mercur, care a fost retras de pe piață datorită potențialului toxic în cazul spargerii)
  • digital, cu baterii, asemănător termometrului clasic
  • digital non-contact, cu senzor infraroșu (tip pistol)
  • digital, tip suzetă
  • tip benzi/plasture (conțin cristale lichide care își modifică culoarea în funcție de temperatură; sunt de multe ori concepute într-un design atractiv pentru copii).

Temperatura poate fi înregistrată:

foto: istockphoto.com
  • intrarectal

Termometrul digital (spălat și dezinfectat înainte și după fiecare utilizare) se introduce ușor la nivelul rectului (până când vârful argintiu al termometrului nu este vizibil) și se menține 1-2 minute. La temperatura înregistrată intrarectal scădem 0,5C. De exemplu, dacă termometrul ne afișează 38,5C intrarectal, înseamnă că temperatura corpului este 38C. Această metodă este considerată cea mai exactă (temperatura variază în diferite regiuni ale corpului) și este folosită cu predilecție în cazul sugarilor și copiilor mici. Poate fi utilizat și termometrul clasic, dar acesta necesită un timp mai lung (aproximativ 5 minute) pentru înregistrarea temperaturii și uneori copiii nu stau liniștiți iar părintele este stresat. În plus, acesta trebuie scuturat viguros, uneori de mai multe ori consecutiv, pentru revenirea la temperatura sub 36C ca să putem avea o măsurătoare corectă.

Există unele opinii care nu sunt de acord cu formularea de a ,,scădea” 0,5C consecutiv măsurării temperaturii rectal, pe motivul că induce părinților confuzie. Dacă nu folosim această ,,corecție”, atunci trebuie doar să reținem faptul că se consideră febră creșterea temperaturii corpului peste 38C măsurat intrarectal sau 37,5C axilar (ceea ce este de fapt același lucru, formulat altfel – ideea principală este de a determina corect temperatura și de a iniția măsurile ce se impun la momentul oportun, nu de a ne măsura orgoliile medico-științifice). Sau, considerăm febră temperatura de 38C în orice zonă a corpului o măsurăm.

  • axilar (subraț)

Termometrul se plasează la nivelul subrațului și va fi susținut cu ajutorul brațului care va fi menținut lipit de corp (copiii mici vor fi supravegheați atent pentru a avea garanția că termometrul a fost menținut corect și temperatura înregistrată este reală). Dacă avem un termometru clasic, acesta va fi menținut aproximativ 5 minute, iar dacă utilizăm un termometru digital, vom aștepta semnalul sonor al acestuia.

  • la nivelul urechii (intraauricular)

Termometrele pentru ureche permit o măsurătoare rapidă, funcționând cu un sistem pe bază de infraroșii. Ele sunt special concepute în acest sens, având vârful cu dimensiuni adaptate pentru a nu leza timpanul, astfel încât NU încercați să folosiți un termometru clasic pentru a lua temperatura la nivelul urechii!

  • la nivelul frunții

Temperatura la nivelul frunții poate fi luată cu termometre tip pistol sau cu termometre sub formă de benzi.

  • la nivelul gurii

Termometrul folosit poate fi unul clasic sau digital. Spălat și dezinfectat înainte, el va fi plasat sub limbă, menținând gura închisă pe parcursul măsurării temperaturii. Metoda nu este recomandată copiilor mici (sub 5-6 ani) care nu pot înțelege procedura și care pot plimba termometrul prin gură sau, mai grav, îl pot mușca și sparge. Tot la nivelul gurii sunt utilizate la sugari termometrele tip suzetă.

  • tactil

Un alt mod de măsurare a temperaturii copilului, frecvent întâlnit, este cel tactil – prin punerea mâinii examinatorului pe corpul copilului. Această metodă nu este recomandată, fiind subiectivă și influențată de temperatura corpului persoanei care dorește să ia astfel temperatura copilului. Oricum, această modalitate nu ne poate oferi o valoare precisă a temperaturii. Poate fi utilă în situații în care nu avem la dispoziție un termometru și în acest caz se recomandă verificarea temperaturii pielii pe abdomen sau spate.

Astfel, în funcție de modalitatea de măsurare a temperaturii, se consideră general acceptat febră temperatura ce depășește

– 37,5C axilar și auricular

– 37,8C pe cale orală

– 38C intrarectal.

Deoarece există diferențe între societățile de pediatrie din lume și ghidurile diferă de la o țară la alta, putem rămâne la valoarea de 38C considerată febră. Recomandările sunt aceleași și depind nu atât de valoarea temperaturii, cât de starea copilului.

Există câteva reguli pentru a avea o temperatură înregistrată cât mai corectă:

– nu se ia temperatura după efort fizic (este mai crescută fiziologic)

– nu se ia temperatura după ce copilul a făcut baie

– rectal, nu se măsoară imediat după ce copilul a avut o emisie de scaun

– oral, nu se măsoară după ce copilul tocmai a mâncat sau a băut un lichid cald sau rece (ar trebui să așteptăm aproximativ 30 minute după masă pentru a avea o măsurătoare corectă)

– auricular, nu se măsoară temperatura imediat după ce copilul a venit de afară (așteptăm 15-20 minute)

– cu termometrul non-contact, nu se măsoară în zone cu lumină directă a soarelui sau unde există surse de căldură în apropiere (fiind un termometru care se bazează pe tehnologia cu infraroșii, lumina directă poate da valori eronate ale măsurătorii).

În funcție de valoarea temperaturii, avem noțiunile de:

  • subfebrilitate (între 37 și 37,9C)

Noțiunea de subfebrilitate este folosită mai mult la noi în țară, în străinătate discutându-se de obicei de febră ușoară, moderată sau înaltă.

  • febră ușoară (între 38 și 38,4C)
  • febră moderată (între 38,5 și 38,9C)
  • febră mare/înaltă (depășește 39-40C)
  • hiperpirexie (depășește 41,5°C)

Ce este febra?

Febra, cum am spus deja, reprezintă creșterea temperaturii corpului peste anumite valori. Organismul uman este dotat cu un așa-numit termostat la nivelul sistemului nervos central, hipotalamusul (regiunea preoptică a hipotalamusului anterior), prin intermediul căruia menține temperatura corpului relativ constantă indiferent de temperaturile din mediul înconjurător. Există anumiți factori, numiți pirogeni, care pot reseta acest termostat, unii dintre ei fiind interni, iar alții externi. Dintre factorii interni menționăm anumite substanțe cu efect inflamator (citokine: interleukina-1, interleukina-6, TNF-α). Factorii externi sunt reprezentați de virusuri, bacterii, toxine etc.

foto: istockphoto.com

Procesul este complex, dar voi încerca să îl explic pe scurt. Atunci când intervine febra are loc o resetare a acestui termostat la o valoare mai ridicată: de exemplu de la 37C la 39C. Modificarea valorii de referință a temperaturii va determina activarea neuronilor din centrul vasomotor. Urmarea imediată este un proces de vasoconstricție la nivelul extremităților: sângele de la nivelul mâinilor și picioarelor este direcționat către organele interne; această redirecționare a fluxului sanguin face ca pierderile de căldură de la nivelul pielii să scadă. Persoana simte că îi este frig și apare tremurul/frisonul care crește producția de căldură. Aceste două procese – cel de vasoconstricție (prin care corpul încearcă să își conserve căldura) și frisonul (prin care corpul produce căldură) – continuă până când neuronii din hipotalamus primesc prin temperatura sângelui informația că temperatura organismului este potrivită cu resetarea. Termostatul hipotalamic poate fi resetat înapoi la valorile normale prin utilizarea substanțelor medicamentoase care scad temperatura sau prin scăderea numărului factorilor pirogeni. La resetarea în jos a termostatului apar vasodilatație și transpirație, care au rolul de a pierde căldura.

Trebuie să fim atenți îndeosebi la copiii mici, aceștia având o capacitate scăzută de autoreglare termică, de aceea și valorile temperaturii cresc brusc în cazul lor.

Cauzele cel mai frecvent întâlnite de febră și subfebrilitate la copii sunt:

  • infecțiile (virale sau bacteriene): rino-faringită, amigdalită, otită, sinuzită, pneumonie, gastroenterocolită, infecție urinară, rujeolă, varicelă, mononucleoză, boala gură-mână-picior, meningită, encefalită etc.
  • statusul post vaccinare
  • insolația

Cazul insolației ridică o discuție separată. Corect, în cazul insolației ar trebui să vorbim de hipertermie, nu de febră. Hipertermia reprezintă o creștere necontrolată a temperaturii organismului, această creștere depășind capacitatea corpului de a pierde căldură. Setarea centrului de termoreglare din hipotalamus este nemodificată în insolație pentru că nu avem factori pirogeni. Pacienții cu insolație au temperatură mare, piele fierbinte, dar uscată și nu răspund sau răspund greu la medicația antipiretică.

  • erupțiile dentare

Nu exista dovezi științifice care să susțină creșterea temperaturii în timpul erupției dentare. Cu toate acestea, practica a demonstrat că uneori copiii pot înregistra anumite creșteri moderate ale temperaturii corpului în această perioadă, îndeosebi în ziua erupției, care nu sunt asociate cu niciun alt simptom al unei posibile infecții.

  • supraîncălzirea

Putem verifica dacă sugarul sau copilul este supraîncălzit prin compararea temperaturii în diverse regiuni ale corpului: dacă extremitățile (palmele și tălpile) sunt la fel de calde ca abdomenul, cel mai probabil vorbim de supraîncălzire și tot ce trebuie să facem este să dezbrăcăm copilul și să scădem temperatura mediului ambiant. În cazul febrei, de regulă extremitățile sunt mai reci decât zona abdomenului.

Cauze mai rare rare:

  • inflamatorii, boli autoimune (reumatism, lupus)
  • neoplazii.

Deși majoritatea părinților se sperie de febră și vor să o combată imediat, trebuie să ne gândim la aspectele pozitive ale acestui proces, care este un răspuns sănătos al organismului în special dacă vorbim de infecții:

  • stimularea sistemului imunitar prin declanșarea proceselor de apărare (migrarea leucocitelor la locul infecției, fagocitoză, producere de anticorpi etc.)

S-a demonstrat faptul că temperatura ridicată îmbunătățește potențialul fagocitar al macrofagelor și al celulelor dendritice (un tip special de leucocite care, între altele, au capacitate de a stimula limfocitele T native și de a iniția un răspuns imun primar). Un rol important în acest proces îl au așa-numitele proteine de șoc termic Hsp90 din celule. Această proteină este stimulată când temperatura corporală depăşeşte 38,5C. Ea va accelera accesul celulelor imunitare la locul infecţiei în vederea eliminării agentului infecțios. Graba de a scădea febra poate astfel încetini răspunsul imunitar.

  • majoritatea microbilor nu rezistă la temperaturi înalte, ceea ce înseamnă că prin creșterea temperaturii corpul contribuie la împiedicarea multiplicării și la distrugerea acestora.

Copiii cu febră reacționează diferit, în funcție de sistemul imunitar al fiecăruia, de anumite caracteristici individuale, de cauza febrei. Astfel, putem avea copii care la febră 39C aleargă și se joacă, în timp ce alții la temperatură 38C plâng, sunt somnolenți, nu au poftă de mâncare, au dureri de cap sau dureri musculare, prezintă frisoane, palpitații etc.

Febra nu se scade brusc! Nu este în folosul organismului ca febra să fie scăzută în mod brutal. Această scădere trebuie să aibă loc treptat, prin mijloace blânde.

Ce facem atunci când avem un copil cu febră ?

foto: istockphoto.com
  • dezbrăcăm copilul și îl lăsăm doar în scutec/chiloței
  • scădem temperatura din încăpere (deschidem geamul, pornim un ventilator sau aerul condiționat – dar să nu bată direct pe copil și setăm temperatura progresiv în scădere: adică dacă avem febră 40C nu vom seta aparatul de aer condiționat la 18C)
  • facem dușuri repetate copilului cu apă călduță (călâie, ușor mai rece decât temperatura sa cu 1-2C)
foto: istockphoto.com
  • aplicăm comprese (împachetări) doar cu apă (nu folosim oțet sau alcool, nici chiar diluate – alcoolul poate fi absorbit prin piele sau inhalat, putând duce în cazul copiilor mici la intoxicații cu alcool sau comă)

Compresele nu le vom aplica sub formă de șosete, ci vor fi aplicate de la umăr până la încheietura mâinii și de la șold până la gleznă; se schimbă frecvent. O alternativă la comprese, mai ales în cazul copilului mic, care cu siguranță nu va sta, este tamponarea repetată a corpului cu un prosop de bumbac umezit în apă.

  • dăm copilului să bea apă sau ceai (nu reci!) pentru a preveni deshidratarea
  • nu ținem copilul strâns în brațe pentru a nu se supraîncălzi de la temperatura corpului nostru. Dacă copilul este agitat și plânge când îl lăsăm jos, îl vom lua în brațe dar vom încerca să îl ținem cât mai lejer
  • dacă are frisoane sau acuză senzație de frig îl vom acoperi cu un cearșaf subțire din bumbac (vom evita materialele din fibre sintetice care favorizează supraîncălzirea)
  • lăsăm copilul să se joace dacă este într-o stare bună, dar vom încerca să îi oferim alternative de joc care să nu îl determine să depună efort sau să alerge (pentru a nu-i crește suplimentar temperatura)

Copilul va fi supravegheat peste noapte. Dacă doarme și nu se trezește nu înseamnă că nu se simte rău sau nu mai are temperatură.

Copilul va fi ținut câteva zile sub observație, nu va primi o doză de antitermic dimineața și va fi trimis în colectivitate!

foto: istockphoto.com
Two Digital Thermometers isolated on white – normal and high fever temperatures (Celcius degrees) – clipping path included (excluding the shadow)

Trebuie să știm că nu există o valoare minimă sau maximă la care se indică administrarea tratamentului medicamentos. Totul depinde de felul în care organismul copilului reacționează la febră. Cum am mai spus, unii copii la febră 39C sunt veseli și se joacă/aleargă, în timp ce alții la 38C sunt pleoștiți, apatici. Astfel, antitermicele se administrează de obicei la temperaturi ce depășesc 38,5C (dar, repet, decizia se ia în funcție de starea generală a copilului și de alte simptome care sunt prezente). Nu vom administra în principiu niciun medicament copilului febril fără a ne consulta în prealabil cu medicul, mai ales dacă nu a mai primit acel medicament niciodată.

Antitermicele uzuale sunt ibuprofenul și acetaminofenul (paracetamolul). Acestea se administrează la indicația medicului după o schemă bine stabilită și în doze corespunzătoare greutății copilului. Foarte des părinții se plâng că nu le scade febra copiilor după administrarea antitermicului, dar au administrat jumătate din doza care trebuia, de exemplu. De multe ori părinții au administrat la o anumită vârstă o anumită cantitate în ml de siropel și peste câteva luni vor dori să administreze aceeași cantitate, ceea ce nu este corect deoarece copilul a crescut în greutate și are nevoie de mai multă substanță activă pentru a atinge efectul scontat.

De obicei se recomandă administrarea fie a ibuprofenului (la 6-8 ore), fie a paracetamolului (la 4-6 ore) la temperaturi mai mari de 38-38,5C, dacă febra este asociată cu o stare generală influențată a copilului. Dacă febra nu poate fi controlată cu un singur antitermic și revine la intervale mai mici, iar copilul prezintă disconfort, ibuprofenul și paracetamolul se pot alterna, la recomandarea medicului. Părerile sunt împărțite legat de administrarea unui singur antipiretic sau de combinarea și alternarea medicamentelor, fiind indicat să vă sfătuiți cu medicul pediatru legat de acest aspect. După administrarea siropelului antitermic, efectul de scădere a temperaturii nu va fi în 5 minute. Durează 30-40 minute, uneori chiar o oră până începe să își facă efectul. Timp în care noi trebuie să aplicăm metodele de scădere a temperaturii prin răcirea mediului ambiant, duș sau comprese. Un efect ceva mai rapid (20-30 minute) obținem prin administrarea antitermicului sub formă de supozitor (aceleași substanțe medicamentoase).

Fiecare pediatru explică părinților schema de tratament în cazul febrei și majoritatea o cunosc în teorie, dar, atunci când copilul face febră, de cele mai multe ori părinții se pierd cu firea. Este bine să vă notați ora la care luați temperatura și valoarea acesteia și, de asemenea, ora la care ați administrat antitermicul, care a fost acesta și doza. Această procedură vă poate fi utilă și dumneavoastră atunci când aveți impresia că a trecut o veșnicie și febra parcă nu mai scade, dar și în cazul în care vă veți prezenta la medic.

Atenție la denumirile comerciale! De multe ori părinții, mai ales la început, încurcă produsele și în loc să administreze două substanțe diferite, administrează aceeași substanță în doze greșite.

Nu vom administra ibuprofen copiilor cu vârste mai mici de 3 luni, celor cunoscuți cu astm bronșic sau celor cu varicelă (decât la recomandarea medicului).

Nu vom da copiilor sub vârsta de 12 ani NICIODATĂ aspirină (acid acetilsalicilic) !

Aspirina administrată copiilor poate cauza sindromul Reye. Acesta reprezintă o afecțiune rară, dar severă, care poate produce leziuni ale ficatului și ale creierului.

Chiar dacă febra este benefică trebuie să avem în vedere faptul că poate fi periculoasă dacă:

– depășește anumite valori (peste 39-40C la sugar și copilul mic)

– persistă mai multe zile

– copilul este cu stare generală proastă

– apar convulsiile febrile

– copilul suferă de boli cronice cardiace, respiratorii, neurologice, oncologice ș.a.

Motive de îngrijorare și de prezentare la medic sunt:

  • febra apărută la un copil mai mic de 3 luni
  • febră la un sugar cu fontanelă anterioară care bombează
  • febra înaltă care nu cedează la administrare de antitermice și la metodele de scădere a temperaturii corpului
  • febra înaltă care persistă mai multe zile (peste 3 zile)
  • febra sau subfebrilitățile care persistă mai mult de o săptămână
  • febra în timpul căruia copilul asociază o stare generală proastă, este apatic, somnolent, nu interacționează cu cei din jur
  • febra care asociază dureri severe de cap, imposibilitatea de a mișca gâtul, sensibilitate la lumină, vărsături fără greață, ,,în jet”
  • febra care asociază convulsii
  • febra care asociază dureri puternice ale urechilor, cu sau fără scurgeri purulente din conductul auditiv
  • febra asociată cu greață, vărsături și diaree (copilul nu poate primi antitermicele nici pe cale orală, nici pe cale rectală și există pericolul deshidratării)
  • febra asociată cu semne de respirație dificilă
  • febra asociată cu dureri de spate, urinare cu sânge
  • febră asociată cu erupții cutanate
foto: internet Testul paharului

În cazul erupțiilor cutanate asociate cu febră util este recomandat așa-numitul ,,test al paharului”. Ce presupune el? Când avem un copil pe pielea căruia au ieșit niște ,,bubițe” sau ,,pete” mici, roșii-violacee (peteșii), luăm un pahar transparent de sticlă și aplicăm, apăsând ușor, lateralul paharului pe o zonă cu erupții. Ne uităm prin pahar și urmărim dacă la presiunea exercitată acele ,,bubițe” dispar sau nu.

Dacă nu dispar, acest lucru poate fi un semn de gravitate și este necesar să ne prezentăm de urgență la medic, putând avea în față un copil cu septicemie sau meningită.

  • febra în cazul unor copii care suferă de probleme cronice de sănătate (cardiovasculare, pulmonare, autoimune ș.a.).

Remedii naturale

Există și remedii naturale care pot contribui la scăderea febrei, dintre care menționăm:

foto: istockphoto.com herbal tea from willow
  • extractul din muguri de coacăz negru
  • extractul din scoarță de salcie
  • ceaiul din scoarță de salcie
  • ceaiul din flori de soc
  • ceaiul de tei
  • ceaiul de mușețel
  • ceaiul de mentă
  • ceaiul de roiniță.

De asemenea, difuzarea prin intermediul lămpilor de aromaterapie a uleiurilor esențiale cu efect calmant, antiinfecțios și de scădere a febrei sau aplicarea lor topică prin masaj în tălpi (diluat corespunzător) poate fi benefică.

Putem alege pentru difuzare:

  • ulei esențial de tămâie
  • ulei esențial de lavandă
  • ulei esențial de arbore de ceai
  • ulei esențial de mentă
  • ulei esențial de ghimbir
  • ulei esențial de scorțișoară.

Administrarea produselor din plante va fi personalizată la recomandarea unui medic fitoterapeut în funcție de vârstă și de alte simptome sau probleme de sănătate ale copilului.

Acest articol are caracter informativ, nu încurajează automedicația și nu înlocuiește consultul medical.

dr. Cristina Munteanu

Bibliografie selectivă:

1. Georgescu, Adrian; Anca, Ioana-Alina (coord.). Compendiu de pediatrie, Editura: ALL, 2017, p. 839-847.

2. Iordachescu, Florea (coord.). Tratat de pediatrie, Editura: ALL, 2019, p.1428-1439.

3. Evans SS, Repasky EA, Fisher DT. Fever and the thermal regulation of immunity: the immune system feels the heat. Nat Rev Immunol. 2015 Jun;15(6):335-49. doi: 10.1038/nri3843. Epub 2015 May 15. PMID: 25976513; PMCID: PMC4786079.

4. Niven DJ, Gaudet JE, Laupland KB, Mrklas KJ, Roberts DJ, Stelfox HT. Accuracy of peripheral thermometers for estimating temperature: a systematic review and meta-analysis. Ann Intern Med. 2015 Nov 17;163(10):768-77. doi: 10.7326/M15-1150. PMID: 26571241.

5. Ogoina D. Fever, fever patterns and diseases called ‘fever’–a review. J Infect Public Health. 2011 Aug;4(3):108-24. doi: 10.1016/j.jiph.2011.05.002. Epub 2011 Jun 14. PMID: 21843857.

6. Wake M, Hesketh K, Lucas J. Teething and tooth eruption in infants: A cohort study. Pediatrics. 2000 Dec;106(6):1374-9. doi: 10.1542/peds.106.6.1374. PMID: 11099591.

7. Wise J. Rectal thermometer should be used for accurate temperature reading, analysis finds. BMJ. 2015 Nov 16;351:h6125. doi: 10.1136/bmj.h6125. PMID: 26577054.

8. Wong T, Stang AS, Ganshorn H, Hartling L, Maconochie IK, Thomsen AM, Johnson DW. Cochrane in context: Combined and alternating paracetamol and ibuprofen therapy for febrile children. Evid Based Child Health. 2014 Sep;9(3):730-2. doi: 10.1002/ebch.1979. PMID: 25236310

9. Protocoale de diagnostic și tratament în pediatrie 2019, Ed. Amalteea, 2019, p.408-414.

10. https://apps.who.int/iris/bitstream/handle/10665/104772/9789241506823_Module-5_eng.pdf?sequence=7

11. https://accessmedicine.mhmedical.com/content.aspx?bookid=1130&sectionid=79724479

12. https://www.uptodate.com/contents/fever-in-children-beyond-the-basics

13. https://www.healthychildren.org/english/health-issues/conditions/fever/pages/default.aspx

14. https://www.msdmanuals.com/professional/infectious-diseases/biology-of-infectious-disease/fever

Bydr. Cristina Munteanu

Molluscum contagiosum

foto: istockphoto.com

Molluscum contagiosum reprezintă o infecție a pielii cauzată de virusul cu același nume (din familia poxivirusurilor).

Acest virus pătrunde prin micile fisuri existente în piele și, după o perioadă de incubație medie de aproximativ 14 zile (dar poate fi și mai lungă), poate determina apariția unor proeminențe la nivelul pielii. Apariția excrescențelor nu este însă obligatorie, depinzând de statusul imunitar al persoanei, o bună parte dintre persoanele care au contractat virusul putând rămâne asimptomatică. Aceste leziuni pot apărea în aproape toate zonele corpului, dar sunt mai frecvent întâlnite în regiuni precum degetele, fața dorsală a mâinii, coate, genunchi, subraț, piept, spate, față, și, mai rar, în regiunea ano-genitală; nu apar în palme, pe tălpi sau pe mucoase.

foto: istockphoto.com

Dimensiunile lor variază de la 1-5 mm până la 10-15 mm în cazul celor de dimensiuni mari. Papulele sunt rotunde, relativ dure, de culoare roz-gălbuie și au un aspect caracteristic, vizibil în special la cele de dimensiuni mai mari, prezentând o mică depresiune în centru; la cele de dimensiuni mici această depresiune poate fi interceptată doar sub forma unui punct. Această zonă centrală este bogată în material viral și, în urma ruperii leziunii, este contagioasă și contribuie la răspândirea sa pe alte zone ale corpului (particulele virale fiind mutate cu ajutorul degetelor). Leziunile nu sunt dureroase și nu produc senzație de mâncărime. Mai rar, în cazul persoanelor cu dermatită atopică, poate fi prezentă senzația de mâncărime, cel mai probabil în corelație cu dermatita preexistentă, fapt care și determină o răspândire mai facilă a molluscum contagiosum în cazul acestor persoane.

foto: istockphoto.com

Transmiterea infecției se produce prin intermediul unei persoane contaminate, prin atingerea unei alte persoane sau a diverselor obiecte de uz personal sau comun: prosoape, haine, jucării, creioane, pixuri etc. Se poate transmite astfel prin utilizarea spațiilor publice din parcuri, piscine, bazine de înot etc.

Persoana infectată poate continua să își transmită virusul în alte zone ale corpului necontaminate încă, prin atingerea papulelor sau scărpinarea acestora și apoi atingerea unor zone de țesut sănătos. Această modalitate de transmitere se numește autoinoculare.

De regulă leziunile de molluscum se vindecă de la sine în decurs de câteva luni și nu lasă în urmă cicatrici. Dacă se rup, lichidul din centrul lor poate fi răspândit în zone ale corpului încă neafectate. Dintre complicațiile posibile amintim suprainfectarea bacteriană a acestora, în special în cazul în care copiii se scarpină și locul respectiv devine poartă de intrare pentru bacterii (acest fapt duce la apariția leziunilor cu puroi, a crustelor și este posibil să lase în urmă cicatrici). Răspândirea infecției la nivelul ochilor poate determina apariția conjunctivitei și a keratitei.

De obicei diagnosticul este ușor de pus și se bazează pe aspectul clinic specific al papulelor. Mai dificil este atunci când persoana infectată prezintă doar leziuni de dimensiuni mici, în cazul cărora depresiunea centrală nu este vizibilă. Rar, se recomandă prelevarea unei probe-biopsie pentru punerea diagnosticului.

O persoană care a fost infectată cu virusul molluscum contagiosum va putea să se reinfecteze ulterior.

Având de regulă un potențial de vindecare fără sechele, infecția cu molluscum contagiosum se vindecă de cele mai multe ori fără tratament în decurs de câteva luni.

Uneori, însă, papulele sunt dispuse în zona feței și, dacă sunt de dimensiuni mari, deranjează mai ales din punct de vedere estetic.

foto: istockphoto.com
Doctor applying Chryotherapy on Patient Skin on Hand

Dintre terapiile clasice recomandate în infecția cu molluscum contagiosum menționăm:

– crioterapia (se folosește azot lichid, procedură ce poate lăsa cicatrici)

– laserterapia (cauterizarea cu laser, procedură care de asemenea poate lăsa cicatrici)

– intervenția chirurgicală (excizia lor pe cale chirurgicală lasă cicatrici)

– soluții pe bază de acid lactic și acid salicilic (trebuie aplicate cu atenție strict pe zona papulelor, putând produce arsuri pe pielea sănătoasă)

– creme cu podofilotoxina, imiquimod, cantaridină, hidroxid de potasiu, peroxid de benzoil sau tretinoin (acid retinoic).

Și în cazul molluscum infectiosum cea mai bună cale de tratament este prevenția. Este importantă educarea copiilor de mici privind utilizarea obiectelor de igienă personală: prosoapele, periuța de dinți, periile de păr, sticla de apă constituie obiecte personale și nu se împrumută. În cazul copiilor mai mari și al adulților: strugurelul/rujul, rimelul, creioanele de buze/ochi, aparatele de ras/epilat, ochelarii, lănțișoarele, brățările, inelele sunt obiecte personale. Aceste reguli previn nu doar răspândirea moluscum infectiosum, dar și a altor virusuri și bacterii.

foto: istockphoto.com

Dacă totuși am contractat infecția, vom evita să punem mâna pe papule, să le scărpinăm sau să le rupem. Dacă totuși s-a întâmplat să le atingem, este indicat să ne spălăm pe mâini cu apă și săpun, fără a atinge alte zone ale corpului sau obiecte. Dacă am rupt papulele, zona va fi ștearsă cu un tampon steril și tamponată cu un antiseptic.

Și în cazul infestării cu molluscum contagiosum avem la dispoziție și metode de tratament pe bază de plante.

Local putem aplica comprese cu:

– ceai de salvie, gălbenele, cimbru

– ulei de arbore de ceai, cimbru, oregano, tămâie, cedru, lavandă, scorțișoară, cuișoare, neem (diluate corespunzător în funcție de vârstă în ulei de jojoba, avocado sau cătină) – se poate folosi un bețișor de ureche înmuiat în ulei, care va fi aplicat direct pe leziuni

– argint coloidal (30ppm)

– tinctură de tuia, echinaceea, rostopască, usturoi, cimbru, hrean, salvie, cuișoare, propolis

foto: istockphoto.com
Bottles of thyme and rosemary essential oil or infusion, herbal medicine.

Pentru susținerea sistemului imunitar se recomandă un regim de viață sănătos, cu respectarea programului de odihnă, un consum adecvat de apă, fructe și legume proaspete. Tot în acest sens, putem suplimenta aportul intern cu produse pe bază de echinaceea, măceș, cătină, aloe, turmeric, ghimbir, quercetină, urzică, brusture. Extractul din muguri de nuc este un produs cu efecte benefice asupra pielii și un efect antiviral și antibacterian demonstrat. Acesta poate fi asociat pentru sporirea efectului terapeutic cu consumul sevei de mesteacăn și al extractului din muguri de platan.

Acest material are un scop informativ și nu înlocuiește consultul medical.

dr. Cristina Munteanu

Bydr. Cristina Munteanu

Boala zgârieturii de pisică sau limfadenita subacută regională

foto: Cristina Munteanu

Boala zgârieturii de pisică reprezintă o afecțiune cauzată de infecția organismului uman cu o bacterie ce se transmite prin saliva unei pisici infestate. Mai rar, această boală poate fi transmisă și prin înțepătura de purice sau căpușă. Bacteria responsabilă de boală se numește Bartonella henselae. Pisicile purtătoare ale acestei bacterii sunt de obicei asimptomatice, din acest motiv proprietarii lor nu au de unde să știe în mod normal că pisica lor este infestată.

Transmiterea bacteriei de la pisică la om se poate realiza prin mușcătura sau zgârietura realizată de pisică. Mai rar, dacă tegumentul este lezat și animalul de companie ne linge în acea zonă, se poate transmite și astfel. Ea este mult mai frecventă în rândul copiilor deoarece ei nu rezistă tentației de a mângâia și lua în brațe toate animalele întâlnite. Bacteria nu se transmite de la omul infestat la alți oameni.

Simptomele bolii pot apărea într-un interval de 3-14 zile și cuprind manifestări la locul zgârieturii/mușcăturii precum: durere, roșeață, vezicule, secreții purulente, cruste. Persoana care a avut incidentul cu blănosul infestat poate dezvolta febră, frisoane, dureri de cap, stare generală proastă, oboseală, dureri musculare și/sau articulare, lipsa poftei de mâncare. Specifică acestei boli este și inflamația ganglionilor din vecinătatea rănii produse de pisică – de unde și denumirea alternativă a afecțiunii; cel mai frecvent sunt inflamați ganglionii axilari și din zona capului, dar trebuie verificate toate grupele ganglionare. Limfadenopatiile pot apărea și la două luni după inocularea bacteriei în organism.

Persoanele cu un sistem imunitar care funcționează corespunzător vor trece cu ușurință peste afecțiune, de cele mai multe ori fără a fi necesar un tratament. Ea este problematică pentru cei care au un sistem imunitar slăbit, pentru copiii mici care încă nu și-au dezvoltat sistemul imunitar și pentru vârstnici care suferă de obicei de boli cronice precum diabetul. Complicațiile acestei infecții (rare) pot fi: encefalită (dureri de cap, stări de confuzie, comă), neuroretinită (pierderea vederii unilateral pentru un interval de câteva luni, nedureroasă), sindromul oculoglandular Parinaud (conjunctivită granulomatoasă și limfadenopatie preauriculară), endocardită, osteomielită, hepatită granulomatoasă, granulom splenic, eritem nodos, vasculită.

Pentru punerea diagnosticului acestei boli, pe lângă istoricul confirmat de incidentul cu pisica sau înțepături recente de purec/căpușă, semnele și simptomele clinice prezentate de pacient, avem posibilitatea de a efectua analize din sânge care să demonstreze prezența bacteriei (Bartonella henselae ADN- test PCR) și a anticorpilor anti-Bartonella în ser (IgM și IgG).

Unele persoane pot trece peste infecție fiind asimptomatice, astfel încât nici nu vor ști că au contractat-o și nu vor primi tratament pentru aceasta.

Prevenția este cea mai importantă. Să învățăm copiii de mici că este indicat să nu mângâiem pisicile maidaneze, în special cele care observăm că au lipsuri/goluri de blană, secreții (aceasta pentru a evita transmiterea și a altor boli) sau care ne ,,sâsâie”. Dacă totuși o fac, să se spele imediat după aceea pe mâini cu apă și săpun. Dacă iau pisicile în brațe și acestea nu doresc, să nu le țină cu forța deoarece ele vor încerca să fugă, se vor zbate și, inevitabil, vor zgâria. Deparazitarea lor periodică este utilă pentru a evita înmulțirea puricilor și transmiterea bolii de la o felină la alta prin înțepăturile de purice, aceasta fiind cea mai frecventă modalitate de transmitere a bacteriei. De asemenea, nu lăsați pisicile să vă lingă dacă aveți leziuni pe piele.

Dacă totuși ați fost zgâriat sau mușcat de o pisică, spălați imediat zona cu apă și săpun, lăsând apa să curgă câteva minute pe rană și dați cu o soluție antiseptică. Dacă sângerează, mențineți două minute presiune continuă pe locul respectiv, aplicând o compresă sterilă. Ca remediu natural, puteți spăla zona cu ceai de salvie și tampona cu tinctură de propolis sau ulei esențial din arbore de ceai sau lavandă. Discutați cu medicul dumneavoastră despre aspectul, evoluția rănii și a stării generale, precum și despre necesitatea efectuării serului antitetanic sau antirabic ori a altui tratament sau a analizelor de laborator.

Acest material are un scop informativ și nu înlocuiește consultul medical.

dr. Cristina Munteanu

Bydr. Cristina Munteanu

Înțepăturile de insecte – cum le prevenim și ce soluții alternative avem?

foto: istockphoto.com

Înțepăturile de insecte reprezintă o provocare pentru copii și adulți deopotrivă, pe tot parcursul anului, dar în special în sezonul primăvară-toamnă.

Dintre cele mai frecvente înțepături menționăm cele de: țânțar, purice, păduche, păianjen, muscă, viespe, albină, căpușă, ploșniță sau furnică.

Sunt periculoase înțepăturile de insectă?

Unele dintre ele pot transmite anumite boli sau pot provoca reacții alergice severe. Însă majoritatea înțepăturilor de insecte nu sunt problematice, nu transmit boli și nu creează reacții alergice puternice persoanelor fără probleme anterioare de sănătate.

Când este cazul să ne îngrijorăm?

Unele înțepături sunt foarte dureroase sau pot provoca o reacție alergică locală puternică: pielea se înroșește și se umflă (apare edemul), pot apărea vezicule. În unele cazuri acul (albină, viespe) poate rămâne în piele și trebuie scos. Alteori, întreaga insectă poate rămâne sub piele, cum este cazul căpușei și, fiind mică la început poate să nu fie observată de către părinți imediat, mai ales dacă se află în zona scalpului, în spatele urechilor etc.

Periculoase sunt înțepăturile din jurul ochilor, nasului, gurii, datorită edemului alergic care poate crea dificultăți în respirație. Acest tip de înțepături necesită de obicei prezentarea la medic de urgență.

Dacă în urma unei înțepături de insectă starea generală a persoanei devine foarte influențată prin apariția febrei, durerilor articulare sau musculare, somnolenței, oboselii excesive, durerilor de cap și apar modificări ale pulsului și tensiunii arteriale, dificultăți de respirație sau chiar pierderea conștienței, atunci este necesar să ne prezentăm de urgență la medic.

foto: istockphoto.com

Dacă înțepătura a provocat o reacție violentă poate fi util, în cazul în care aveți posibilitatea, să puneți insecta (vie sau moartă) într-un recipient și să o luați cu dumneavoastră. Astfel, poate fi identificată insecta și dacă este vorba de o specie veninoasă sau, în situații speciale, poate fi trimisă la laborator pentru a fi analizată.

Cum recunoaștem o reacție alergică severă?

Recunoașterea unei reacții alergice severe (reacție anafilactică) la înțepăturile de insecte este importantă deoarece poate pune viața persoanei înțepate în pericol. Reacția alergică severă necesită tratament medical de urgență. Chiar dacă procentul persoanelor care dezvoltă reacții alergice severe este relativ mic, este util să putem recunoaște cum se manifestă acestea putând astfel salva viața unei persoane sau chiar pe a noastră.

O reacție alergică severă se poate manifesta prin:

– reacții la nivelul pielii: piele roșie (sau, dimpotrivă, palidă), senzație de mâncărime/usturime/arsură; zonele de piele roșie pot fi unice sau multiple ori se pot generaliza pe întreg corpul (urticarie); aceste zone pot avea diferite forme și mărimi, pot fi în relief sau nu, pot prezenta vezicule

– umflarea feței/buzelor/limbii/gâtului

– dificultăți la înghițire

– dificultăți de respirație/respirație șuierătoare

– modificări ale pulsului (rapid și slab)

– modificări ale tensiunii arteriale (hipotensiune)

– dureri de cap

– stări de greață însoțite sau nu de vărsături

– dureri abdominale severe/ diaree

– stări de amețeală

– leșin/pierderea conștienței.

Semnele unei alergii severe apar uneori la a doua sau la următoarele înțepături ale insectei. O persoană care a prezentat o reacție alergică severă la o înțepătură de insectă, este foarte probabil ca la un eveniment similar să prezinte din nou reacție anafilactică. Este recomandat consultul unui medic alergolog și purtarea permanentă cu sine a unui dispozitiv de injectare intramusculară a unei substanțe recomandate în tratamentul de urgență al reacțiilor alergice severe dacă ați avut un prim episod de reacție anafilactică post înțepătură de insectă.

Putem preveni înțepăturile de insectă?

Putem încerca să prevenim înțepăturile de insectă prin montarea plaselor pentru insecte în locuințe. Atunci când mergem în aer liber, putem folosi îmbrăcăminte corespunzătoare: bluze cu mânecă lungă, pantaloni lungi, șosete, haine în culori deschise (pentru a putea observa cu ușurință eventualele insecte). Dacă avem păr lung, este recomandat să îl prindem într-o coadă sau coc.

Lămpile de aromaterapie constituie și în acest caz o soluție eficientă pentru interior. Putem astfel să ținem insectele la distanță difuzând uleiuri precum: eucalipt, mentă, lavandă, bergamotă, cimbru, salvie, citronella, arbore de ceai, lemongrass ș.a.

De asemenea, putem folosi, atât pentru interior, cât și pentru exterior, lumânări îmbogățite cu uleiurile esențiale enumerate mai sus. Sau putem să ardem pe o farfurioară crenguțe de rozmarin și/sau salvie.

foto: istockphoto.com

Țânțarii sunt atrași de mirosul pe care îl emană pielea transpirată, de aceea o soluție în plus pentru evitarea înțepăturilor produse de ei o poate constitui efectuarea unui duș înaintea ieșirii în aer liber.

Plasarea în apropierea ferestrelor a unor ghivece cu plante precum lavandă, rozmarin, busuioc, mentă, iarba mâței (cătușnică) poate constitui o soluție în a ține insecte precum țânțarii și muștele la distanță.

foto: istockphoto.com

Nu în ultimul rând, putem apela la aplicarea unor repelente anti-insecte. Fiind fitoterapeut, vă voi recomanda repelentele naturale, care nu prezintă toxicitate pentru pielea noastră și nici pentru mediul înconjurător. Aceste repelente pot fi pulverizate pe îmbrăcăminte sau chiar direct pe piele în zonele de puls și mai expuse la potențialul atac al insectelor precum gleznele, încheieturile mâinilor sau regiunea cefei înainte de ieșirea în aer liber și ulterior la intervale de 1-2 ore (în cazul în care nu îl preparați dumneavoastră în casă vă recomand să citiți cu atenție eticheta produsului; unele repelente conțin uleiuri esențiale care nu se aplică pe pielea nou-născuților și nici a copiilor mici). Dacă ne așezăm pătura pe iarbă, putem pulveriza repelentul în perimetrul în care ne așezăm și pe pătura pe care o folosim. Evitați așezarea directă pe iarbă. Atenție să nu pulverizăm în ochi sau, în special în cazul copiilor, aceștia să nu atingă cu mâinile zonele în care au fost dați cu repelent și apoi să se frece la ochi.

Uleiurile esențiale utilizate cel mai frecvent pentru îndepărtarea insectelor sunt:

  • arbore de ceai (tea tree)
  • bergamotă
  • busuioc
  • cătușnică (rozmarin sălbatic, iarba mâței)
  • cedru
  • cimbru
  • citronella
  • eucalipt
foto: istockphoto.com
  • eucalipt citronat
  • geranium
  • lavandă
  • lămâie
  • lemongrass
  • mentă
  • rozmarin
  • scorțișoară
  • vanilie
  • verbină exotică (litsea)
  • tuia
  • ylang ylang

O rețetă de repelent natural anti-insecte puteți găsi aici:

Există în comerț brățări-repelente, plasturi impregnați cu uleiuri esențiale, lănțișoare, brățări și brelocuri care au un dispozitiv-recipient în care se montează bucăți de fetru colorat ce pot fi impregnate cu uleiuri esențiale – toate fiind utile pentru a ține insectele la distanță.

După o ieșire în aer liber, mai ales dacă a fost în parcuri sau zone bogate în vegetație, este bine să vă examinați cu atenție corpul, să faceți un duș și să puneți hainele purtate la spălat. Examinați cu atenție copiii, insistând în următoarele zone: cap (linia părului, în spatele urechilor, în pavilionul urechilor), axile, zona inghinală, abdomen (buric), în spatele genunchilor. Urmăriți copiii cu atenție și în cazul în care vedeți că duc mâna repetitiv într-o anumită zonă a corpului examinați acea zonă, poate fi sediul unei înțepături de insectă sau poate ascunde o căpușă mică.

Dacă aveți prieteni blănoși este recomandat să folosiți produsele antiparazitare recomandate de medicul veterinar și să le examinați periodic blana pentru a depista eventualii musafiri nepoftiți (pureci, căpușe).

În cazul în care vă aflați la un moment dat într-o zonă cu insecte, încercați să vă mențineți pe cât posibil calmul și să vă retrageți încet din acea zonă: dacă veți începe să alergați și să dați din mâini, nu veți face decât să agitați și să speriați insectele care se vor simți amenințate și vă vor ataca.

Ce putem face în cazul în care ne confruntăm cu mușcăturile de insecte?

Voi detalia în cele ce urmează principalele tipuri de insecte care ne pot înțepa și ce este specific fiecărui caz în parte. Majoritatea înțepăturilor de insecte nu sunt periculoase și pot fi tratate acasă. Citește cu atenție despre fiecare tip de înțepătură și când este cazul să te prezinți de urgență la medic.

Înțepătura de țânțar

foto: istockphoto.com

Majoritatea țânțarilor sunt inofensivi. Femelele de țânțar sunt cele care înțeapă și se hrănesc cu sânge, având nevoie de acesta pentru maturizarea și depunerea ouălor. Atunci când înțeapă, femela țânțar injectează în piele saliva sa, salivă care conține, între altele, substanțe anticoagulante (acestea împiedică coagularea sângelui pentru ca să poată fi aspirat cu ușurință prin trompă), responsabile pentru reacțiile alergice provocate.

La locul înțepăturii de țânțar apare de obicei o pată roșie și zona înțepăturii se umflă puțin (aceste leziuni se numesc medical papule). Deoarece în special copiii au tendința să se scarpine, leziunile tind să se agraveze: pielea este lezată și apar rănile, care se pot infecta.

Dintre bolile ce pot fi transmise de către țânțari, menționăm: malaria, febra galbenă și infecția cu virusul Zika. Dar trebuie să știm că nu toți țânțarii transmit aceste boli. Există anumite specii care transmit și, și în cadrul acelor specii, femelele țânțar trebuie să fie la rândul lor, infestate.

În cazul în care înțepătura de țânțar s-a produs putem aplica local:

– compresă rece sau gheață

– un unguent calmant pentru senzația de mâncărime sau usturime (există produse pe bază de rozmarin sălbatic /Ledum palustre, ulei esențial de lime; arnica)

– ulei esențial de mentă, citrice sau lavandă (diluate cu un ulei vegetal în funcție de vârstă)

– plasturi special concepuți în acest sens (conțin uleiuri esențiale, vitamina E)

– un plic de ceai verde/ ceai de gălbenele umezit și rece

– spray cu aloe vera sau gel de aloe

– o compresă cu oțet aromat

– o frunză proaspătă de busuioc sau mentă, pe care o frecăm puțin între degete pentru a elibera uleiurile volatile.

De asemenea, putem administra intern un antialergic natural precum extractul din coacăz negru.

În mod normal, la locul înțepăturii ar trebui să rămână vizibil punctul înțepăturii și o mică zonă roșie împrejur, la început ușor în relief, apoi doar la nivelul pielii. Dacă erupția ia amploare, asociază dureri articulare sau musculare, febră, greață și vărsături, dureri de cap, stare generală proastă, amețeli, leșin, atunci ne vom adresa medicului de urgență. De asemenea, dacă am călătorit într-o țară străină și înțepătura s-a produs acolo.

Dacă locul înțepăturii a fost scărpinat și s-au produs leziuni suplimentare ale pielii, este posibil să se formeze cruste și să se infecteze. În această situație zona se menține roșie, caldă, poate prezenta scurgeri purulente – caz în care trebuie examinată de medic și evaluat dacă se impune tratament antibacterian. O alternativă naturală în acest context o constituie preparatele pe bază de arbore de ceai, propolis, salvie.

Înțepătura de purice

foto: istockphoto.com

Puricele este o insectă frecvent întâlnită în gospodăriile unde sunt câini și pisici. Datorită faptului că sar, puricii pot ajunge cu ușurință la distanțe relativ mari. Ei pot supraviețui între 2 și 3 luni fără o gazdă.

Înțepătura de purice este mai intens resimțită decât cea de țânțar, saliva inoculată în timpul înțepăturii putând provoca reacții alergice puternice. Înțepătura de purice poate fi recunoscută după dispunerea mușcăturilor în grupuri de câte 3-5 înțepături și în apropierea zonelor de chilot, pantalon, șosete (deasupra liniei șosetelor), zona subrațului, în spatele genunchilor, plasate la intervale libere (deoarece purecul se deplasează prin sărituri). Locul înțepăturii va prezenta un punct roșu în mijloc și o zonă roșie, în relief, relativ dură, în jurul punctului de înțepătură.

De asemenea, putem să ne dăm seama că este vorba de o înțepătură de purice identificând mici puncte negre sau roșii pe cearșafuri sau haine, care nu sunt altceva decât materii fecale de purice (culoarea se datorează sângelui ingerat).

Puricii pot fi purtătorii anumitor boli, pe care le pot transmite prin înțepătură, precum: tifosul sau boala zgârieturii de pisică. În trecut, prin înțepăturile de purice s-a transmis ciuma.

Persoanele cu teren alergic pot prezenta reacții alergice severe – dermatita alergică la înțepătura de purice. Acestea pot dezvolta vezicule (beșici cu lichid limpede în jurul înțepăturii).

Datorită senzației puternice de mâncărime și/sau durere persoanele sensibile pot prezenta insomnie, stare de agitație.

Este necesar să ne prezentăm la medic în cazul unei dermatite severe, supurării și infectării locului de înțepătură, apariției febrei, durerilor de cap, stărilor de greață, somnolenței, inflamării ganglionilor (limfadenopatie), durerilor articulare și/sau musculare, modificării pulsului și/sau tensiunii arteriale, stărilor de amețeală sau leșin.

În cazul în care înțepătura de purice s-a produs putem aplica local:

– compresă rece sau gheață

– un unguent calmant pentru senzația de mâncărime sau usturime (există produse pe bază de rozmarin sălbatic /Ledum palustre, ulei esențial de lime; arnica)

– ulei esențial de mentă, citrice sau lavandă (diluate cu un ulei vegetal în funcție de vârstă)

– plasturi special concepuți în acest sens (conțin uleiuri esențiale, vitamina E)

– un plic de ceai de trei frați pătați umezit și rece

– spray cu aloe vera sau gel de aloe

– o compresă cu oțet aromat

– o frunză proaspătă de busuioc sau mentă, pe care o frecăm puțin între degete pentru a elibera uleiurile volatile

– o pastă obținută din amestecul unei linguri de bicarbonat de sodiu (se poate folosi și de amoniu) și 2 linguri de apă; se poate pune o picătură de ulei esențial de mentă în pasta obținută pentru a amplifica efectul

– o felie de lămâie rece.

În plus, se recomandă schimbarea hainelor, efectuarea unor dușuri repetate (inițial cu săpun, apoi doar cu apă călduță), schimbarea lenjeriei de pat, aspirarea și scuturarea covoarelor, preșurilor, cuverturilor (acestea pot adăposti ouă de pureci). Se va acorda o atenție sporită aspirării colțurilor și crăpăturilor din parchet/podea, zonelor de sub mobilă, în care se pot afla ouăle de purice. Coconii de purice pot rezista în astfel de locuri ascunse și câteva luni.

foto: istockphoto.com

În cazul în care avem animale de companie se recomandă igienizarea periodică a canapelelor și a saltelelor folosind dispozitive de curățare profundă tip injecție-extracție. Animalele de companie vor fi deparazitate periodic; putem folosi zgărzi anti-purici.

Se recomandă și tunderea periodică a ierbii în apropierea locuinței.

Înțepătura de păduche

foto: istockphoto.com

Înțepătura de păduche constituie o problemă în special în cazul copiilor mici aflați în colectivitate, dar nu numai. Ei se atașează de părul persoanelor (indiferent dacă este curat sau nu) și reprezintă o adevărată pacoste pentru cei cu părul lung (dacă mai este și creț…).

Păduchele se agață de firele de păr și se hrănește cu mici cantități de sânge. În momentul înțepăturii, păduchele injectează în piele împreună cu saliva sa anumite substanțe care împiedică coagularea sângelui și irită terminațiile nervoase de la nivelul pielii. Din acest motiv înțepătura lor provoacă mâncărimi puternice și ar trebui să ne ajute să o recunoaștem (în cazul în care nu am identificat insecta sau ouăle) semnele lăsate la limita părului pe care persoana înțepată și le face prin scărpinare (leziuni de grataj). Aceste răni pot fi observate la nivelul scalpului sau la linia părului în zona cefei și în spatele urechilor. Senzația de mâncărime este una destul de puternică, astfel încât persoana infestată cu păduchi se va scărpina într-una în cap. Copiii pot prezenta stări de nervozitate, insomnie, scăderea performanțelor școlare.

Păduchii își depun ouăle (lindini) pe lungimea firelor de păr, în apropierea scalpului. Ouăle sunt de formă ovală, de culoare alb-gălbuie.

foto: istockphoto.com

Pentru îndepărtarea păduchilor și a ouălor acestora există șampoane speciale și piepteni special concepuți, cu perii foarte apropiați pentru a favoriza desprinderea ouălor (unii piepteni sunt prevăzuți și cu lupă). Mai nou, au apărut și piepteni electrici pentru îndepărtarea păduchilor și a ouălor acestora, care pot ușura chinul acestei activități, având pe lângă dispozitivul clasic tip pieptene și capacitatea de aspirare și colectare a insectelor.

Lenjeria de pat și îmbrăcămintea vor fi schimbate des până la scăparea de paraziți și spălate la temperaturi înalte.

De obicei înțepătura de păduche nu pune alte probleme decât reacția alergică locală și foarte rar păduchii pot transmite boli. Îndepărtarea lor trebuie să fie cât mai rapidă pentru a preveni răspândirea în cadrul colectivității și la ceilalți membri ai familiei.

Pentru calmarea leziunilor de la nivelul scalpului și prevenirea infectării lor se poate clăti părul cu un amestec din ceai de gălbenele, levănțică, mentă și salvie.

Puteți pulveriza părul cu un dispozitiv tip spray în care preparați un amestec din apă și uleiuri esențiale cu efect insecticid: arbore de ceai, cedru, lavandă, mentă, cuișoare, eucalipt, geraniu.

Înțepătura de muscă

foto: istockphoto.com

Înțepătura de muscă nu este atât de frecventă ca și precedentele, în primul rând datorită faptului că este o insectă de dimensiuni mai mari, care poate fi observată mai ușor și care pătrunde mai greu în locuințe dacă am amplasat plase de protecție. Cu toate acestea trebuie să fim vigilenți, în special în zilele de caniculă, când, din cauza temperaturilor ridicate, muștele devin mai agresive. Înțepăturile de muscă pot provoca durere la locul înțepăturii și apariția unei zone roșii, care se estompează în decurs de câteva ore în mod normal.

De asemenea, prin înțepătura de muscă pot fi transmise anumite virusuri, precum virusul Zika. Dacă în urma unei înțepături de muscă prezentați simptome precum febră, dureri de cap, dureri musculare sau articulare, somnolență, modificări ale pulsului și/sau tensiunii, stări de amețeală sau leșin, este necesar să vă prezentați la medic.

O insectă care seamănă cu musca și poate ocazional înțepa și omul este tăunul. Înțepătura de tăun este foarte dureroasă și poate transmite numeroase boli. Dacă în urma unei înțepături de tăun locul înțepăturii se umflă foarte tare și apar secreții purulente este necesar să vă prezentați la medic.

În cazul în care înțepătura de muscă s-a produs putem aplica local remediile indicate în cazul înțepăturii de purice sau țânțar.

Înțepătura de furnică

foto: istockphoto.com

Este inevitabil atunci când ieșim în aer liber să nu întâlnim furnici. Trebuie să știm că furnicile atacă doar dacă se simt amenințate. Și cum s-ar simți când copiii le strică mușuroiul cu piciorul sau lopățica? Majoritatea înțepăturilor de furnici nu sunt problematice; ele vor determina o senzație de durere și arsură la locul înțepăturii, roșeață, urmată de apariția unei mici vezicule cu lichid transparent, care în mod normal se remit în câteva zile.

Dintre speciile care pun probleme trebuie să menționăm furnicile roșii. Acestea sunt o specie de furnici mai agresive și veninoase. Înțepăturile lor provoacă local dureri intense, arsuri și vezicule, care pot persista mai multe zile, dar pot determina reacții alergice severe locale sau generale. Dacă ați fost înțepat de o furnică roșie ar fi indicat să vă prezentați într-un serviciu medical de urgență datorită potențialului alergenic puternic al înțepăturilor acestor insecte.

Dacă atunci când ieșiți în aer liber vedeți un furnicar, este indicat să vă așezați cu pătura la distanță de acesta. Dacă furnicile s-au urcat pe dumneavoastră, încercați să le dați jos de pe corp și haine și să vă îndepărtați de furnicar.

În cazul în care înțepătura de furnică s-a produs putem aplica local remediile indicate mai sus în cazul înțepăturii de purice sau țânțar.

Înțepătura de căpușă

foto: istockphoto.com

Căpușele sunt insecte întâlnite în zone cu multă vegetație. Înțepătura de căpușă poate trece neobservată la început deoarece, spre deosebire de înțepăturile despre care am vorbit până acum, aceasta nu este dureroasă: saliva căpușei conține substanțe anestezice, pe care le introduce în piele în timpul înțepăturii. Dar, căpușa se atașează de pielea persoanei pe care o înțeapă și continuă să se hrănească cu sângele acesteia. Dacă la început este mică și nu o observăm, pe măsură ce aspiră tot mai mult sânge, se umflă și devine vizibilă. Dacă ajunge la dimensiuni mari, poate fi îndepărtată cu ușurință sau cade singură. Cu cât căpușa rămâne mai mult timp atașată pe pielea unei persoane, cu atât crește posibilitatea transmiterii bolilor. Boala cea mai de temut în cazul înțepăturii de căpușă este boala Lyme sau borelioza, cauzată de bacteria Borrelia burgdorferi. Nu toate căpușele transmit această bacterie, doar căpușele care sunt infectate, iar o căpușă contaminată ar trebui să stea atașată de pielea persoanei un interval de 36-48 ore pentru a o transmite.

În cazul înțepăturii de căpușă trebuie să urmărim astfel două aspecte importante. Primul este îndepărtarea cât mai rapidă și corectă a căpușei, fără a rămâne resturi din insectă sub piele. Apoi, va trebui să urmărim un semn specific al infectării cu bacteria Borrelia burgdorferi, și anume, apariția eritemului; acestuia i se adaugă semne și simptome generale precum febră, dureri de cap, dureri articulare și/sau musculare, oboseală, somnolență. Eritemul (roșeața) care apare în boala Lyme are anumite caracteristici. Astfel, există o zonă roșie de formă rotundă sau ovală, înconjurată de o zonă de piele normal colorată, care la rândul ei este înconjurată de o altă zonă roşie ce se extinde progresiv. Eritemul are astfel un aspect asemănător unei ținte.

foto: istockphoto.com

Eritemul crește cu câțiva centimetri pe zi, din acest motiv fiind numit eritem migrator, nu este dureros și nici nu dă senzație de mâncărime. De obicei eritemul apare la locul înțepăturii într-un interval cuprins între 1 zi și o lună de la momentul înțepăturii căpușei, dar poate apărea și la distanță de locul înțepăturii și dispare după câteva săptămâni. Eritemul migrator reprezintă primul stadiu al bolii Lyme. Etapele următoare ale bolii cuprind manifestări cardiace, neurologice și dureri articulare, putând dura de la câteva săptămâni până la câteva luni; ultimul stadiu poate apărea la distanță de câțiva ani. Tratamentul clasic constă în administrare orală de antibiotic. Când avem afectare neurologică, antibioticul va fi administrat intravenos.

Va trebui astfel să ne adresăm medicului dacă

– am fost înțepați de o căpușă și aceasta a stat atașată de piele mai mult de 24-36 ore (de cele mai multe ori nu putem identifica cu exactitate momentul în care s-a atașat căpușa)

– în urma înțepăturii de căpușă apare eritemul migrator

– apar simptome asemănătoare unei gripe în interval de până la o lună de la înțepătură.

Dacă am fost înțepați de o căpușă, aceasta va trebui îndepărtată. Cel mai sigur este să ne deplasăm într-un serviciu medical de chirurgie sau urgențe, care va acționa corespunzător în acest sens. Dacă din anumite motive nu ne putem prezenta la medic, putem îndepărta căpușa urmând pașii de mai jos:

foto: istockphoto.com

– avem nevoie de o pensetă cu vârf bont (există în farmacii pensete și clești speciali pentru îndepărtarea căpușelor)

– cu ajutorul pensetei, prindem căpușa cât mai aproape de piele și tragem (ușor și ferm) drept în sus, fără a roti pentru a nu rupe insecta și a rămâne segmentul cefalic al acesteia în piele și fără a strânge foarte tare, caz în care putem să o zdrobim sau să exercităm o presiune prea mare pe stomac și să forțăm eliminarea conținutului stomacului sub piele.

În mod normal, dacă, în încercarea de a scoate căpușa, parte din segmentul cefalic (căpușa nu are un cap propriu-zis) al acesteia rămâne sub piele, se va elimina în zilele următoare; există totuși un risc de infectare.

Deși controversate, există unele metode care pot determina căpușa să se desprindă singură. Acestea sunt aplicarea cu un bețișor de urechi de jur împrejurul căpușei a acetonei sau a uleiului esențial de mentă, lavandă, cimbru, oregano sau arbore de ceai. Utilizând această metodă, căpușa va părăsi singură locul în care s-a atașat, neexistând riscul rămânerii de resturi sub piele, dar este posibil ca ea să elimine o cantitate mai mare de salivă sau să regurgiteze conținutul stomacal, crescând riscul de infecție.

Nu vom încerca să presăm și să ,,stoarcem” zona în care se află căpușa deoarece insecta nu se va elimina în acest mod datorită cleștilor cu care se atașează.

După îndepărtarea căpușei, zona înțepăturii trebuie dezinfectată; dintre substanțele antiseptice naturale pot fi utile: salvia, propolisul, arborele de ceai. Zona înțepăturii va fi examinată periodic în următoarele zile și, de asemenea, întreg corpul, în cazul apariției eritemului la distanță de locul înțepăturii. Vom fi atenți și la simptomele asemănătoare gripei.

Înțepătura de ploșniță

foto: istockphoto.com

Înțepăturile de ploșniță sunt relativ greu de diagnosticat, ele semănând cu cele de purice sau țânțar. Un indiciu care ar trebui să ne conducă spre identificarea ploșnițelor este acela că ne punem la somn fără nici o leziune și dimineața ne trezim cu puncte roșii pe piele. Aceasta deoarece ploșnițele ies din ascunzători noaptea, atrase fiind de dioxidul de carbon expirat de noi și de căldura corpului uman.

Atunci când ne înțeapă, ele injectează în piele substanțe cu efect anestezic, ceea ce face ca să nu ne trezim din somn în timpul înțepăturii și să nu le putem vedea. După câteva ore apare însă și senzația de durere și/sau mâncărime, destul de intensă.

Înțepăturile de ploșnițe sunt grupate câte 3-5, plasate la o oarecare distanță, mult asemănătoare celor de purice.

foto: istockphoto.com

În cazul în care înțepătura de ploșniță s-a produs putem aplica local remediile indicate mai sus în cazul înțepăturii de purice sau țânțar.

Ploșnițele se ascund în locuri întunecoase, unde există umezeală și își pot face cuiburi și depune ouăle în saltele, sub parchet, sub mobilă, pe perdele/draperii, între haine, în spatele tablourilor, veiozelor/altor obiecte decorative sau în spatele tapetului sau plăcilor de rigips. Ele pot rezista și câteva luni fără a se hrăni.

Este însă important să facem curățenie generală în locuință pentru a identifica toate cuiburile de ploșnițe și a le elimina.

Ploșnițele nu rezistă la temperaturi care depășesc 32 C. Spălarea hainelor și a lenjeriei de pat, a perdelelor și draperiilor la temperaturi cât mai ridicate va determina eliminarea insectelor. Saltelele și alte obiecte de mobilier pot fi scoase afară la soare. Recomand însă, dacă ați descoperit cuibul în saltea, să înlocuiți acea saltea. Pentru a preveni repetarea contaminării locuinței cu ploșnițe putem apela la dispozitive cu ultrasunete special concepute în acest sens și la uleiurile esențiale eficiente în îndepărtarea insectelor (menționate la începutul acestui articol).

foto: istockphoto.com

Plasați în dulapuri și în colțurile camerelor săculeți cu plante medicinale uscate precum lavandă, mentă, salvie, rozmarin, cimbru. De asemenea, puteți amesteca uleiurile esențiale menționate cu apă într-un dispozitiv tip spray și pulveriza zilnic locuința (cu mare atenție la colțuri și locurile retrase) până la dispariția ploșnițelor, apoi periodic. Dintre uleiurile menționate, uleiul de cedru este un bun insecticid.

Înțepătura de viespe

foto: istockphoto.com

Viespile sunt insecte care sunt atrase în special de mâncărurile dulci (prăjituri, siropuri, marmeladă, limonadă etc.), parfumuri florale puternice sau de apa stătătoare din bălți sau piscine. O viespe ne poate înțepa de mai multe ori, fără a-și pierde acul (spre deosebire de albină). Înțepăturile de viespe sunt periculoase pentru persoanele care sunt alergice.

Viespile înțeapă dacă sunt sau se simt atacate. Din acest motiv, atunci când vedem o viespe, este recomandat să nu începem să ne agităm și să dăm necontrolat din mâini.

Dacă în urma înțepăturii unei viespi acul acesteia a rămas în piele, este necesară eliminarea acestuia. Se va evita extragerea acului prin utilizarea pensetei, deoarece prin presiunea exercitată de strângerea pensetei putem favoriza eliberarea veninului. Acul de viespe va fi scos printr-o mișcare de rașchetare cu un cuțit cu lama boantă (de uns), un card sau chiar cu unghia, direcția fiind înspre locul în care e înfipt.

În cazul în care înțepătura de viespe s-a produs putem aplica local remediile indicate mai sus în cazul celorlalte înțepături.

Dacă locul înțepăturii se umflă foarte mult și pune probleme de respirație sau vedere în cazul în care este în zona feței, ne vom prezenta de urgență la medic. De asemenea, dacă apar dureri de cap, modificări ale pulsului, respirației, tensiunii, dacă ne simțim obosiți, amețiți sau avem stări de leșin.

Înțepătura de albină

foto: istockphoto.com

Ca și viespile, albinele pot fi atrase de mâncărurile dulci, parfumuri sau ape stătătoare. În plus, ele sunt atrase de flori prin natura ,,meseriei”, astfel încât este imposibil să nu ne intersectăm cu ele în ieșirile noastre în aer liber. Albinele înțeapă rar atunci când se află la distanță de stup și dacă o fac e pentru că se simt amenințate. Din acest motiv, ca și în cazul celorlalte insecte zburătoare, este recomandat să ne păstrăm calmul și să nu începem să fluturăm din mâini ori cu reviste sau haine atunci când vedem o albină.

foto: istockphoto.com

O diferență între înțepăturile de viespe și albină este aceea că, spre deosebire de viespe, albina va lăsa întotdeauna acul înfipt în piele și va muri după aceea. Acul va trebui îndepărtat cât mai repede după metoda explicată la înțepătura de viespe sau, dacă nu reușim, ne vom prezenta la un centru medical. Înțepătura de albină este periculoasă datorită potențialului alergen.

Persoanele care sunt alergice la veninul de albine pot face șoc anafilactic. O persoană care este alergică la veninul de albine nu este obligatoriu să fie alergică și la cel de viespe sau invers, între cele două tipuri neexistând alergie încrucișată.

Înțepătura de albină este destul de dureroasă, iar după injectarea veninului locul înțepăturii se înroșește și se umflă. În funcție de reacția fiecărei persoane, locul se va umfla mai mult sau mai puțin. Dacă o persoană este alergică la înțepătura de albină, aceasta va prezenta extinderea erupției, stări de amețeală, greață/vomă, umflarea buzelor/limbii/feței (edem Quincke/angioedem), dificultăți în respirație, modificări ale pulsului și tensiunii – în aceste situații se va prezenta de urgență la medic.

foto: istockphoto.com
Treating the kid severe allergic reaction with the epinephrine

O persoană care a făcut șoc anafilactic la înțepătura de albină este indicat să poarte întotdeauna cu ea o seringă preumplută cu epinefrină pentru injectarea de urgență în mușchi (intramuscular) în cazul unei alte reacții alergice severe – aceasta va fi recomandată de medicul alergolog, doza fiind diferită în funcție de vârstă.

În cazul în care înțepătura de albină s-a produs putem aplica local, după extragerea acului, gheață și remediile indicate mai sus în cazul celorlalte înțepături.

Nu trebuie să uităm însă, că înțepăturile de albine sunt folosite cu succes în diferite afecțiuni osteo-articulare și nu numai. Terapia prin înțepături de albine poate fi utilizată însă numai în cazul persoanelor care nu sunt alergice și sub stricta supraveghere a unui personal medical instruit în acest sens.

Înțepătura de păianjen

foto: istockphoto.com

Înțepăturile de păianjen sunt relativ mai rare decât precedentele. Majoritatea păianjenilor sunt specii inofensive și nu reprezintă o amenințare pentru sănătatea oamenilor, atacând doar dacă se simt în pericol. Dintre păianjenii periculoși menționăm văduva neagră și păianjenul pustnic maro.

Înțepătura de păianjen poate fi identificată de obicei datorită particularității sale: se pot vizualiza două semne de înțepătură alăturate, nu unul singur ca în cazul celorlalte insecte. Locul se poate înroși sau umfla, poate fi mai mult sau mai puțin dureros sau poate genera senzație de mâncărime. Uneori pot apărea și vezicule.

În cazul înțepăturii unui păianjen, ne vom prezenta de urgență la medic dacă apar în următoarele ore dureri musculare, spasme/contracturi musculare, febră, frisoane, transpirație, dureri de cap, stări de greață sau vărsături, dureri abdominale, amețeală, oboseală, modificări ale pulsului și tensiunii, stări de leșin.

În cazul în care înțepătura de păianjen s-a produs, spălăm rana și putem aplica local

– gheață (toxina poate fi inactivată de aplicarea gheții)

– tinctură de arnica sau echinaceea

– oricare dintre remediile menționate în cazul celorlalte înțepături de insecte.

De asemenea, putem administra intern un antialergic natural și antiinflamator precum extractul din coacăz negru.

De reținut în cazul în care am fost înțepați de o insectă!

foto: istockphoto.com
Insect bites flat vector illustrations set. Mosquito drinking blood, tick getting under skin, bee sting. Bed bug, ant and spider bites. Skin lesion, wound and inflammation, allergic reaction

Dacă prezentăm semnele unei reacții alergice severe, ne adresăm imediat unui serviciu medical de urgență!

Locul înțepăturii se spală și se examinează cu atenție pentru a verifica să nu fi rămas acul insectei sau insecta întreagă.

Dacă la locul înțepăturii a rămas acul insectei, acesta va fi îndepărtat!

Dacă la locul înțepăturii a rămas insecta (căpușa), aceasta trebuie scoasă cât mai repede!

Urmărim reacțiile apărute pe piele în zilele următoare înțepăturii – locul înțepăturii și zonele învecinate, în special ganglionii.

Urmărim semnele generale și în zilele următoare înțepăturii: febră, frisoane, inapetență, greață, dificultăți de înghițire și/sau respirație, dureri de cap, modificări ale pulsului sau tensiunii, dureri musculare, amețeli, somnolență, oboseală, confuzie, pierderea stării de conștiență, umflarea anumitor segmente ale corpului (în special regiunea feței).

Semnele unei alergii severe apar uneori la a doua sau la următoarele înțepături ale insectei. Uneori nu știm ce insecte ne-au înțepat în trecut și considerăm înțepătura actuală ca fiind prima.

Ne adresăm medicului dacă apar semnele generale menționate mai sus sau locul înțepăturii se infectează.

Acest material are un scop informativ și nu înlocuiește consultul medical. Materialul se axează în principal pe remediile alternative care pot fi folosite în cazul înțepăturilor de insecte și pentru ținerea lor la distanță. Uneori este necesară asocierea medicației clasice. Din acest motiv, este recomandat să vă consultați cu medicul dumneavoastră în cazul în care ați fost înțepat de o insectă.

dr. Cristina Munteanu

Bydr. Cristina Munteanu

Encoprezisul sau incontinența fecală

Dacă într-un articol anterior am abordat subiectul incontinenței urinare, în acest material vom vorbi despre incontinența fecală, numită encoprezis.

Puteți citi mai multe despre incontinența urinară sau enurezis aici:

Ce este encoprezisul?

foto: pixabay.com

Encoprezisul este o problemă întâlnită la copiii de vârstă preșcolară (mai mare de 4 ani sau vârsta mintală echivalentă), produsă în special din cauza constipației (dar nu obligatoriu), care constă în eliminarea materiilor fecale în alte locuri decât cele special amenajate (toaletă, oliță). Practic, copilul face pe el, în scutec, în chiloței, în pantaloni, pe jos. Encoprezisul poate fi voluntar sau involuntar, însă cel mai adesea este involuntar. De asemenea, pentru a putea pune diagnosticul de encoprezis, potrivit DSM-5, copilul trebuie să prezinte cel puțin un episod pe lună, pentru cel puțin trei luni consecutiv.

Encoprezisul poate fi clasificat în:

  • primar

Encoprezisul primar este este cel în care avem lipsa controlului sfincterian anal de la naștere, fără o perioadă liberă în care copilul să fi fost continent.

  • secundar

Encoprezisul secundar este cel în care copilul ajunge să dețină controlul sfincterian anal și apoi, după o anumită perioadă, prezintă incontinență.

De asemenea, encoprezisul se mai clasifică în:

  • organic

Encoprezisul organic este termenul folosit pentru situațiile în care incontinența fecală este consecința unor anomalii sau leziuni fizice.

  • funcțional

Encoprezisul funcțional este termenul folosit pentru situațiile în care incontinența fecală este consecința unor factori care nu implică afectarea unui organ, ci sunt de natură psihică.

Defecația este un act reflex motor voluntar. Materiile fecale ajung în ultima parte a intestinului, numită rect. Rectul are două sfinctere, unui intern și unul extern. Sfincterul anal intern este format din fibre musculare de tip neted și este involuntar. Sfincterul anal extern este format din fibre musculare de tip striat și este controlat voluntar. Procesul de defecare este unul complex, controlul sfincterian anal voluntar lipsește la sugari și copiii mici, la această vârstă defecația fiind un răspuns reflex la prezența materiilor fecale în rect. Controlul sfincterian anal conștient se dobândește abia în jurul vârstei cronologice de 4 ani (sau al unei dezvoltări mintale echivalente).

Cauze

În apariția encoprezisului putem vorbi de existența anumitor cauze:

  • constipație
  • retenția fecalelor

Constipația este una dintre cauzele cele mai frecvente ale encoprezisului. Una din funcțiile intestinului gros este aceea de a absorbi apa, ceea ce face ca materiile fecale care stagnează mai mult timp la acest nivel să se întărească și să se blocheze în rect; vorbim astfel de apariția impactării fecale sau a fecalomului. Staza prelungită a materiilor fecale la nivelul rectului va determina în timp dilatarea rectului și o scădere a senzitivității la acest nivel, urmată de reducerea peristaltismului intestinal (acele mișcări propulsive ale colonului care împing bolul fecal spre anus), afectarea funcţiei sfincterului anal de a se închide complet şi de a reţine masele fecale și apariția incontinenței. În plus, eliminarea acestor materii fecale va fi dureroasă pentru copil, care va încerca să se rețină de la eliminarea materiilor fecale pe viitor, fapt care va crea un cerc vicios.

Deoarece în amonte de materiile fecale întărite avem materii fecale mai moi, apare impresia de pseudo-diaree. Aceasta poate fi obiectivată prin scurgerea scaunului mai lichid pe lângă materiile fecale întărite, pătând lenjeria copilului sau prin urmarea unui scaun diareic, apos, după eliminarea scaunului tare, compactat.

Mai rar, amânarea emisiei scaunului poate avea loc când copilul nu vrea să întrerupă jocul sau nu dorește să meargă la toaletă/oliță într-un loc străin (grădiniță, în vizite) din cauza lipsei curățeniei în toaletele publice sau pentru că i s-a indus că acest act al defecației este unul rușinos.

Retenția fecală de natură psihogenă poartă denumirea de parcoprezis sau ,,intestin timid”. Persoanele care suferă de sindromul intestinului timid întâmpină dificultăți sau incapacitate totală în a reuși să folosească în scopul defecării o altă toaletă decât cea personală, de acasă. Aceste persoane asociază de obicei și tulburarea vezicii urinare timide sau parureza, constând în incapacitatea de a urina în alte toalete decât cea personală.

  • tulburări emoționale
foto: pixabay.com

Apariția encoprezisului este uneori asociată cu evenimente care au făcut ca actul defecației să devină unul rușinos ori incomod sau cu evenimente traumatizante care s-au petrecut în intervalul de tranziție de la scutec la oliță/toaletă.

De obicei aici putem exemplifica prin încercarea părinților de a trece de la scutec la oliță/toaletă prea devreme, copilul nefiind încă pregătit fizic și/sau psihic pentru acest lucru, insistând într-un mod agresiv, certându-l sau pedepsindu-l pentru dățile în care a făcut pe el, lăsându-l să stea cu hainele neschimbate etc.

Encoprezisul poate apărea însă și în urma unor evenimente majore care s-au petrecut în familie, precum apariția unui frate/soră, despărțirea părinților, un deces, accident, schimbarea locuinței, schimbarea grădiniței sau a școlii – evenimente care pentru copil au putut reprezenta un factor de stres.

  • tulburări neurologice sau psihiatrice

Anumite leziuni prezente la nivelul nervilor care controlează funcția intestinală pot duce la apariția encoprezisului. Neuropatia autonomă, de exemplu, este o afecțiune a nervilor care afectează funcțiile involuntare ale corpului (ritmul cardiac, digestia).

De obicei encoprezisul este involuntar. O emisie a scaunului voluntară poate fi întâlnită la copiii care suferă de o tulburare de opoziționism. În această situație se recomandă un consult psihiatric pediatric pentru a pune un diagnostic corect, a exclude și alte patologii și a primi tratament adecvat.

  • defecte congenitale ale coloanei vertebrale (spina bifida)

Se urmăresc semne de hiperpigmentare sau zone cu pilozitate crescută (hipertricoză) în zona lombară, care pot fi sugestive pentru spina bifida.

  • anumite boli congenitale, malformații (boala Hirschprung sau megacolonul congenital, stenoza anală)
  • intervenții chirurgicale în zona rectului
  • afecțiuni care se asociază frecvent cu constipație (hipotiroidism, hipercalcemie)
  • tratamente medicamentoase care pot determina constipație (anticonvulsivante, antipsihotice, suplimente cu calciu, suplimente cu fier, antiacide ș.a.)
  • incapacitatea de a relaxa mușchii pelvini (anism)

În cazul adulților, există o serie de alte afecțiuni care pot determina incontinență fecală, precum: scleroza multiplă, Parkinson, accidente vasculare cerebrale ș.a.

Complicații

Complicațiile encoprezisului sunt în general complicații date de constipație, dar nu numai:

  • fisuri anale
  • hemoroizi
  • fistulă perianală
  • prolaps rectal
  • diverticuloză
  • anxietate
  • depresie

Tratament

foto: pixabay.com

În funcție de cauza care determină encoprezisul, tratamentul poate fi igieno-dietetic, medicamentos, chirurgical, psihoterapeutic. La toate acestea putem adăuga și terapiile alternative.

Tratamentul igieno-dietetic

Tratamentul igieno-dietetic se va axa în primul rând pe instituirea unei alimentații corecte. El se va baza pe o dietă bogată în fibre vegetale pentru a evita constipația. Se va reduce consumul alimentelor care pot favoriza constipația (lactate, morcov fiert, orez).

Copilul va fi încurajat să consume o cantitate de lichide adecvată vârstei și i se va organiza un program constant de mișcare și exerciții fizice. Exercițiile fizice vor stimula prin utilizarea musculaturii abdominale peristaltismul intestinal.

Program regulat/ educarea mersului la oliță

În realizarea actului defecației contribuie și musculatura peretelui abdominal. Impulsurile de defecație care ajung în măduva spinării declanșează, de exemplu, inspirul profund, închiderea glotei și contracția musculaturii peretelui abdominal, care au drept scop împingerea materiilor fecale spre anus și determină totodată relaxarea planșeului pelvin, acțiuni care determină în final eliminarea materiilor fecale.

În acest context, copilul va fi încurajat să se așeze pe oliță/toaletă după mese, câte 5-10 minute, preferabil la aceleași ore. În acest sens, este indicat ca și mesele să fie la ore fixe.

Această încercare se va face fără a stresa copilul și a-i aminti că a făcut pe el și fără a-l forța. Copiii mai mari pot fi învățați atunci când se așază pe vasul de toaletă să efectueze exercițiile de respirație care simulează reacțiile naturale apărute la transmiterea impulsurilor nervoase de defecație: inspirul profund, închiderea glotei şi contracţia musculaturii peretelui abdominal.

De asemenea, pentru copiii care pot colabora, se poate apela și la fizioterapie pelvină.

Tratamentul medicamentos

Acesta cuprinde mai multe etape:

– într-o primă etapă se va apela la golirea rectului prin administrarea clismelor sau laxativelor

– după evacuarea materiilor fecale impactate se va încerca menținerea unui scaun de consistență normală prin utilizarea unor agenți de înmuiere a scaunului

– utilizarea prebioticelor și a probioticelor.

Utilizarea clismei și a substanțelor cu efect laxativ urmărește menținerea unui scaun de consistență moale, ușor de eliminat, pentru a permite rectului destins (datorită stazei anterioare a materiilor fecale la acest nivel) să revină la dimensiunile normale și să își reia funcția normală.

Tratamentul chirurgical

Se adresează corectării anumitor defecte (malformații, stenoze) sau complicații (fisuri, hemoroizi).

Psihoterapia

Encoprezisul poate duce la apariția sentimentelor de rușine sau vinovăție. Copilul se poate retrage, poate deveni anxios sau chiar depresiv. Un copil care merge la școală poate înregistra o scădere a performanțelor școlare. Dacă i s-a întâmplat să aibă un episod de encoprezis la școală, acest copil va deveni ținta bullying-ului colegilor săi. Copilul se va izola, va ajunge să aibă o stimă scăzută de sine.

În acest context psihoterapia poate fi o modalitate de a ajuta copilul să depășească sentimentele de vinovăție sau rușine.

De asemenea, psihoterapia este utilă și în situațiile în care encoprezisul apare în urma unor evenimente majore care s-au petrecut în familie, precum apariția unui frate/soră, despărțirea părinților, un deces, schimbarea locuinței, schimbarea grădiniței sau a școlii.

Copilul și familia vor fi învățati cum să gestioneze situațiile neprevăzute. În cazul în care există o fobie legată de utilizarea toaletei, psihoterapeutul va folosi tehnici de desensibilizare în acest sens.

Copilul va fi încurajat să folosească olița/toaleta și va fi lăudat pentru ocaziile în care reușește să le folosească cu succes și nu va fi certat, umilit sau pedepsit pentru dățile în care va prezenta incontinență.

Tratamentele alternative

Există o serie de plante medicinale care pot contribui la menținerea unei consistențe normale a materiilor fecale:

foto: pixabay.com
  • mușețel
  • ghimbir
  • in (făină din semințe de in, ulei presat la rece)
  • aloe vera
  • cicoare
  • păpădie
  • nalbă
  • lemn dulce
  • senna
  • crușin
  • ceai verde

Uleiul de măsline, cel de ricin sau cel din semințe de in se recomandă a fi adăugat în pireuri, în cantități mici, adecvate vârstei și la recomandarea medicului.

Senna, crușinul și ceaiul verde nu se recomandă copiilor sub 12 ani.

În componenta emoțională a encoprezisului sunt de ajutor

  • gemoderivatul din muguri de tei argintiu
  • remediile florale Bach

Puteți citi mai multe despre Remediile florale Bach aici:

  • uleiul esențial de lavandă
  • uleiul esențial de trandafir
  • uleiul esențial de roiniță
  • uleiurile esențiale de citrice (portocală, lămâie, bergamotă, grapefruit)

Masajul abdomenului

Masajul abdomenului se efectuează în sensul de evacuare al intestinului, adică în sensul acelor de ceasornic. Masajul se poate face ca atare sau se pot utiliza uleiuri esențiale care contribuie la îmbunătățirea tranzitului intestinal:

foto: pixabay.com
  • mentă
  • ghimbir
  • fenicul
  • busuioc
  • scorțișoară
  • măghiran
  • rozmarin

Ca metodă alternativă de tratament se poate apela în cazul copiilor mari și al adulților la așa-numita tehnică de biofeedback. Aceasta reprezintă o metodă terapeutică noninvazivă care învață pacientul să își controleze reacțiile fiziologice prin modificarea gândurilor, emoţiilor sau comportamentului.

Informațiile și sfaturile conținute în material au scop informativ, nu înlocuiesc consultul medical și nici nu sunt un îndemn la automedicație.

dr. Cristina Munteanu

Bibliografie selectivă:

1. DSM-5. American Psychiatric Association, 2013, p. 355–357.

2. Guyton & Hall, Tratat de Fiziologie a Omului, ediția a 11-a, Editura Medicală Callisto, 2007, p. 769-790.

3. Brazzelli M, Griffiths PV, Cody JD, Tappin D. Behavioural and cognitive interventions with or without other treatments for the management of faecal incontinence in children. Cochrane Database Syst Rev. 2011 Dec 7;2011(12):CD002240. doi: 10.1002/14651858.CD002240.pub4. PMID: 22161370; PMCID: PMC7103956.

4.Nolan T, Catto-Smith T, Coffey C, Wells J. Randomised controlled trial of biofeedback training in persistent encopresis with anismus. Arch Dis Child. 1998 Aug;79(2):131-5. doi: 10.1136/adc.79.2.131. PMID: 9797593; PMCID: PMC1717674.

Bydr. Cristina Munteanu

Enurezisul sau incontinența urinară

foto: pixabay.com

Ce este enurezisul?

Enurezisul este o problemă relativ des întâlnită la copiii de vârstă preșcolară și, uneori, chiar școlară. El reprezintă lipsa controlului asupra vezicii urinare și urinarea involuntară. Pierderile urinare de care vorbim în mod curent au loc în absența unor malformații ale tractului urinar sau a problemelor neurologice ori endocrine (spina bifida, convulsii, diabet zaharat, diabet insipid ș.a.), care trebuie excluse.

Deoarece este vorba de o emisie involuntară de urină înseamnă că putem vorbi de enurezis abia după vârsta de 3-4 ani, când majoritatea copiilor își desăvârșesc controlul sfincterian prin mielinizarea fibrelor nervoase care controlează sfincterul uretral extern. Deoarece procesul de mielinizare are o variație individuală în funcție de dezvoltarea fiecărui copil în parte, putem vorbi de enurezis abia în jurul vârstei de 5 ani. Vârsta cronologică de 5 ani nu este întotdeauna corelată cu dezvoltarea mentală a copilului, astfel încât pot exista diferențe în cazul copiilor cu o întârziere în dezvoltarea mentală. Emisia involuntară de urină trebuie să aibă loc potrivit DSM-5 de cel puțin două ori pe săptămână timp de cel puțin 3 luni consecutive pentru a putea pune diagnosticul de enurezis.

Există mai multe clasificări ale enurezisului, în funcție de momentul producerii, frecvență, cauză etc.

În funcție de momentul când se produce, avem enurezis

  • diurn (ziua)
  • nocturn (noaptea)
  • formă mixtă (diurn și nocturn).

O altă clasificare ar fi aceea legată de frecvența și ritmul urinărilor, potrivit căreia putem avea enurezis

  • continuu (enurezisul este prezent în fiecare zi/noapte)
  • intermitent (copilul are nopți/zile în care prezintă enurezis și nopți/zile în care nu prezintă)
  • periodic (enurezisul apare într-o anumită perioadă de timp, după care această perioadă poate fi urmată de un interval liber relativ lung în care copilul nu prezintă emisii involuntare de urină)
  • sporadic (enurezisul apare doar uneori, accidental).

Mai putem avea clasificarea enurezisului în

  • primar
  • secundar.

Enurezisul primar este cel în care avem lipsa controlului sfincterian urinar de la naștere, fără o perioadă liberă în care copilul să fi fost continent.

Enurezisul secundar este cel în care copilul ajunge să dețină controlul sfincterian urinar și apoi, după o perioadă de 6 luni-1 an, prezintă enurezis.

Societatea Internațională de Continență a Copiilor (International Children’s Continence Society- ICCS) clasifică enurezisul în

  • organic (cauzat de boli structurale, neurologice ș.a.)
  • non-organic (funcțional).

Enurezisul diurn poate apărea deoarece copilul este foarte preocupat de activitățile sale (joc, teme) sau manifestă o anumită reticență de a merge la toaletă în alte locuri decât acasă (de exemplu, refuză utilizarea toaletei la grădiniță sau la școală) astfel încât amână urinarea până când apare incontinența. Un alt aspect des întâlnit este mersul în grabă la toaletă (pentru a se putea întoarce cât mai repede la activitatea întreruptă) și golirea incompletă a vezicii.

Enurezisul diurn este mai des întâlnit la fetițe, în timp ce cel nocturn este mai frecvent la băieți.

foto: pixabay.com

Micțiunea este un act conștient. Dobândirea controlului voluntar al eliminării urinei este un proces complex, care se desăvârșește în timp și presupune parcurgerea mai multor etape:

  • conștientizarea senzației de vezică urinară plină
  • deprinderea posibilității de a amâna micțiunea
  • capacitatea de a urina la voluntar atunci când vezica este plină
  • capacitatea de a urina voluntar atunci când vezica nu este plină.

Cauze

În apariția enurezisului putem vorbi de existența anumitor cauze:

  • fiziologice (țin de maturizarea individuală a sistemului nervos sau a vezicii urinare)
  • genetice (istoric familial; există o transmitere genetică)
  • anatomice (o vezică urinară constituțional mai mică)
  • psiho-emoționale (diferiți factori stresanți sau traumatizanți pentru copil; violență domestică, diverse conflicte familiale sau în colectivitate; intrarea în colectivitate, tulburarea de rivalitate fraternă – apariția unui frate/soră care, între altele, se poate manifesta cu pierderea temporară a unor achiziții, între care și controlul sfincterian la un copil care deja nu mai făcea pe el etc.)
  • tulburări de comportament, ADHD
  • infecțioase (infecții ale tractului urinar)
  • hormonale (hormonul antidiuretic – ADH/vasopresina determină producerea unui cantități mai scăzute de urină noaptea; deficitul acestui hormon poate determina creșterea producției de urină noaptea)
  • afecțiuni medicale (diabetul zaharat, diabetul insipid, malformații ale tractului urinar, epilepsie)
  • defecte congenitale ale coloanei vertebrale (spina bifida)
  • traumatisme ale măduvei spinării, accidente
  • intervenții chirurgicale (operații pentru fimoză, hipospadias)
  • anumite tratamente medicamentoase (valproatul de sodiu – Depakine)
  • constipația
  • probleme în deprinderea utilizării oliței sau toaletei (încercarea de a folosi olița/toaleta prea devreme, apelarea la metode severe, lăsarea copilului neschimbat)
  • somn profund cu prag de trezire ridicat (copilul se trezește greu).

Cel mai frecvent sunt luate în discuție eliberarea unei cantități insuficiente de hormon antidiuretic pe timpul nopții, hiperreactivitatea mușchiului vezicii urinare/detrusorul (vezică hiperactivă), un prag de trezire ridicat al copilului.

Diagnosticul de enurezis se pune după efectuarea unui consult medical amănunțit, care va avea în vedere excluderea unei cauze organice.

Tratament

Dacă enurezisul are o cauză organică se va trata, atunci când este posibil, acea cauză.

În ceea ce privește tratamentul enurezisului non-organic la copil avem mai multe metode, care se pot utiliza separat, dar sunt mult mai eficiente în asociere:

  • psihoterapie
  • exerciții de educare a vezicii
  • tratament medicamentos
  • tratamente alternative.

Psihoterapia

Psihoterapia vizează nu numai copilul, ci și familia acestuia. Trebuie subliniat însă faptul că incontinența urinară nu este vina copilului sau a familiei. Psihoterapia va ține cont de particularitatea fiecărui caz și de personalitatea copilului. Urmărește diminuarea sentimentului de vinovăție și/sau rușine. Se va pune accent pe zilele în care copilul este continent și nu pe acelea în care are incontinență. Astfel, copilul este încurajat să își alcătuiască un fel de calendar/jurnal. Dacă este mic, îl va face împreună cu un adult. Dacă este mai mare, îl poate face singur. În acest calendar va bifa în moduri diferite zilele și nopțile în care a avut control sfincterian uretral și cele în care a prezentat enurezis. Se pot alege diferite modalități de marcare a acestor zile, în funcție de vârstă și preferințe. Astfel, se poate lipi un abțibild cu un personaj preferat, se poate desena sau doar marca cu x sau cu culori diferite.

Sugestie:

  • zilele în care copilul a fost continent se pot marca cu un soare sau o floare
  • zilele în care copilul a prezentat enurezis se pot marca cu un norișor sau stropitoare

Zilele în care copilul va prezenta enurezis nu vor fi tratate în nici un fel în familie (copilul nu va fi mustrat, certat, pedepsit etc.). Zilele în care copilul a reușit să își mențină controlul sfincterian vor fi recompensate (copilul va fi lăudat, va primi ceva simbolic; este recomandat ca sistemul de recompensă să fie discutat de la început cu copilul și stabilit de comun acord). Sunt total contraindicate metode brutale precum bătaia, pedepsele, cearta, punerea copilului să își spele hainele, lăsarea copilului în hainele ude sau cu patul neschimbat etc.

Se poate apela la metode de terapie precum: terapia prin artă, terapia prin jocul cu nisip etc.

Puteți citi despre Terapia prin jocul cu nisip aici:

Terapia prin jocul cu nisip – Sandplay therapy

Dacă există situații conflictuale în familie, părinții vor apela la consiliere familială în vederea remedierii acestora și crearea unui mediu armonios și de protecție pentru copil.

Exercițiile de educare a vezicii, gimnastica micțională sau uroterapia comportamentală

Aceste exerciții au drept scop mărirea capacității de contenție a vezicii urinare și creșterea tonusului sfincterului uretral extern (cel care beneficiază de controlul voluntar).

Astfel

  • se pune accent pe poziția corectă la urinat (în special pentru fetițe, în așa fel încât urina să curgă înspre toaletă, nu înspre vagin)
  • se stabilește un program regulat de urinat pe parcursul zilei

Programul regulat de urinat pe parcursul zilei presupune punerea copilului să urineze la anumite intervale fixe de timp. Se poate începe cu un timp mai scurt, în primele zile din jumătate în jumătate de oră și apoi creșterea intervalului la o oră, la 2 ore, la 3 ore.

  • copilul este pus să urineze înainte de a merge la culcare

Copilul se pune să urineze înainte de a merge la culcare. Unii specialiști recomandă trezirea copilului pe parcursul nopții la un interval de 3-4 ore, în timp ce alții nu.

  • copilul este pus să urineze imediat după ce se trezește
  • exerciții care presupun amânarea voluntară a momentului micțiunii
  • exercițiul jetului urinar întrerupt

Copilul începe să urineze și se oprește pentru un timp, după care continuă micționarea. Se repetă de mai multe ori în cadrul aceleiași micționări. Rolul acestui exercițiu este, pe de o parte, întărirea controlului sfincterian, iar pe de altă parte, câștigarea încrederii copilului că este capabil să controleze actul micțiunii.

Nu se restricționează consumul de lichide, dar se repartizează în mod diferit cantitatea de lichide pe care copilul trebuie să o consume: în prima parte a zilei (până la prânz) se recomandă consumul a 40% din necesarul de lichide, apoi până la orele 17-18 încă 40%, ajungând ca după ora 18 să consume restul de 20%.

Necesarul lichidian al unui copil de 4-7 ani este de 1,5 l, care va fi repartizat:

– până în ora 12: 600 ml

– până la ora 17: 600 ml

– după ora 17-18: 300 ml.

foto: pixabay.com

Alarma pentru enurezis

O altă metodă este apelarea la dispozitivele cu alarmă special concepute pentru enurezis. Aceste dispozitive au un senzor care se plasează într-un loc care se apreciază că se va umezi imediat în momentul când copilul urinează (chilot, lenjerie). Când locul unde este plasat senzorul se udă, se declanșează alarma. În funcție de aparat, acesta poate combina melodii, vibrații, luminițe led. Metoda are scopul de a sensibiliza copilul și de a-l ajuta să conștientizeze momentul în care vezica este plină și trebuie să urineze. Copilului trebuie să i se explice cum funcționează alarma și că ea este un mijloc de ajutor și nu o pedeapsă. Acest tratament necesită răbdare, consecvență și ajutor din partea părinților sau a adultului responsabil. La început, din cauza somnului profund, copilul nu va reacționa la alarmă și va trebui ajutat să se trezească și să meargă la toaletă sau sa utilizeze olița. Tratamentul cu alarma pentru enurezis, odată început, nu trebuie întrerupt, se continuă și în week-end, concediu, vizite la bunici.

foto: pixabay.com

Tratamentul medicamentos al enurezisului

Dacă metodele enumerate mai sus nu dau rezultate, se ia în calcul începerea unui tratament medicamentos. Tratamentul medicamentos se inițiază numai la recomandarea și sub supravegherea medicului și numai copiilor peste 5 ani.

Dintre cele mai frecvent utilizate medicamente în tratarea enurezisului, menționăm:

  • Minirin (desmopresin). Cu o oră înainte de administrarea medicamentului copilul nu mai primește lichide, și nici timp de 8 ore după administrare (adică practic până dimineața când se trezește). Nu este un medicament care vindecă enurezisul, dar el ameliorează simptomele prin reducerea producției de urină pe timpul nopții. Este eficient mai ales în formele care asociază deficitul hormonal de vasopresină.
  • Driptane (oxibutinina), care acționează prin reducerea contracțiilor vezicii urinare (a detrusorului) și contribuie astfel la creșterea capacității vezicii urinare.

Tratamentul natural

Deși l-am lăsat la urmă, tratamentul cu plante medicinale reprezintă o alternativă de tratament care poate fi asociată tuturor celor de mai sus.

Dintre remediile naturale recomandate amintim:

  • pătrunjelul (extractul sau decoctul din frunze și rădăcină)
  • stejarul (extract din muguri)
  • coada calului (ceai, tinctură)
  • coada șoricelului (ceai, tinctură)
  • urzică (ceai, tinctură)
  • cârcel (Ephedra vulgaris) – ceai

În enurezisul cu implicații psiho-emoționale pot fi utile

  • teiul (extract din muguri)
  • remediile florale Bach

Puteți citi mai multe despre Remediile florale Bach aici:

Remediile florale Bach sau psihoterapia prin flori

Un aspect important îl constituie momentul în care părinții aleg să dezvețe copilul de scutec și modalitățile alese în acest scop. Copilul nu trebuie forțat să facă la oliță sau la toaletă (cu adaptor/reductor). Și nu trebuie pedepsit dacă nu vrea să facă la oliță, nu se cere sau face pe el. Copilul nu trebuie pedepsit prin punerea să spele pe jos sau să își spele hăinuțele murdărite. Se recomandă utilizarea unei protecții impermeabile pentru saltea. De asemenea, dacă știți că copilul dumneavoastră face pe el, este bine să aveți hăinuțe de schimb întotdeauna la dumneavoastră când mergeți în vizite, în parc etc.

Când este momentul să ne îngrijorăm:

– dacă avem un copil care a împlinit vârsta de 5 ani și continuă să urineze frecvent pe el în timpul zilei și/sau al nopții

– copilul a renunțat la scutec și a început să folosească olița/toaleta timp de mai multe luni și apoi dintr-o dată începe să facă pe el

– copilul prezintă dureri în momentul urinării, urina este tulbure, cu sânge, miroase diferit.

În situațiile enumerate mai sus se recomandă consult medical pentru a depista cauzele enurezisului și a decide tratamentul potrivit pentru copilul dumneavoastră.

dr. Cristina Munteanu

Bibliografie selectivă:

1. DSM-5. American Psychiatric Association, 2013, p. 355–357.

2. Gontard AV, Kuwertz-Bröking E. The Diagnosis and Treatment of Enuresis and Functional Daytime Urinary Incontinence. Dtsch Arztebl Int. 2019 Apr 19;116(16):279-285. doi: 10.3238/arztebl.2019.0279. PMID: 31159915; PMCID: PMC6549126.

3. Haid B, Tekgül S. Primary and Secondary Enuresis: Pathophysiology, Diagnosis, and Treatment. Eur Urol Focus. 2017 Apr;3(2-3):198-206. doi: 10.1016/j.euf.2017.08.010. Epub 2017 Sep 6. PMID: 28888814.

4. http://i-c-c-s.org/

Bydr. Cristina Munteanu

Apa enzimatică – un adevărat elixir

foto: pixabay.com

Deoarece este vară și temperaturile sunt ridicate punem un accent important pe hidratare.

O modalitate plăcută și energizantă de a ne hidrata pe vreme caniculară o reprezintă apa enzimatică.

Ce este apa enzimatică?

Apa enzimatică reprezintă apa în care se adaugă fructe, legume, plante aromatice sau plante medicinale proaspete, fără a o prepara termic. Fructele, legumele și plantele adăugate în apă vor îmbogăți apa cu enzime, vitamine și minerale, fapt care îi va conferi proprietăți terapeutice.

Enzimele au un rol important și complex în buna funcționare a organismului. Ele fac parte din clasa proteinelor și au rolul de accelerator al reacțiilor biochimice ce se desfășoară în organism.

Beneficiile apei enzimatice:

  • hidratare
  • detoxifiere
  • vitaminizare
  • stimularea digestiei
  • refacerea florei intestinale
  • reglarea tensiunii arteriale
  • combaterea migrenelor
  • diminuarea senzației de oboseală
  • piele cu aspect sănătos
  • reglarea greutății corporale

Cum se prepară apa enzimatică?

Se aleg fructele, legumele și plantele pe care dorim să le folosim, se spală, se feliază sau se taie în bucăți potrivite și se pun într-un recipient de sticlă peste care se toarnă apă plată și se lasă în repaus la temperatura camerei pentru 8 ore, după care apa poate fi consumată (se poate consuma ca atare, cu tot cu fructe ori legume sau strecurată). Dacă recipientul se depozitează la rece, timpul necesar obținerii apei enzimatice va crește (12 ore). Se poate lăsa să stea și mai mult, spre 20-24 de ore, caz în care ingredientele încep să fermenteze și apa va fi ușor acidulată.

Apa enzimatică se poate servi la temperatura mediului ambiant, rece sau cu gheață. De asemenea, poate fi îmbunătățită prin adăugarea câtorva picături de ulei esențial pentru a-i spori beneficiile.

foto: pixabay.com

Este important ca ingredientele folosite să fie proaspete și organice, fără a fi stropite cu pesticide sau alte substanțe nocive.

Apa enzimatică este un înlocuitor mult mai sănătos pentru sucurile din comerț și poate fi oferită tuturor membrilor familiei, de la mic la mare. Pentru cei care nu pot renunța imediat la sucurile dulci, se poate adăuga în apă puțină miere de albine, și ea un produs bogat în enzime.

Sugestii pentru ingredientele apei enzimatice:

FRUCTE – lămâie, grapefruit, portocală, măr, pară, pepene, struguri, cireşe, vişine, căpșuni, zmeură, afine, caise, piersici, măceşe, cătină, gutui, mango, ananas

LEGUME: morcov, castravete, sfeclă roşie, dovlecel, varză, gulie, broccoli, roşii, ardei gras

VERDEȚURI / PLANTE AROMATICE / PLANTE MEDICINALE: ghimbir, mentă, busuioc, mușețel, frunze de pătrunjel, cimbru, flori de soc, flori de tei, flori de salcâm, salvie, rozmarin, levănțică, frunze de zmeur, frunze de mur, coada șoricelului, pătlagină, petale de trandafir

foto: pixabay.com

O oarecare atenție ar trebui acordată combinațiilor folosite. Astfel, vom evita alimentele/plantele la care ne cunoaștem cu anumite sensibilități. De asemenea, este recomandat a nu combina prea multe citrice într-o singură apă enzimatică și a nu asocia de preferat fructele cu legumele. Legumele se pot combina cu lămâia și cu plante aromatice/medicinale.

dr. Cristina Munteanu

Bydr. Cristina Munteanu

Crizele de tantrum (II)

foto: pixabay.com

Dacă în materialul anterior am vorbit pe larg despre ce sunt crizele de tantrum și v-am oferit câteva recomandări care pot ajuta la prevenirea lor, scurtarea perioadei de furie și rărirea crizelor, în acest material aș dori să vă prezint câteva soluții alternative în gestionarea emoțiilor, a stărilor de furie și a regăsirii echilibrului interior.

Materialul detaliat despre crizele de tantrum îl regăsiți aici:

Fitoterapia

Fitoterapia reprezintă o soluție blândă și la îndemână în stările de dezechilibre psihoemoționale, atât ale copilului, cât și ale părintelui implicat.

Ca și ramuri ale fitoterapiei putem apela la aromaterapie, gemoterapie, remedii florale Bach.

Aromaterapia

Aromaterapia utilizează uleiurile esențiale pentru a contribui la atingerea și menținerea unei stări de echilibru în organism, vizând atât partea fizică, cât și pe cea psihică. Poate fi utilizată astfel cu succes în reducerea stresului, anxietății, durerii, în găsirea motivației, stimulării procesului de învățare etc.

Care este mecanismul prin care acest lucru este posibil?

foto: pixabay.com

În momentul în care inhalăm uleiurile esențiale se realizează o conexiune cu sistemul nervos central, mai precis cu sistemul limbic. Sistemul limbic este zona creierului care coordonează emoțiile și este implicată în memoria de scurtă sau lungă durată (prin hipocamp). Aceasta poate fi o explicație a faptului că anumite mirosuri ne trezesc amintiri sau emoții.

Utilizarea aromaterapiei în tulburările emoționale se bazează tocmai pe această legătură directă care există între receptorii nervului olfactiv (nervul I cranian) situați în mucoasa nazală și creier. De altfel, sistemul limbic mai este denumit creierul emoțiilor.

Uleiurile esențiale se pot folosi în mai multe moduri:

  • inspirare direct din sticluță / palmă
  • difuzate prin lampă de aromoterapie / difuzor
  • medalioane / brățări speciale pentru aromaterapie
  • masaj în tălpi sau în zonele de puls
  • puse în apa de baie (amestecate cu sare Epsom)
  • uz intern

Unul dintre avantajele aromaterapiei în cazul unui copil este acela că nu trebuie să îl implicăm direct pe copil în acest proces, dacă nu dorește. Difuzorul este pus într-un colț al camerei și difuzează uleiurile pe care le dorim. Obținem pe lângă beneficiile terapeutice și o parfumare a camerei, fără a folosi odorizante cu substanțe nocive. Deși, din experiența personală, copiii apreciază utilizarea difuzorului, doresc să pună ei picăturile de ulei sau să pornească aparatul. Există și difuzoare concepute special pentru copii, cu luminițe și chiar sunete.

foto: pixabay.com

Medalioanele, brelocurile și brățările pentru aromaterapie reprezintă un mod elegant de a beneficia de efectele terapeutice ale uleiurilor esențiale oriunde ne-am afla și pe parcursul întregii zile. Există două tipuri de asemenea bijuterii pentru aromaterapie: unele se bazează pe utilizarea bucăților de fetru divers colorate, în timp ce altele pe piese din piatră vulcanică – ambele materiale ce absorb uleiul esențial și îl difuzează în timp. Acest tip de utilizare a aromaterapiei poate fi, de asemenea, considerat atractiv de către copii.

Masajul cu uleiuri esențiale trebuie să țină cont de mai multe aspecte. Cu câteva excepții (tămâia și lavanda, de exemplu), majoritatea uleiurilor se aplică pe piele prin diluare într-un ulei vegetal (ulei purtător). Diluarea se face diferit, în funcție de vârstă. Uleiurile vegetale pe care le putem folosi sunt: cocos (fracționat), măsline, avocado, migdale, susan, sâmburi de struguri, gălbenele, cătină, sâmburi de caise etc. O variantă practică este utilizarea roll-on-urilor. Copiilor le place să știe că au un roll-on special preparat pentru ei, pe care îl pot folosi atunci când nu se simt bine.

În ceea ce privește utilizarea internă a uleiurilor esențiale, aceasta se poate face doar la recomandarea unui medic specialist. Un alt lucru de care trebuie să ținem cont este acela că nu toate uleiurile esențiale sunt proprii pentru consumul intern și au recomandări diferite în funcție de vârstă.

Dintre uleiurile esențiale utile în regăsirea calmului și echilibrului enumerăm:

  • lavandă
  • melisă
  • trandafir
  • mușețel
  • ylang-ylang
  • bergamotă
  • tămâie

Gemoterapia

foto: pixabay.com

O altă ramură a fitoterapiei care poate fi de ajutor în reglarea stărilor emoționale este gemoterapia.

Extractul din muguri de tei poate fi utilizat în ameliorarea stărilor de nervozitate, nelinişte şi stres, atât în cazul copiilor, cât și al adulților.

Dacă adulții se confruntă cu creșteri ale valorilor tensionale pe fondul stresului, pot utiliza extract din mlădițe de păducel.

Terapia florală Bach

Terapia florală Bach a fost concepută pentru a ajuta organismul să depășească anumite dificultăți emoționale. Dr. Bach a împărțit remediile florale în șapte mari grupe, în funcție de stările psihice cărora se adresează: teama/frica, nesiguranța/incertitudinea, interesul insuficient față de circumstanțele prezente, singurătatea, hipersensibilitatea, deznădejdea/disperarea, preocuparea excesivă pentru binele celor din jur.

Aceste remedii pot fi administrate tuturor grupelor de vârstă, la recomandarea unui medic specialist.

Puteți citi mai multe despre terapia florală Bach aici:

Alte plante medicinale care pot ajuta în regăsirea echilibrului emoțional și pot fi consumate sub formă de infuzie, tincturi, siropuri sau comprimate/capsule sunt:

foto: pixabay.com
  • valeriana
  • passiflora
  • hameiul
  • teiul
  • roinița (melisa)

Exerciții de relaxare

Fiecare persoană are modul ei de a se relaxa. Pe unii îi ajută să asculte muzică, pe alții să se plimbe, alți spun o rugăciune, alții meditează. Alegeți ce vi se potrivește pentru a reuși să vă regăsiți calmul și echilibrul și a reuși să vă păstrați calmul în situațiile de criză. Copiii pot fi încurajați să asculte muzică liniștitoare, să facă plimbări în natură, să picteze, să modeleze plastilină/lut, să se joace cu nisip, ca modalități de a se elibera de emoțiile negative.

Alimentație sănătoasă

O alimentație sănătoasă și bogată în alimente proaspete, cât mai puțin procesate, poate contribui și ea la regăsirea echilibrului organismului. Un corp sănătos poate susține mai ușor trecerea peste stările emoționale puternice. Încercați să oferiți un exemplu copilului dumneavoastră! Dacă părinții nu mănâncă sănătos, nici copilul nu o va face! De exemplu, alimentele intens procesate conțin glutamat de sodiu, o substanță care a fost demonstrat că suprastimulează celulele nervoase și are un efect nociv asupra creierului. Produsele care conțin această substanță ar trebui evitate în alimentația tuturor, cu atât mai mult a copiilor care fac crize de tantrum.

dr. Cristina Munteanu

Bibliografie selectivă:

1. Alexandra Hlade, Larisa Bangs. Beneficiile uleiurilor esențiale, Libris Editorial, 2019

2. Fowler NA. Aromatherapy, used as an integrative tool for crisis management by adolescents in a residential treatment center. J Child Adolesc Psychiatr Nurs. 2006 May;19(2):69-76. doi: 10.1111/j.1744-6171.2006.00048.x. PMID: 16671921.

3. Lin PH, Lin YP, Chen KL, Yang SY, Shih YH, Wang PY. Effect of aromatherapy on autonomic nervous system regulation with treadmill exercise-induced stress among adolescents. PLoS One. 2021 Apr 13;16(4):e0249795. doi: 10.1371/journal.pone.0249795. PMID: 33848307; PMCID: PMC8043395.

4. Xiao S, Wang Y, Duan S, Li B. Effects of aromatherapy on agitation and aggression in cognitive impairment: A meta-analysis. J Clin Nurs. 2021 Aug 5. doi: 10.1111/jocn.15984. Epub ahead of print. PMID: 34355444.

Bydr. Cristina Munteanu

Rostopasca (Chelidonium majus)

foto: Cristina Munteanu

Rostopasca este o plantă ierboasă care crește în zone nisipoase, umbroase, pe lângă case sau garduri, în zone necultivate.

De la rostopască se pot utiliza în scop terapeutic toate părțile plantei: rădăcina, tulpina, frunzele, florile sau sucul proaspăt (seva/latexul). Planta este bogată în principii active precum alcaloizi (chelidonină, chelidoxantină, sanguinarină etc.), vitamina C, uleiuri volatile, săruri minerale, saponozide ș.a.

Preparatele pe bază de rostopască au proprietăți antispastice, sedative, analgezice, hepatoprotectoare, coleretic-colagoge (stimulează secreția și eliminarea bilei), vasodilatatoare, hipotensive, hipocolesterelomiante, hemostatice, antivirale, bacteriostatice, antifungice, antitumorale.

Rostopasca este astfel recomandată în afecțiuni hepato-biliare (post hepatită acută, hepatite cronice, litiază biliară, migrene de cauză biliară, ciroză), hipertensiune, hipercolesterolemii, ateroscleroză, tumori.

Se poate utiliza sub formă de infuzie, tinctură, capsule cu pulbere din plantă, cataplasme, ulei, unguent, suc proaspăt – singură sau în diverse combinații.

foto: Cristina Munteanu

Sucul proaspăt de rostopască se folosește în tratamentul verucilor, din acest motiv planta mai fiind numită și ,,iarbă de negi” sau ,,negelariță”. Seva se aplică pe negi 7 zile consecutiv. În perioadele în care planta proaspătă nu este disponibilă sau din motive inestetice (colorația maronie ulterioară) pe negi se poate aplica tinctură, ulei sau unguent pe bază de rostopască. Uleiul sau unguentul mai sunt recomandate în răni (nesângerânde), psoriazis, impetigo, eczeme.

📍Atenție!

Rostopasca nu se administrează în faza acută a icterelor.

Nu se consumă mai mult de 7 zile consecutiv. După o cură de 7 zile se recomandă o pauză de 2 săptămâni.

‼️Contraindicații:

Nu se recomandă folosirea în timpul sarcinii și al alăptării. De asemenea, nu se recomandă utilizarea în cazul copiilor sub 14 ani (doar în cazuri excepționale, cu recomandarea medicului).

dr. Cristina Munteanu

Bibliografie selectivă:

1. Ovidiu Bojor, Ghidul plantelor medicinale și aromatice de la A la Z, Ed. Fiat Lux, 2003.

2. Mihaela Temelie, Enciclopedia plantelor medicinale spontane din România, Rovimed Publishers, 2017.