Category Archive Pediatrie

Bydr. Cristina Munteanu

Ghid complet: Forme de magneziu și cum să alegi varianta potrivită pentru tine


De la citrat la L-treonat: beneficii și recomandări pentru fiecare formă de magneziu

Magneziul este unul dintre mineralele esențiale de care organismul are nevoie zilnic pentru a funcționa în mod optim. Este implicat în peste 300 de reacții biochimice – de la contracția și relaxarea musculară, transmiterea impulsurilor nervoase și menținerea ritmului cardiac, până la producerea de energie și susținerea echilibrului emoțional.

Atunci când nivelul de magneziu scade, corpul începe să transmită semnale subtile, dar importante: tensiune musculară, crampe frecvente, somn agitat, iritabilitate, oboseală mentală, dificultăți de concentrare sau palpitații. De multe ori, aceste simptome sunt puse pe seama stresului sau a suprasolicitării, fără a se lua în calcul un posibil deficit de magneziu.

Astfel apare întrebarea:
„Ce tip de magneziu este cel mai bun pentru mine?”

foto: pixabay

Un aspect esențial, adesea trecut cu vederea, este faptul că magneziul nu există într-o singură formă. În suplimente, el este legat de diferiți compuși, iar această asociere influențează în principal modul de absorbție și toleranța digestivă. Deși baza rămâne magneziul, compusul de legătură poate orienta ușor modul în care acesta este utilizat de organism și țesuturile pe care le susține cu prioritate.

De exemplu:

  • Unele forme sunt mai blânde pentru stomac și potrivite pentru administrare zilnică.
  • Altele sunt asociate cu susținerea funcției cognitive, a memoriei și a capacității de concentrare.
  • Unele forme sunt utilizate cu precădere pentru susținerea sănătății inimii și a sistemului cardiovascular.
  • Altele pot contribui la relaxare și la inducerea unui somn mai odihnitor.

Magneziul se regăsește și în alimente, în special în cele integrale și minim procesate. Surse bogate de magneziu sunt legumele verzi (spanac, broccoli), semințele și nucile (semințe de dovleac, migdale, caju), leguminoasele, cerealele integrale, avocado și cacaoa. Cu toate acestea, alimentația modernă, solurile sărace în minerale, stresul cronic și procesarea excesivă a alimentelor pot reduce semnificativ aportul real de magneziu, ceea ce explică de ce, în multe situații, suplimentarea devine necesară.

foto: pixabay

Chiar și cu o alimentație echilibrată, necesarul de magneziu poate varia de la o persoană la alta, în funcție de stres, nivelul de activitate fizică, vârstă sau anumite afecțiuni. În aceste situații, suplimentarea poate constitui un real sprijin. Alegerea formei potrivite nu este întâmplătoare, ci ține cont de nevoia principală a organismului – fie că vorbim despre digestie, energie, fie de susținerea creierului, a inimii sau relaxare.

În continuare, îți prezint cele mai frecvent utilizate forme de magneziu și modul în care acestea pot susține organismul. Alegerea formei și a dozei potrivite ar trebui făcută întotdeauna la recomandarea medicului, astfel încât suplimentarea să fie adaptată corect nevoilor tale individuale.

Magneziu citrat – „magneziul digestiei”

Magneziul citrat are absorbție bună și este frecvent utilizat pentru susținerea digestiei, fiind util în caz de constipație sau tranzit intestinal lent. La doze mai mari poate avea efect laxativ, de aceea administrarea trebuie adaptată toleranței individuale a fiecărei persoane.

Magneziu bisglicinat – „magneziul armoniei”

Această formă este foarte bine tolerată digestiv și este recomandată pentru susținerea relaxării, reducerea stresului și anxietății, precum și pentru îmbunătățirea calității somnului sau reducerea crampelor musculare, fiind potrivită pentru administrare seara.

Magneziu malat – „magneziul energiei”

Magneziul malat sprijină producerea de energie la nivel celular și poate fi util în oboseala cronică sau dureri musculare, fiind adesea recomandat a fi administrat dimineața pentru un efect energizant.

Magneziu orotat – „magneziul inimii”

Această formă de magneziu ajută la menținerea funcției cardiace și a tensiunii arteriale normale, contribuind la protecția inimii și a vaselor de sânge, fiind recomandată mai ales persoanelor cu risc cardiovascular.

Magneziu taurat – „magneziul ritmului”

Legat de taurină, magneziul sprijină sănătatea cardiovasculară, contribuind la menținerea tensiunii arteriale în limite normale și a ritmului cardiac stabil. De asemenea, susține sistemul nervos și poate fi util în situații de palpitații sau stres, fără a induce sedare.

Magneziu L-treonat – „magneziul creierului”

Această formă de magneziu traversează bariera hemato-encefalică, ceea ce îi permite să ajungă direct la creier, unde contribuie la susținerea memoriei, a concentrării și a funcțiilor cognitive. Este recomandată în perioade de stres sau oboseală mentală, precum și atunci când este nevoie de performanță intelectuală ridicată, de exemplu în perioadele de examene, sprijinind funcția cognitivă în mod eficient.

Magneziu lactat – „magneziul confortului”

Magneziul lactat are o absorbție bună și acționează ca reglator al acidității. Administrarea în timpul mesei reduce riscul de disconfort digestiv sau muscular la doze mai mari. De asemenea, lactatul de magneziu poate ameliora aciditatea gastrică, indigestia însoțită de senzația de arsură în capul pieptului și refluxul ușor.

Magneziu sulfat – „magneziul de urgență”

Magneziul sulfat este disponibil sub formă perfuzabilă sau sub formă de pulbere ca sare amară (Epsom). Acest tip nu este recomandat pentru suplimentare zilnică și trebuie utilizat punctual, sub supraveghere medicală.

Magneziu oxid – „magneziul tranzitului”

Magneziul oxid are absorbție slabă și efect laxativ, nefiind eficient pentru corectarea deficitului de magneziu, fiind utilizat doar ocazional pentru reglarea tranzitului intestinal.

Magneziu gluconat – „magneziul ușor tolerat”

Această formă este blândă pentru stomac și are absorbție bună, fiind potrivită pentru administrare zilnică, în special în cazurile în care toleranța digestivă este o preocupare.

foto: pixabay

Magneziu succinat – „magneziul energiei celulare”

Magneziul succinat sprijină producerea de energie la nivel celular, contribuie la reducerea oboselii fizice și musculare și poate fi utilizat zilnic pentru susținerea performanței generale.

Magneziu piruvat – „magneziul metabolismului”

Această formă de magneziu contribuie la producerea de energie în ciclul Krebs, susține rezistența și performanța musculară și este bine tolerată pentru administrare zilnică.

Magneziu glicerofosfat – „magneziul biodisponibil”

Magneziul glicerofosfat combină magneziul cu fosforul, susținând funcțiile organismului și fiind foarte bine tolerat; totuși, trebuie evitat în insuficiență renală datorită riscului formării de cristale urinare.

Magneziu marin – „magneziul natural”

Această formă provine din surse naturale și conține minerale asociate; are o absorbție moderată, susține funcția musculară și echilibrul electrolitic, iar conținutul exact de magneziu poate varia în funcție de sursă.

Magneziu aspartat – „magneziul vitalității musculare”

Magneziul aspartat sprijină producerea de energie și funcția musculară, fiind potrivit pentru administrare zilnică și pentru susținerea activității fizice.

Magneziu pidolat – „magneziul activității”

Această formă are biodisponibilitate bună și susține funcția musculară și nervoasă, fiind recomandată în special persoanelor active.

Magneziu clorură – „magneziul relaxării”

Magneziul clorură poate fi utilizat topic, sub formă de ulei pentru masaj sau sare de baie, pentru a susține relaxarea musculară și a ameliora tensiunea. Absorbția are loc prin piele, ceea ce îl face o opțiune practică atunci când nu se dorește administrarea orală sau se dorește un efect relaxant local. Uneori, aplicarea poate provoca senzație de furnicături sau iritație ușoară a pielii, de obicei temporară.

Magneziu lipozomal – „magneziul super-biodisponibil”

Datorită încapsulării în lipozomi, această formă de magneziu are o absorbție superioară și poate susține funcția musculară, nervoasă și producerea de energie, fiind recomandată mai ales în cazurile de absorbție dificilă.

Alte forme de magneziu

Pe lângă variantele prezentate detaliat, există și alte forme mai puțin frecvente, întâlnite în anumite suplimente: magneziu carbonat, stearat, ascorbat sau picolinat. Acestea contribuie, la fel ca celelalte forme, la aportul de magneziu, însă absorbția și toleranța pot fi diferite, iar utilizarea lor se face de obicei în funcție de recomandarea medicului sau a farmacistului și de nevoile individuale ale organismului. În general, sunt prezente în formule speciale și sunt mai puțin utilizate în administrarea zilnică comparativ cu formele clasice.

Concluzie

Magneziul este esențial pentru numeroase funcții ale organismului, de la sănătatea musculară și cardiovasculară, la funcțiile cognitive și echilibrul emoțional. Alegerea formei potrivite depinde de nevoile tale specifice, de toleranța digestivă și de recomandarea medicului sau a farmacistului. Nu există „un singur magneziu ideal” pentru toată lumea, ci varianta care se potrivește cel mai bine obiectivelor tale de sănătate. Printr-o alegere informată și, dacă este nevoie, prin suplimentare corect adaptată, magneziul poate deveni un aliat real în susținerea stării generale de bine și a performanței organismului.

Bibliografie selectivă:


1. Coudray C, Rambeau M, Feillet-Coudray C, Gueux E, Tressol JC, Mazur A, Rayssiguier Y. Study of magnesium bioavailability from ten organic and inorganic Mg salts in Mg-depleted rats using a stable isotope approach. Magnes Res. 2005 Dec;18(4):215-23. PMID: 16548135.

2. Firoz M, Graber M. Bioavailability of US commercial magnesium preparations. Magnes Res. 2001 Dec;14(4):257-62. PMID: 11794633.

3. Jahnen-Dechent W, Ketteler M. Magnesium basics. Clin Kidney J. 2012 Feb;5(Suppl 1):i3-i14. doi: 10.1093/ndtplus/sfr163. PMID: 26069819; PMCID: PMC4455825.

4. Kumar A, Mehan S, Tiwari A, Khan Z, Gupta GD, Narula AS, Samant R. Magnesium (Mg2+ ): Essential Mineral for Neuronal Health: From Cellular Biochemistry to Cognitive Health and Behavior Regulation. Curr Pharm Des. 2024;30(39):3074-3107. doi: 10.2174/0113816128321466240816075041. PMID: 39253923.
5. Rude RK. Magnesium metabolism and deficiency. Endocrinol Metab Clin North Am. 1993 Jun;22(2):377-95. PMID: 8325293.

6. Sun Q, Weinger JG, Mao F, Liu G. Regulation of structural and functional synapse density by L-threonate through modulation of intraneuronal magnesium concentration. Neuropharmacology. 2016 Sep;108:426-39. doi: 10.1016/j.neuropharm.2016.05.006. Epub 2016 May 10. PMID: 27178134.

Bydr. Cristina Munteanu

Frenul la bebeluși – ce rol are și de ce e important să fie evaluat din timp?

Fren lingual scurt. foto: internet

Frenul este un țesut subțire, dar esențial, care poate influența dezvoltarea orală, hrănirea și chiar vorbirea copilului.

Există două tipuri principale de frenuri:

🔹 Frenul lingual – leagă limba de baza gurii.

🔹 Frenul labial – leagă buza superioară de gingia maxilarului.

Cel mai frecvent, problemele apar din cauza unui fren lingual scurt (anchiloglosie), care limitează mișcarea limbii și afectează funcții esențiale precum suptul, vorbirea, masticația, respirația sau igiena orală.

Frenul lingual începe să se formeze în viața intrauterină, în primele săptămâni de dezvoltare fetală, când țesuturile limbii și planșeului bucal se diferențiază. Normal, pe măsură ce dezvoltarea continuă, frenul se subțiază pentru a permite mobilitatea limbii. În unele cazuri însă, frenul rămâne prea scurt sau prea gros, ceea ce poate restricționa mobilitatea limbii.

Fren labial. foto: internet

Cum se recunoaște un fren lingual scurt?

La un bebeluș, diagnosticul unui fren lingual scurt este mai dificil de realizat decât la un copil mai mare, pentru că bebelușul nu poate colabora activ, iar semnele sunt mai subtile.

Totuși, există câteva semne care pot sugera prezența unui fren scurt:

  • Limba are formă de inimă sau bifurcată la vârf când bebelușul plânge sau scoate limba
  • Limitarea mișcării limbii: limba nu poate fi scoasă din gură sau nu atinge palatul (cerul gurii)
  • Limba pare „lipită” de baza gurii — nu se ridică liber
  • Dificultăți în mișcarea laterală a limbii, observabile în timpul plânsului sau examinării
  • Sunete ciudate în timpul suptului (click-uri)
  • Semne de frustrare la hrănire, agitație sau oboseală la supt

La copilul mai mare, care colaborează cu examinatorul, un fren lingual scurt poate fi identificat prin următoarele semne: 

  • Imposibilitatea de a scoate limba dincolo de dinții incisivi inferiori
  • Limba nu se poate ridica spre cerul gurii
  • Limba nu se poate mișca lateral

Ce simptome pot indica o problemă legată de fren?

Atunci când aceste frenuri sunt prea scurte, groase sau tensionate, pot apărea anumite simptome.

Simptomele sunt și ele diferite în funcție de tipul frenului, de severitatea limitării și de vârsta copilului:

La bebeluși, încă din primele zile de viață:

  • Dificultăți la alăptare: suptul este ineficient, bebelușul obosește repede, scapă sânul frecvent, se atașează dificil, refuză/se enervează la sân sau la biberon, obosește repede la supt, nu ia bine în greutate, formarea unei „bătături” pe buza bebelușului
  • Ingestia excesivă de aer în timpul suptului – faptul că bebelușul înghite mult aer în timpul mesei poate duce la: colici, gaze, reflux gastroesofagian, sughiț frecvent și agitație. Mulți bebeluși sunt tratați pentru „probleme digestive” fără a ne gândi că frenurile și poziția limbii pot avea un rol în aceste probleme!
  • Dureri pentru mamă în timpul alăptării – bebelușul are „probleme de atașare la sân”, ceea ce îi creează mamei răni (ragade) sau bebelușul face uneori acea bubiță tip bătătură pe buza superioară
  • Somn agitat, hrăniri frecvente și nesatisfăcătoare

La copilul mai mare:

Fren lingual scurt. foto: internet
  • Dificultăți la vorbire: frenul lingual scurt poate afecta mai târziu pronunția și articularea anumitor sunete, în special consoane
  • Dificultăți în igiena bucală: limba nu curăță eficient cavitatea bucală, favorizând apariția cariilor
  • Probleme dentare – diasteme (strungărețe) între incisivii centrali superiori, mușcătură incorectă (malocluzie) sau dezvoltare asimetrică a maxilarelor
  • Masticație și deglutiție deficitare, uneori asociate cu respirație orală
  • Alte probleme: respiratorii și tulburări de somn (sforăit, obstrucție respiratorie, apnee)

Evaluarea timpurie înseamnă prevenție eficientă

Este important să consultați un medic pediatru, ORL sau un stomatolog dacă suspectați că copilul dumneavoastră are fren lingual scurt.

Astăzi, tot mai mulți specialiști recomandă evaluarea frenurilor imediat după naștere sau în primele săptămâni de viață, mai ales în prezența unor dificultăți de hrănire.

Cu o diagnosticare corectă în primele zile sau săptămâni după naștere se pot preveni complicațiile pe termen lung.

Tratament

Tratamentul frenului lingual scurt se realizează printr-o procedură chirurgicală simplă, numită frenectomie. Aceasta presupune îndepărtarea frenului lingual scurt, ceea ce permite limbii să se miște liber. În timpul procedurii, sângerarea este minimă, de obicei doar câteva picături, care se opresc spontan sau prin aplicarea unei presiuni ușoare, de scurtă durată. Bebelușii pot fi alăptați imediat după intervenție, fără probleme.

Pe lângă frenectomie, mai există și procedura numită frenoplastie (frenuloplastie), o intervenție chirurgicală mai complexă, recomandată în cazul în care limba este fixată strâns de planșeul bucal.

dr. Cristina Munteanu

Bydr. Cristina Munteanu

Umbre pe zâmbetul copilului: Cum recunoaștem și abordăm anxietatea și depresia la vârste mici?

foto: istockphoto

Viața emoțională a copiilor și adolescenților este complexă, anxietatea și depresia putând lua uneori forma unor umbre care le fură zâmbetul și bucuria.

Ca părinți sau specialiști, avem responsabilitatea de a identifica semnele timpurii ale acestor tulburări și de a interveni pentru a le oferi suportul de care au nevoie.

Diferențe între copii și adolescenți

La adolescenți, manifestările anxietății și depresiei sunt mai apropiate de cele ale adulților, ceea ce le face uneori mai ușor de recunoscut și diagnosticat. Pe de altă parte, la copii, simptomele sunt adesea mascate în spatele unor comportamente sau manifestări fizice, ceea ce face diagnosticul mai dificil.

foto: istockphoto

Un adolescent care petrece ore întregi în camera sa, refuză să vorbească sau pare să fi pierdut bucuria din ochi poate trăi o furtună emoțională de fapt.

La copii, semnele pot include schimbări inexplicabile în comportament, refuzul de a se despărți de părinți sau manifestări somatice precum durerile de burtă sau de cap fără cauze medicale.

Cum recunoaștem anxietatea și depresia?

Copiii nu exprimă întotdeauna ce simt prin cuvinte. În schimb, comportamentele lor sunt adesea indicii puternice ale stării lor emoționale.

Semne frecvente la copii:

foto: istockphoto
  1. Tulburări somatice:
    • dureri de burtă sau de cap repetate, greață, vărsături – fără o cauză medicală evidentă
    • oboseală persistentă
  2. Probleme de somn:
    • dificultăți în a adormi, treziri frecvente sau coșmaruri
  3. Schimbări de comportament:
    • pierderea interesului pentru activități preferate
    • copilul refuză să încerce lucruri noi
    • accese de furie inexplicabile, tantrumuri sau schimbări bruște de dispoziție
    • sensibilitate crescută la interacțiunile sociale
    • conflicte frecvente cu frații sau la școală
  4. Atașament excesiv:
    • refuzul de a rămâne singur
    • teama de a se despărți de părinți
    • teama constantă de abandon, cereri constante de reasigurare („Mă iubești?”, „Fac bine?”, „Ți-e dor de mine?”)
  5. Comportamente repetitive:
    • rosul unghiilor, rosul părului, mușcatul buzelor/obrajilor, zgâriatul pielii sau alte ticuri
  6. Schimbări în apetit:
    • lipsa poftei de mâncare sau, dimpotrivă, mâncat excesiv

Semne frecvente la adolescenți:

  1. Izolare socială:
    • refuzul de a petrece timp cu prietenii sau familia
  2. Probleme școlare:
    • scăderea performanțelor școlare, dificultăți de concentrare, absențe frecvente
  3. Gânduri de inutilitate sau devalorizare:
    • sentimente persistente de vinovăție, inutilitate sau lipsă de speranță
  4. Comportamente auto-vătămătoare:
    • tăieturi, zgârieturi sau alte gesturi care indică un strigăt de ajutor
  5. Lipsa bucuriei:
    • absența entuziasmului față de activități care în trecut le aduceau plăcere
  6. Atacuri de panică
foto: istockphoto


Toate aceste semne pot varia în intensitate și frecvență, dar sunt un semnal de alarmă atunci când persistă o perioadă mai lungă de timp.

Cum abordăm aceste tulburări?

Abordarea anxietății și depresiei la copii și adolescenți necesită empatie, răbdare și colaborare între părinți, medici și psihoterapeuți.

Rolul părinților:

  1. Ascultarea activă:
    • ascultați nu doar cu urechile, ci și cu inima: copiii vorbesc adesea prin gesturi, diferite comportamente și ne ,,vorbesc” chiar prin tăcere
  1. Acordarea de timp:
    • cele mai mari conversații pot porni din momentele mici: o plimbare, o îmbrățișare, un „Sunt aici pentru tine.”
  2. Crearea unei rutine:
    • un program regulat de somn, o alimentație sănătoasă și activități în aer liber pot face minuni pentru echilibrul emoțional
  3. Cererea de ajutor:
    • a cere sprijinul unui specialist nu este un semn de slăbiciune, ci un act de iubire

Rolul specialiștilor:

Medicul pediatru ascultă cu atenție părintele și copilul și exclude eventualele cauze fizice ale acestor stări.

În continuare, psihoterapia este o cale esențială pentru a ajuta copiii să înceapă să-și înțeleagă emoțiile.

Printre metodele utilizate frecvent în psihoterapie se numără:

foto: istockphoto
  • Terapia prin desen: copiii își pot exprima emoțiile prin culori și imagini, creând un spațiu de siguranță pentru a discuta teme dificile
  • Modelajul cu lut: această metodă le permite celor mici să dea o formă concretă sentimentelor lor, reducând tensiunea emoțională și stimulând creativitatea
  • Sandplay therapy (jocul în lădița cu nisip): copiii creează lumi miniaturale în lădița cu nisip, explorând simboluri și povești care reflectă starea lor interioară
  • Jocuri de rol și teatru terapeutic: aceste activități îi ajută să exerseze soluții pentru situațiile care îi neliniștesc, într-un mod interactiv și non-invaziv
  • Tehnici de relaxare: exercițiile de respirație și meditația ghidată pot contribui la reducerea anxietății și la îmbunătățirea concentrării

Aceste tehnici creative și expresive le oferă copiilor un mediu sigur în care să își exprime emoțiile și să exploreze soluții pentru provocările cu care se confruntă. Ele sunt adaptabile și pot fi integrate în planuri terapeutice personalizate, în funcție de nevoile fiecărui copil.

Anxietatea și depresia nu sunt doar cuvinte mari, ci realități care pot fi depășite. Cu dragoste, răbdare și ajutorul potrivit, copiii și adolescenții pot reveni la un echilibru emoțional și se pot bucura de copilărie și adolescență. Ei au nevoie de noi – nu doar de lucruri materiale, ci de prezența noastră autentică, de căldura și sprijinul nostru necondiționat.

Semnalele nu trebuie ignorate. Fiecare gest, fiecare tăcere sau schimbare de comportament poate fi un strigăt de ajutor.

Ascultați-i, fiți alături de ei în momentele dificile și, atunci când este necesar, apelați cu încredere la specialiști.

Vindecarea este posibilă, iar împreună putem transforma umbrele în zâmbete și lacrimile în râsete.

dr. Cristina Munteanu

medic specialist pediatru

psihoterapeut



Bydr. Cristina Munteanu

Gastroenterocolita și enterovirozele la copii: cauze, prevenție și tratamente alternative

Ce sunt gastroenterocolita și enterovirozele?

Aș dori în primul rând să definesc acești termeni, care nu sunt sinonimi.

Gastroenterocolita reprezintă inflamația tractului digestiv, manifestată prin simptome precum diaree, vărsături, febră și dureri abdominale. Ea poate fi cauzată de infecții virale, bacteriene, parazitare sau de consumul de alimente contaminate.

Enterovirozele, pe de altă parte,sunt infecții virale cauzate de enterovirusuri, care afectează în principal intestinul, dar pot produce și simptome sistemice.

Cauze frecvente ale acestor afecțiuni

  1. Infecții virale: Rotavirus, Norovirus, Adenovirus, Enterovirusuri ș.a.
  2. Infecții bacteriene: Escherichia coli, Salmonella, Campylobacter ș.a.
  3. Infecții parazitare: Giardia lamblia, Ascaris lumbricoides ș.a.
  4. Factori alimentari: alimente și apa contaminate

Factori predispozanți

  • Imunitatea scăzută (în special în convalescența unor boli precum gripa, varicela etc.)
  • Frecventarea grădinițelor, școlilor, locurilor aglomerate, unde riscul de contaminare este crescut

Prevenție: Cum ne putem proteja de gastroenterocolite și enteroviroze?

foto: istockphoto

Igiena

  • Spălarea mâinilor cu apă și săpun înainte de mese și după folosirea toaletei
  • Igiena riguroasă a suprafețelor și a obiectelor utilizate frecvent

Alimentație sigură

  • Evitarea consumului alimentelor crude, din surse nesigure sau insuficient preparate
  • Evitarea consumului apei care nu provine din surse verificate

Educație

  • Învățarea copiilor să nu-și pună mâinile murdare în gură și să nu mănânce fără să se spele înainte pe mâini, să nu bea/mănânce după alte persoane, să respecte ideea obiectelor personale de îngrijire

Simptomele gastroenterocolitelor și enterovirozelor

Aceste afecțiuni au un impact semnificativ asupra tractului digestiv și, uneori, asupra stării generale a copilului. Gastroenterocolita și enterovirozele debutează, de obicei, brusc, în plină stare de sănătate, iar simptomele pot varia de la forme ușoare, care se rezolvă cu regim igieno-dietetic, până la manifestări severe, care necesită intervenție medicală.

Simptome frecvente:

foto: istockphoto
  1. Diaree:
    • De obicei apoasă, frecvent asociată cu prezența mucusului în scaun
    • În cazul infecțiilor bacteriene, poate apărea sânge în scaun
  2. Vărsături:
    • Sunt un simptom comun, mai ales la debutul bolii
    • Pot fi frecvente și pot contribui la deshidratarea organismului
  3. Dureri abdominale:
    • Crampele abdominale pot fi moderate sau severe și pot însoți episoadele de vărsături sau diaree
  4. Febră:
    • Apare de obicei în infecțiile virale sau bacteriene și poate fi însoțită de frisoane
  5. Lipsa poftei de mâncare:
    • Copilul poate refuza alimentele și chiar lichidele, ceea ce crește riscul de deshidratare
  6. Stare generală alterată:
    • iritabilitatea, oboseala excesivă sau letargia sunt frecvent întâlnite, mai ales la copiii mici
    • dureri de cap, dureri musculare
  7. Semne de deshidratare ușoară:
    • Sete crescută, buze ușor uscate, urină mai puțină decât de obicei (copilul udă mai puține scutece sau merge mai rar la toaletă pentru a urina)

Semnele de gravitate sau când să ne îngrijorăm

Există câteva semne clare care indică faptul că boala nu poate trece de la sine și necesită consult medical imediat:

  1. Deshidratare severă:
    • Gura și buzele foarte uscate, absența lacrimilor la plâns, piele rece sau lipsită de elasticitate, urinare extrem de redusă sau absentă (mai puțin de o dată la 8 ore) și urină închisă la culoare
    • la sugari: deprimarea fontanelei
  2. Febră mare și persistentă:
    • Temperatură mai mare de 39°C, care nu cedează sau cedează foarte greu la antitermice
  3. Scaune cu sânge sau puroi:
    • Sugerează o posibilă infecție bacteriană cu Salmonella sau Shigella, de exemplu
  4. Letargie extremă:
    • Copilul este somnolent, greu de trezit sau refuză complet să bea lichide
  5. Episoade de vărsături constante:
    • Mai mult de 10 episoade de vărsături într-o zi, care împiedică administrarea oricărui lichid
  6. Convulsii:
    • Pot apărea în caz de febră foarte mare sau deshidratare severă
  7. Durere abdominală intensă:
    • Dacă este localizată și persistentă, ar putea indica complicații, precum apendicita sau ocluziile intestinale

Aceste semne indică necesitatea unei evaluări medicale rapide, mai ales la copiii mici, unde deshidratarea poate surveni rapid și poate deveni periculoasă.

Tratamente și remedii

Tratamentul clasic include administrarea sărurilor de rehidratare, a medicamentelor simptomatice (antivomitive, antidiareice, antitermice), probioticelor și, uneori, administrarea de antibiotice pentru infecțiile bacteriene dovedite. Însă, tot mai mulți părinți optează pentru soluții naturale, mai blânde pentru organism.

Repausul digestiv

Prima și cea mai importantă măsură în cazul apariției vărsăturilor este repausul digestiv.

Dacă copilul a vomitat, nu îi dăm nimic să bea sau să mănânce în următoarea oră. Este cea mai importantă măsură! Se creează altfel un reflex de vomă care va fi oprit foarte greu.

Administrarea raționalizată a sărurilor de rehidratare sau a apei

După repausul de 1 oră vom începe să administrăm copilului apă sau săruri de rehidratare, în cantitate mică, la interval de 5-10 minute.

Putem administra lichidele, în funcție de vârstă, cu lingurița, seringa, biberonul, cană cu pai, cană normală. Este important să dăm cu guri mici și să nu lăsăm copilul să bea o cantitate mare de lichid o dată.

Dacă am avut un singur episod de vărsătură putem administra apă sau ceai. Dacă însă vorbim de mai multe episoade de vărsătură și de pericolul deshidratării, vom începe cu sărurile de rehidratare.

Reluarea alimentației solide

foto: istockphoto

Dacă se tolerează lichidele și după 2-3 ore de administrare raționalizată a acestora copilul nu a mai vărsat, putem începe cu administrarea de mâncare. De principiu vom administra întâi lucruri uscate, să absoarbă acidul gastric din stomac: pâine prăjită, grisine, biscuiți (simpli, fără cremă). Dacă le tolerează și copilul dorește, cere, putem da mâncare de regim, adică alimente ușor de digerat, fierte, coapte sau preparate la abur. De regulă se preferă așa-numita dietă BRAT: banane, orez, mere și pâine prăjită, pentru a stabiliza tractul digestiv.

Nu vom administra legume și fructe proaspete, alimente grase, condimentate, prăjeli, creme, fast-food.

Dacă nu există vărsături, ci doar scaune diareice, vom administra aceleași alimente, doar că nu mai este necesar repausul digestiv, raționalizarea lichidelor și reluarea treptată a alimentației.

Copiii alimentați la sân vor fi alăptați în continuare. În cazul celor alimentați cu formule de lapte praf se recomandă continuarea alimentării cu formula respectivă, ținând cont de regulile de mai sus. Schimbarea formulei de lapte cu o formulă fără lactoză nu este indicată de rutină, ci doar în cazurile severe.

Tratamentul clasic presupune:

  • Rehidratare orală: Săruri de rehidratare (ORS)
  • Medicamente simptomatice: Antiemetice, antidiareice, antitermice (la recomandarea medicului), antispastice
  • Antibiotice: Doar pentru infecțiile bacteriene confirmate

La acestea putem adăuga administrarea de probiotice pentru refacerea florei intestinale.

Tratamente alternative


Pe lângă tratamentul clasic este bine de știut că avem la îndemână o serie de tratamente alternative sau complementare.

Fitoterapia, gemoterapia și aromoterapia în tulburările gastro-intestinale

foto: istockphoto

Mușețel

Mușețelul are proprietăți antiinflamatoare, calmante și antispasmodice, fiind eficient în reducerea durerilor abdominale și a inflamației tractului digestiv.

Poate fi folosit sub formă de infuzie, care este ușor acceptată de către copii și adulți și poate fi îndulcită cu puțină miere pentru cei mai mari de 1 an.

Pentru calmarea crampelor abdominale puteți amesteca câteva picături de ulei volatil de mușețel cu ulei de măsline sau cocos și masa ușor abdomenul.

Mentă

Menta este recunoscută din vechime pentru faptul că intervine în calmarea spasmelor intestinale, și reducerea senzației de greață.

La fel ca și mușețelul, poate fi folosită intern sub formă de infuzie sau extern, sub formă de masaj cu ulei volatil diluat într-un alt ulei vegetal.

Ghimbir

Ghimbirul este renumit pentru proprietățile sale antiemetice și antiinflamatoare. Ajută la reducerea balonării, grețurilor, vărsăturilor și stimulează digestia.

foto: istockphoto

Ghimbirul poate fi consumat intern sub formă de infuzie, limonadă, ras și amestecat cu miere sau, extern, se poate apela la masajul abdominal cu ulei volatil.

Proprietățile sale au început să fie explorate de industria farmaceutică, astfel încât există numeroase picături, siropuri, acadele sau plasturi pe bază de ghimbir care pot fi utilizate cu succes în astfel de situații.

Afin

Afinele proaspete sau uscate, compotul și ceaiul de afine au proprietăți astringente și ajută la reducerea episoadelor de diaree. De asemenea, conțin antioxidanți care susțin recuperarea.

foto: istockphoto

În episoadele de diaree, afinele consumate împreună cu iaurt sau kefir pot fi o gustare vindecătoare, combinând proprietățile dezinfectante și astringente ale afinelor cu conținutul în probiotice al iaurtului sau kefirului.

De asemenea, se găsesc în drogherii și farmacii siropuri, tincturi, gemoderivate, comprimate sau capsule cu extract de afine, extrem de benefice în afecțiunile ce presupun alterarea tranzitului intestinal.

Ananas

Ananasul conține bromelaină, o enzimă care susține digestia proteinelor și reduce inflamația tractului digestiv. De asemenea, ajută la hidratare datorită conținutului ridicat de apă. Poate fi consumat sub formă de suc proaspăt (diluat), compot sau bucățele mici. Există și comprimate digestive pe bază de extract de ananas și papaya, un alt fruct bogat în enzime digestive (papaină), contribuind la calmarea mucoasei intestinale inflamate și favorizând recuperarea organismului.

Ghindă

Ghinda este un remediu tradițional cu proprietăți astringente, eficientă pentru reducerea diareei și calmarea mucoasei intestinale. Se regăsește în numeroase preparate destinate enterocolitelor, de regulă în combinație cu cărbune medicinal, mentă, afin etc.

Băuturile tip Cola

Deși consumul de băuturi tip cola în gastroenterocolite este controversat, unele studii sugerează că acestea pot avea efecte benefice datorită conținutului de acid fosforic, care poate acționa ca antibacterian și antivomitiv. În cantități mici, băuturile tip cola pot reduce senzația de greață și pot contribui la rehidratare. Totuși, nivelul ridicat de zahăr poate agrava diareea, iar conținutul de cofeină nu este potrivit pentru copii mici. Utilizarea lor trebuie să fie o măsură de urgență, în cazurile în care alte soluții de rehidratare sau tratamente nu sunt disponibile.

Homeopatia în gastroenterocolite

Homeopatia oferă o abordare blândă și personalizată, adaptată fiecărui copil. Câteva din remediile frecvent utilizate în tulburările digestive includ:

foto: istockphoto
  • Arsenicum album: recomandat în diaree apoasă asociată cu greață și/sau vărsături, scaune cu senzație de arsură, stare de slăbiciune
  • Nux vomica: indicat în cazul durerilor abdominale și senzației de greață și/sau vărsături după excese alimentare, diaree cu scaune apoase, nu foarte abundente
  • Podophyllum: eficient pentru diareea apoasă, explozivă, în jet, însoțită de crampe abdominale și gaze
  • Veratrum album: diaree apoasă, abundentă și explozivă cu crampe abdominale puternice; vărsături frecvente, cu deshidratare rapidă și senzație intensă de slăbiciune, paloare, transpirație rece
  • China: diaree cu scaune lichide ce nu miros neplăcut, care pot conține resturi nedigerate; gazele emise sunt în schimb urât mirositoare; balonare severă; stare de slăbiciune marcată
  • Ipeca: util în vărsături persistente, fără ameliorare după vărsătură
  • Phosphorus: vărsături incoercibile, sete de apă rece, care este însă vomitată imediat ce se încălzește în stomac

Este important ca administrarea remediilor homeopate să fie făcută personalizat și la recomandarea unui medic.

Sprijinul emoțional

foto: istockphoto

Un aspect adesea neglijat în gestionarea bolilor la copii este sprijinul emoțional. Părinții pot contribui semnificativ la recuperarea celor mici prin menținerea unui mediu calm și plin de înțelegere. Stresul și anxietatea părinților pot fi resimțite de copii, accentuând disconfortul acestora. Este important ca părinții să rămână răbdători, să ofere afecțiune și să fie alături de copil în timpul bolii. Activități liniștitoare, precum cititul unei povești sau simpla ținere în brațe, pot crea o atmosferă de siguranță, ajutând copilul să depășească mai ușor momentul dificil al unei gastroenterocolite.

Gastroenterocolita și enterovirozele sunt, așadar, afecțiuni frecvente în cazul tuturor categoriilor de vârstă, dar cu un tablou mai zgomotos atunci când este vorba de copii, și care pot fi gestionate eficient prin metode clasice de tratament, prin abordarea unor soluții naturale sau prin combinarea acestora.

Cu o igienă corespunzătoare și o atenție sporită la simptome, părinții pot reduce considerabil riscul complicațiilor și pot sprijini recuperarea rapidă a celor mici.

Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic, nu încurajează autodiagnosticul și automedicația.

dr. Cristina Munteanu

Bydr. Cristina Munteanu

Superman Challenge – de la distracție la tragedie sau Jocuri care pot distruge vieți

foto: istockphoto

După o serie de provocări periculoase devenite virale pe TikTok, precum Skull Breaker Challenge, Blackout challenge sau Penny Challenge, care au provocat răniri grave și chiar decese, o nouă ,,campanie” a apărut recent: Superman Challenge.

Aceasta încurajează copiii să sară pe brațele unor prieteni/colegi și să imite zborul unui supererou, dar în realitate, aceste încercări au dus la fracturi, răni grave și chiar spitalizări.

Acest fenomen care ia amploare și în mai multe orașe din România, fiind practicat chiar la școală, în pauze, ridică întrebări importante despre vulnerabilitatea copiilor la astfel de provocări și măsurile necesare pentru prevenirea lor.

De ce participă copiii la astfel de provocări?

În primul rând se ridică întrebarea: de ce participă copiii la astfel de provocări?

Din punct de vedere psihologic, participarea copiilor la astfel de provocări poate fi explicată prin mai mulți factori:

Influența socială și dorința de apartenență

Copiii, în special cei aflați la vârsta preadolescenței și adolescenței, sunt extrem de influențabili. Ei caută validare și acceptare socială, iar reacțiile pozitive (like-uri, comentarii) obținute online le oferă sentimentul de apartenență la un grup.

Lipsa unei gândiri critice dezvoltate

Creierul copiilor este în plin proces de dezvoltare, iar zonele responsabile pentru evaluarea riscurilor și consecințelor sau luarea deciziilor (cortexul prefrontal) sunt mai puțin active la această vârstă comparativ cu cele ale adulților. Aceasta explică de ce copiii tind să subestimeze pericolele și să urmeze instinctiv comportamentele grupului.

Curiozitatea și dorința de a experimenta

Copiii sunt în mod natural curioși și atrași de activitățile noi, chiar și de cele cu risc ridicat, mai ales dacă acestea sunt prezentate ca fiind distractive sau eroice – cum se întâmplă în cazul acestor provocări virale.

Care sunt copiii mai vulnerabili la astfel de provocări?

Există anumiți factori care cresc vulnerabilitatea copiilor la provocările periculoase, acesta fiind motivul pentru care nu toți copiii care au aflat de aceste provocări le-au și pus în practică.

Copiii cu o stimă de sine scăzută

Copiii care au o stimă scăzută sunt mai predispuși să caute validare externă și să își asume riscuri pentru a fi astfel acceptați de colegi sau de anumite grupuri.

Lipsa supravegherii parentale

Totodată, copiii care petrec mult timp nesupravegheați pe platformele de social media sunt expuși la conținut periculos fără să primească ghidare sau explicații.

Copiii care se confruntă cu probleme emoționale

Depresia, anxietatea sau dificultățile de integrare socială pot crește riscul implicării în astfel de activități pentru a scăpa de stres sau pentru a atrage atenția.

Ce putem face pentru a preveni astfel de incidente?

Prevenția este foarte importantă. Ea începe acasă, dar se poate continua și în școală, prin educație și comunicare deschisă.

Părinții trebuie să fie prezenți emoțional, să discute regulat cu copiii despre preocupările lor, despre ce urmăresc aceștia online și să îi încurajeze să pună întrebări sau să își exprime temerile.

Adulții trebuie să le explice copiilor că multe videoclipuri sunt manipulate și că riscurile reale nu sunt întotdeauna evidente în astfel de situații, punându-se accent doar pe partea comică a situației, nu și pe consecințe.

Este necesară o supraveghere a activității online a copiilor nu cu scopul de a-i controla excesiv, ci de a-i ghida. În acest context, aplicațiile de control parental pot ajuta la limitarea expunerii la conținut periculos.

Este important să punem accent pe dezvoltarea gândirii critice, ajutând copiii să învețe cum să evalueze informațiile și provocările online cu discernământ. Putem face acest lucru punându-le întrebări precum: ,,Ce se poate întâmpla dacă fac asta?”, ,,De ce aș face asta?” sau ,,De ce crezi că acel copil a făcut asta?”. Astfel de întrebări pot stimula o discuție pe marginea acestui subiect și o reflecție sănătoasă.

În școli, profesorii sau psihologii pot organiza discuții sau ateliere despre pericolele ascunse ale provocărilor virale.

De asemenea, adulții, atât părinții sau bunicii, cât și profesorii, ar trebui să fie modele de comportament pentru copii, arătându-le cum să folosească rețelele sociale într-un mod pozitiv și constructiv.

Superman Challenge este astfel doar un exemplu dintr-o serie lungă de provocări periculoase care au apărut sau vor mai apărea în mediul online. Vulnerabilitatea copiilor la astfel de fenomene provine din dorința lor de acceptare socială, curiozitate și din lipsa unei înțelegeri clare a riscurilor. Punând accent pe comunicare, supraveghere și educație, ne putem proteja copiii, ajutându-i să navigheze în siguranță prin lumea digitală.

dr. Cristina Munteanu

medic specialist pediatru și psihoterapeut

Bydr. Cristina Munteanu

Beneficiile și contraindicațiile tratamentului în salină

foto: istockphoto

Salinele, fie că vorbim de cele naturale, fie de cele artificiale, au devenit din ce în ce mai populare datorită beneficiilor lor pentru sănătate. În acest articol, vom explora beneficiile și contraindicațiile expunerii la salină, precum și diferențele dintre anumite tipuri de saline, umede sau uscate, dar și diferențele existente între aerosolii din salină și cei de la mare.

Ce este o salină?

Salina este un spațiu în care aerul este saturat cu particule de sare. Aceasta poate fi naturală sau artificială. Salinele naturale sunt practic mine de sare din munți, care au fost ulterior amenajate ca destinație terapeutică sau turistică. Salinele artificiale sunt cele amenajate în centre de tratament și concepute astfel încât să imite microclimatul specific al unei saline naturale.

Aerul sărat din salină are proprietăți terapeutice, fiind folosit pentru ameliorarea diverselor afecțiuni respiratorii și pentru susținerea sistemului imunitar. Aerosolii salini sunt de fapt micro-particule care, inhalate prin nas și gură, pătrund apoi în căile respiratorii inferioare (laringe, bronhii, bronhiole, alveole pulmonare) unde reduc inflamația, refac elasticitatea membranelor celulare, dezinfectează mucoasele și reduc prezența microorganismelor. Aceste particule au proprietăți higrofile, adică absorb apa, ceea ce duce la diminuarea cantității de mucus din căile respiratorii. În plus, sarea stimulează mișcarea cililor de la nivelul celulelor epiteliale respiratorii, facilitând mobilizarea și eliminarea secrețiilor.

Copiii cu astm sau infecții respiratorii recurente pot experimenta ameliorări semnificative ale stării de sănătate după expuneri regulate la aerul din salină.

Beneficiile tratamentului în salină

  1. Îmbunătățirea sănătății respiratorii: Sarea are proprietăți antiinflamatoare și antibacteriene, purificând aerul și ajutând la desfundarea căilor respiratorii și la ameliorarea simptomelor din astm, bronșită, sinuzită, rinită, hipertrofie amigdaliană, vegetații adenoide (polipi), alergie. De asemenea, salina este recomandată pentru cei cu fibroză chistică și bronșite cronice alergice sau obstructive.
  2. Susținerea sistemului imunitar: Inhalarea aerului salin poate ajuta la fortificarea sistemului imunitar, făcând organismul mai rezistent la infecții.
  3. Relaxează și reduce stresul: Multe persoane folosesc salinele pentru relaxare sau în stările de oboseală cronică, datorită efectului calmant pe care îl are mediul sărat asupra sistemului nervos.
  4. Îmbunătățirea calității somnului: Aerul din salină poate contribui la o respirație mai ușoară și la reducerea sforăitului, ceea ce poate favoriza un somn mai odihnitor.
  5. Piele sănătoasă: Sarea poate avea efecte benefice și asupra pielii, prin echilibrarea florei bacteriene de la acest nivel, ajutând la tratarea unor afecțiuni precum eczema, dermatita, psoriazisul sau acneea.

Contraindicații ale tratamentului în salină

Deși tratamentele în salină sunt, în general, sigure, există câteva contraindicații de care trebuie să ținem cont:

  1. Afecțiuni severe ale rinichilor (insuficiență renală, transplant renal): Persoanele cu insuficiență renală ar trebui să evite salinele, deoarece acestea pot avea dificultăți în eliminarea excesului de sare din organism. Deși inhalarea particulelor de sare nu este același lucru cu ingerarea lor, totuși absorbția sării se realizează și de la nivelul căilor respiratorii; în anumite situații medicale la risc, datorită faptului că nu se poate cuantifica exact cantitatea de sare care ajunge în organism este mai prudent să evităm această expunere la mediul salin.
  2. Afecțiuni cardiace severe (hipertensiune arterială, infarct miocardic recent, insuficiență cardiacă): Expunerea prelungită la aer sărat poate crește tensiunea arterială, ceea ce poate fi periculos pentru persoanele care suferă de hipertensiune stadiul II-III, necontrolată medicamentos sau oscilantă.
  3. Probleme respiratorii severe: Persoanele cu afecțiuni respiratorii grave, cum ar fi tuberculoza sau cancerul pulmonar, ar trebui să evite salina, deoarece aerul sărat poate agrava simptomele.
  4. Infecții respiratorii acute (febră, frisoane, tuse productivă) și boli infecto-contagioase
  5. Claustrofobie, anxietate: persoanele care suferă de claustrofobie sau cele care suferă de anxietate s-ar putea să nu poată intra sau rămâne prea mult timp în saline.
  6. Femeile însărcinate în ultimul trimestru: datorită presiunii atmosferice ușor crescute și datorită posibilității intrării în travaliu în această perioadă a sarcinii.
  7. Alte afecțiuni: hipertiroidism, afecțiuni oncologice, epilepsie (și alte afecțiuni ce pot evolua cu pierderea stării de conștiență), criză de astm bronșic recent
  8. Vârsta: nu se recomandă acest tip de tratament copiilor sub 3 ani sau adulților peste 65 ani, decât în situații speciale, la recomandarea medicului. Excepție fac salinele artificiale, unde haloterapia se recomandă și în afara acestor intervale (la recomandarea medicului).

Persoanele care se regăsesc la rubrica de contraindicații pot vizita totuși salinele în scop turistic, atât timp cât expunerea este limitată la o perioadă scurtă și rămâne unică. În aceste cazuri, vizita poate fi considerată sigură, având în vedere că durata redusă de expunere nu este suficientă pentru a declanșa efecte adverse semnificative. Totuși, este important ca aceste persoane să fie atente la orice semn de disconfort nou apărut.

Se recomandă, de asemenea tuturor, să acorde o atenție deosebită hidratării corespunzătoare în perioada terapiei în salină.

Criteriul vârstei și expunerea treptată

foto: istockphoto
  1. Criteriul vârstei:
    • Copii: Tratamentele în salină sunt cel mai adesea recomandate pentru copii, mai ales pentru cei care suferă de afecțiuni respiratorii. Tratamentul în salină se recomandă de regulă începând cu vârsta de 3 ani, și doar în cazuri particulare, cu recomandarea medicului pediatru, înainte de această vârstă (de regulă nu sub 1 an). Durata expunerii în cazul copiilor trebuie să fie mai scurtă decât în cazul adulților, de obicei între 20 și 30 de minute per ședință. Expunerile sunt însă întotdeauna individualizate în funcție de vârstă și afecțiuni. De asemenea, este important ca părinții să fie atenți și să monitorizeze orice reacție nou apărută.
    • Adulți: Adulții pot beneficia de ședințe mai lungi, de până la 45-60 de minute, în funcție de afecțiune, toleranță și de recomandările medicului.
    • Persoane vârstnice: Persoanele în vârstă ar trebui să înceapă cu sesiuni mai scurte, de aproximativ 30 de minute, și să crească treptat durata, în funcție de starea lor generală de sănătate.
  2. Expunerea treptată:
    • Începerea tratamentului: Este recomandat ca persoanele care nu au mai fost expuse la aerul salin să înceapă cu ședințe scurte, de 15-20 de minute, pentru a permite organismului să se acomodeze. Acest lucru este valabil în special pentru copii și pentru persoanele cu afecțiuni cronice.
    • Creșterea graduală a timpului: După câteva ședințe inițiale, durata poate fi crescută treptat cu 5-10 minute, până la atingerea unei durate maxime recomandate de medic, care poate varia între 45 și 60 de minute pentru adulți.
    • Monitorizarea reacțiilor: Pe măsură ce durata ședințelor crește, este esențial să se monitorizeze reacțiile organismului. Dacă apar simptome precum amețeli, dureri de cap, disconfort respirator, accese de tuse, ședința trebuie întreruptă și timpul de expunere redus la următoarea vizită.

3. Durata tratamentului: aceasta se personalizează în funcție de vârstă și afecțiuni, variind de la 7-10 zile în rândul copiilor mici și crescând la 14-21 zile pentru copiii mari și adulți. Ședințele de terapie în salină vor fi efectuate de două ori pe zi, iar curele se pot repeta odată la câteva luni dacă este necesar pentru ameliorarea simptomatologiei. Cel mai frecvent se recomandă repetarea după 6 luni, dar salinoterapia poate fi individualizată de către medicul curant în funcție de problemele de sănătate ale fiecărui pacient.

Salina umedă vs. Salina uscată

Nu toate salinele sunt la fel, există așa-numitele saline umede și saline uscate, fiecare cu indicațiile ei, pe care este bine să le cunoaștem atunci când alegem această metodă terapeutică.

  1. Salina umedă: Aceasta implică o umiditate mai mare a aerului. Umiditatea ridicată ajută la dizolvarea și absorbția particulelor de sare în căile respiratorii. Este adesea recomandată pentru tratarea afecțiunilor respiratorii severe și pentru persoanele care nu tolerează aerul foarte uscat.
  2. Salina uscată: În acest tip de salină, aerul este mult mai uscat, iar concentrația de particule de sare este mai mare. Salina uscată este preferată pentru tratamente scurte, fiind eficientă pentru curățarea căilor respiratorii și pentru stimularea sistemului imunitar. Este mai des întâlnită în centrele de wellness urbane.

Pe teritoriul României se regăsesc și saline umede, dintre care cea mai renumită este cea de la Turda (județul Cluj), dar și saline uscate precum cea de la Praid (județul Harghita).

foto: internet

Pentru a înțelege mai bine diferența dintre o salină umedă și una uscată, vom oferi câteva exemple concrete.

În salinele considerate umede, cum este Salina Turda, temperatura aerului se situează în jurul valorilor de 12-14 °C, iar umiditatea relativă variază între 78-82% la intrare și 73-80% în diferitele săli ale salinei.

Pe de altă parte, salinele uscate, cum este Salina Praid, au o temperatură de aproximativ 14-16 °C și o umiditate mai scăzută, cuprinsă între 66-70%.

În cazul salinelor amenajate de suprafață (salinele artificiale urbane), microclimatul este controlat pentru a menține o temperatură între 20-24 °C și o umiditate relativă de 40-60%, creând astfel condițiile ideale pentru tratamentele cu aerosoli uscați.

Alte saline naturale se găsesc la:

Slănic Prahova (județul Prahova) – temperatură 12-13°C, umiditate relativă a aerului 50-60 %

Târgu Ocna (județul Bacău) – temperatură 12-13°C, umiditate relativă a aerului 74-82 %

Ocnele Mari (județul Vâlcea) – temperatură 13-15 °C, umiditate relativă a aerului 50 %

Cacica (județul Suceava) – temperatură 14 °C, umiditate relativă a aerului 70-80%

Ocna Mureș (județul Albă) – temperatură 10-12°C, umiditate relativă a aerului 75-85 %

foto: internet

Există, de asemenea, în țară stațiuni balneo-climaterice pe teritoriul sau în apropierea unor foste mine de sare, unde, prin  surparea galeriilor ocnei de sare au apărut lacuri de apă sărată, precum cele de la Ocna Şugatag (județul Maramureș) sau Ocna Sibiului ș.a. – unde se trateaza cu rezultate deosebite preponderent boli ale aparatului locomotor, reumatisme degenerative cronice, artroze etc.

Pentru a putea petrece timpul cât mai plăcut, în majoritatea acestor saline au fost amenajate locuri de joacă, terenuri de sport, restaurante, muzee, biserici.

Este important să alegem salinele în funcție de afecțiunile pe care urmărim să le tratăm sau ameliorăm. Salina umedă, este recomandată pentru aerosoli îndeosebi în cazul copiilor cu infecții respiratorii frecvente (acei copii care răcesc des), au vegetații adenoide (polipi), amigdale hipertrofice, astm, dar nu este atât de recomandată celor cu fond alergic. Salina uscată este recomandată în toate afecțiunile menționate, dar și celor cu teren alergic.

Cu toate acestea, efectele pot varia de la o persoană la alta, fiind întotdeauna recomandat să se consulte un medic înainte de a începe terapia într-o salină, fie ea umedă sau uscată.

Se recomandă ca ședințele de terapie în salinele naturale să fie efectuate primăvara sau toamna, datorită faptului că în salină temperaturile sunt mai scăzute și umiditatea crescută, pentru a nu fi discrepanțe foarte mari de temperatură între interior și exterior și organismul să se adapteze ușor la aceste diferențe. Există persoane, în special cele cu astm bronșic care pot face bronhospasm (contracție bruscă și involuntară a mușchilor bronhiilor care duce la îngustarea căilor respiratorii și dificultăți de respirație) în timpul terapiei în salină. Diferența mare de temperatură între înauntru și afară, în condițiile în care în salină sunt în medie 12-14°C și afară aproape 40°C poate fi un factor declanșator al bronhospasmului, care se manifestă cu dificultăți de respirație, durere în piept, tuse, respirație șuierătoare (wheezing).

Pe de altă parte, inhalarea aerosolilor de sare poate fi benefică pentru mulți, dar pentru unele persoane, particulele mici de sare pot irita căile respiratorii, în special atunci când nu se respectă timpul de expunere. Acest lucru poate provoca bronhospasm, mai ales la cei cu sensibilitate crescută a căilor respiratorii, cum ar fi persoanele cu astm, bronșită cronică sau alergii.

Pentru unele persoane, stresul sau anxietatea legate de starea lor de sănătate sau de mediul înconjurător pot provoca un bronhospasm. Deși acest lucru nu este specific salinei, poate fi o reacție la frica de a fi într-un spațiu închis sau necunoscut, mai ales dacă cineva are un istoric de atacuri de panică sau anxietate.

Aerosolii din salină vs aerosolii marini

Aerosolii salini din saline și cei de la mare au compoziții și caracteristici diferite datorită mediului în care se formează, iar aceste diferențe influențează efectele terapeutice și utilizările lor.

Aerosolii din saline se formează în interiorul minelor de sare, unde aerul este saturat cu particule fine de sare provenite din evaporarea sau desprinderea naturală a cristalelor de sare din pereții salinei. Acești aerosoli sunt compuși aproape exclusiv din clorură de sodiu (sare) și alte minerale precum calciu, magneziu și potasiu. Aceștia au, așadar, o concentrație foarte mare de particule de sare; particulele sunt de dimensiuni foarte mici, permițându-le să pătrundă adânc în căile respiratorii. Acest lucru este esențial pentru tratarea afecțiunilor respiratorii cronice, cum ar fi astmul, bronșita sau alergiile. Aerosolii din saline sunt utilizați în principal pentru tratamente respiratorii specifice, având capacitatea de a curăța și dezinfecta căile respiratorii, reducând inflamația și ameliorând simptomele bolilor cronice amintite deja. Nu în ultimul rând, aerosolii din saline sunt concentrați într-un spațiu închis și controlat, ceea ce permite o expunere consistentă și intensivă în timpul terapiei.

foto: istockphoto

Aerosolii de la mare se formează prin evaporarea apei de mare. Aerosolii marini conțin nu doar clorură de sodiu, ci și alte substanțe organice și anorganice, inclusiv iod, magneziu, și particule microscopice de alge și microorganisme. Particulele sunt mai mari și mai puțin concentrate decât cele din saline, ceea ce le face mai ușor de inhalat, dar cu o penetrare mai superficială în căile respiratorii. Aerosolii de la mare sunt considerați benefici pentru sănătate în general, având un efect tonic asupra sistemului imunitar și oferind beneficii pentru sănătatea pielii. Ei contribuie și la relaxarea și reducerea stresului, datorită atmosferei marine. În plus, sub acțiunea radiațiilor solare se stimulează sintetizarea de către organism a vitaminei D, implicată în modularea răspunsului imun, menținerea sănătății osoase și nu numai. Aerosolii marini sunt dispersați într-un mediu deschis, cu factori variabili precum vântul și umiditatea, ceea ce face ca efectele să fie mai puțin concentrate, dar mai accesibile și recreative.

Tratamentele în salină oferă, așadar, numeroase beneficii pentru sănătate, în special pentru sistemul respirator și cel imunitar. Totuși, este important să se ia în considerare contraindicațiile și să se consulte un specialist înainte de a începe un astfel de tratament, mai ales în cazul persoanelor cu afecțiuni medicale preexistente.

Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic, nu încurajează autodiagnosticul și automedicația.

dr. Cristina Munteanu

Bydr. Cristina Munteanu

Epistaxisul. Cum oprim rapid și eficient sângerarea nazală?

foto: istockphoto

Epistaxisul, cum este numită în termeni medicali sângerarea nazală, reprezintă o situație neplăcută, dar care trebuie să fie tratată cu maximă seriozitate.

Este important să fim pregătiți și să știm exact ce măsuri să luăm pentru a opri rapid și eficient sângerarea, fie că ne confruntăm noi înșine cu această problemă, fie că ajutăm o altă persoană.

Epistaxisul poate fi clasificat în funcție de localizarea sa în: epistaxis anterior și epistaxis posterior.

foto: istockphoto

Epistaxisul anterior este cel mai frecvent întâlnit și se produce de obicei din zona numită pata vasculară Kisselbach, situată pe septul nazal (peretele ce desparte cele două nări) în porțiunea anterioară. Aceasta este o zonă extrem de bine vascularizată, ceea ce o face vulnerabilă la sângerări.

Epistaxisul posterior este mai rar și provine din partea din spate a cavității nazale, din arterele etmoidale cel mai adesea. Acest tip de sângerare poate fi mai greu de controlat și este adesea mai grav, necesitând uneori intervenție medicală de urgență.

Tehnici de oprire a sângerării

În majoritatea cazurilor, epistaxisul anterior poate fi gestionat acasă prin câteva măsuri simple, dacă sunt corect efectuate: poziționarea și presiunea.

foto: istockphoto

Importanța poziționării corecte în gestionarea epistaxisului: pacientul trebuie să fie așezat cu corpul și capul ușor aplecate în față.

De ce această poziție ușor aplecat în față este importantă?

Cea mai importantă rațiune pentru aplecarea în față – și nu poziționarea pe spate – este prevenirea înghițirii, înecării sau aspirării sângelui în plămâni.

Dacă pacientul este poziționat pe spate, crește presiunea în vasele de sânge de la nivelul feței, fapt care va agrava sângerarea. Sângele care curge din cavitatea nazală se va prelinge la nivelul faringelui posterior și, ajungând în gură, cel mai probabil va fi înghițit. Ingerarea sângelui poate provoca iritația stomacului, ceea ce va duce la greață și vărsături. Efortul de vărsătură și vărsăturile în sine pot agrava sângerarea nazală. Din acest motiv, sângele care se acumulează la nivelul gurii este recomandat să fie scuipat, nu înghițit.

În anumite situații, mai ales la copiii mici sau la persoanele semiconștiente, există riscul ca sângele să fie aspirat în căile respiratorii, ceea ce poate duce la pneumonie sau chiar înecare.

În plus, aplecarea ușoară înainte permite un control mai bun al sângerării, deoarece sângele curge în afara nării, facilitând observarea cantității acestuia. Poziția întins pe spate, poate ascunde amploarea sângerării și poate complica evaluarea reală a situației.

Presiunea

Se recomandă să se aplice presiune pe aripa nazală (partea moale a nasului) timp de 5-10 minute, exercitarea acestei presiuni constant, continuu, fiind esențială pentru a opri sângerarea. Din acest motiv, nu vom întrerupe compresiunea după câteva secunde pentru a verifica dacă mai curge sânge. Se recomandă ca timpul de exercitare al presiunii să fie cronometrat, deoarece în astfel de situații se pierde noțiunea timpului.

foto: istockphoto

Dacă sângerarea persistă după 20 de minute sau dacă epistaxisul este posterior, este necesară evaluarea medicală de urgență. O modalitate de a ne da seama că epistaxisul este posterior este și constatarea faptului că, deși exercităm compresiunea corect pe aripile nazale și persoana este poziționată cu corpul și cu capul ușor aplecate în față, sângele continuă să se acumuleze în cavitatea bucală.

O recomandare frecventă este aplicarea compreselor reci pe față pentru a induce vasoconstricție și a reduce astfel sângerarea și prin acest mecanism. Totuși, nu întotdeauna avem la dispoziție comprese reci sau riscăm să pierdem timp prețios, în loc să efectuăm imediat compresiunea corectă, care este esențială pentru a controla sângerarea.

O situație frecvent întâlnită este aceea de a încerca oprirea sângerării nazale prin introducerea în nară a unui șervețel de hârtie sau a unui tampon de vată. Aceste măsuri nu sunt recomandate, deoarece nu pot produce presiune pe locul de sângerare. Aceste materiale doar absorb din sângele care curge, dar nu rezolvă problema: sângele continuă să curgă și se va acumula în nară, începând să se coaguleze; persoana căreia îi curge sânge din nas va simți la un moment dat nevoia să sufle nasul și va elimina acel cheag, vederea acestuia generând de cele mai multe ori panică. Mai mult, resturi de fibre pot rămâne în interiorul nasului și irita mucoasa nazală. Dacă există la îndemână, se pot folosi însă bureți hemostatici, care au o capacitate mare de absorbție și aderă la locul sângerării, activând trombocitele și inițiind astfel procesul de oprire a sângerării.

Așadar, poziția aplecat în față în timpul unui episod de epistaxis nu doar că ajută la gestionarea eficientă a sângerării, dar previne și complicațiile potențial grave, cum ar fi ingerarea sau aspirația sângelui. Această poziționare corectă, combinată cu presiunea constantă aplicată pe aripa nazală, constituie primele măsuri de tratament care trebuie urmate în caz de sângerare nazală.

Cauzele frecvente ale epistaxisului

Majoritatea episoadelor de epistaxis sunt localizate anterior, la nivelul plexului vascular Kisselbach, fiind cauzate de iritația sau lezarea mucoasei nazale.

Printre cauzele cele mai comune se numără:

infecții virale: majoritatea virusurilor au ca poartă de intrare în corpul uman căile nazale și, odată pătrunse în organism, ele încep rapid multiplicarea la acest nivel, fapt care determină inflamarea mucoasei nazale

picături de nas: utilizarea excesivă a picăturilor și spray-urilor nazale poate irita mucoasa nazală

lezarea mucoasei: introducerea degetului sau a altor corpuri străine în nas poate provoca leziuni care duc la sângerare

afecțiuni de tipul rinitelor (alergice și non-alergice), deviației de sept

aer uscat: umiditatea redusă din încăperi usucă mucoasa nazală și poate contribui la apariția de fisuri și cruste la acest nivel

administrare de medicamente antiinflamatoare sau anticoagulante

carențe vitaminice: de exemplu, lipsa vitaminei C sau K

Alte cauze care pot determina sângerări nazale sunt:

Tensiunea arterială: creșterea tensiunii arteriale poate determina apariția epistaxisului și, în această situație, sângerarea nazală apare frecvent după efort fizic sau este asociată cu dureri de cap severe.

Probleme hematologice:

Anumite afecțiuni hematologice predispun la epistaxis:

trombocitopenie: un număr scăzut de trombocite poate afecta coagularea sângelui și duce la sângerări

hemofilie

boala von Willebrand

Atunci când vorbim de existența unor probleme hematologice, în marea lor majoritate afecțiuni ereditare ce afectează coagularea sângelui, aceste persoane prezintă sângerări nazale frecvente, asociate cu sângerări gingivale sau cu apariția de vânătăi spontane – situații care necesită consult medical de specialitate.

Afecțiuni ale ficatului: acestea pot afecta producția de factori de coagulare, care sunt esențiali pentru controlul sângerării. Când funcția ficatului este compromisă (în boli hepatice precum ciroza sau hepatita cronică), scade și producția acestor factori, ceea ce determină o tendință crescută de sângerare.

Mai rar, putem vorbi și de traumatisme, tumori sau intervenții chirurgicale la nivelul nasului sau feței.

Ce facem după oprirea sângerării?

După oprirea unei sângerări nazale este important să luăm măsuri adecvate pentru a preveni resângerarea. Mucoasa nazală rămâne vulnerabilă și fragilă după un episod de epistaxis, iar anumite activități sau comportamente pot declanșa o nouă sângerare. De aceea, este important să știm ce trebuie evitat pentru a facilita vindecarea completă a mucoasei nazale și a reduce riscul apariției altor episoade de epistaxis.

Iată câteva măsuri esențiale pentru a reduce riscul de resângerare:

– evitarea efortului fizic intens

– evitarea suflării nasului: suflarea nasului poate crea o presiune internă ridicată asupra vaselor de sânge din nas. Aceasta poate afecta crusta formată pentru a opri sângerarea, determinând desprinderea ei și, implicit, resângerarea. Dacă este absolut necesar să se îndepărteze secrețiile nazale, este recomandat să se procedeze într-un mod delicat, preferabil folosind un spray salin sau ser fiziologic pentru a umezi interiorul nasului și a înmuia crustele, facilitând astfel eliminarea lor fără a aplica presiune.

– strănutul puternic poate declanșa o nouă sângerare: dacă se întâmplă să strănutați, este recomandat să nu vă abțineți și să strănutați cu gura deschisă

– evitarea expunerii la medii uscate: puteți încerca utilizarea unui umidificator în camera în care petreceți cel mai mult timp

– hidratare corespunzătoare: consumul adecvat de lichide poate contribui la menținerea hidratării mucoasei nazale

– evitarea mâncărurilor și băuturilor fierbinți: acestea pot provoca vasodilatație (dilatarea vaselor de sânge), inclusiv la nivelul nasului, ceea ce poate crește riscul de resângerare

– evitarea băilor cu apă fierbinte, inhalațiilor cu abur cald sau a saunei: provoacă vasodilatație

– poziționarea capului mai sus în timpul somnului: dormitul cu capul ușor mai ridicat poate contribui la reducerea presiunii asupra vaselor de sânge din nas, diminuând riscul de resângerare pe timpul nopții

foto: istockphoto

– lubrifierea mucoasei nazale: aplicarea unui unguent nazal pe bază de vaselină poate contribui la protejarea mucoasei (sau a unor unguente special concepute pentru aceste situații). Se mai pot folosi spray-uri nazale cu acid hialuronic sau panthenol. Foarte eficient este în aceste situații și uleiul de cătină, care lubrifiază mucoasa nazală, dar (prin conținutul în vitamine A, C, K și E) contribuie și la refacerea mucoasei nazale și la reducerea fragilității vaselor de sânge.

– evitarea expunerii la fum de țigară sau alte substanțe iritante (parfumuri, praf, ciment etc.)

– monitorizarea tensiunii arteriale (în cazul persoanelor hipertensive)

– reducerea pe cât posibil a utilizării medicamentelor care pot favoriza sângerarea, cum ar fi aspirina și ibuprofenul. De asemenea, este important să evaluați dacă ați introdus recent un medicament nou, chiar și un supliment din plante, înainte de apariția sângerării.

În concluzie, gestionarea corectă a epistaxisului și adoptarea măsurilor de prevenție sunt esențiale pentru a reduce riscul reapariției sângerărilor nazale. Prin aplicarea rapidă poziționării corecte și a tehnicilor adecvate de compresiune, prin evitarea factorilor declanșatori și protejarea mucoasei nazale în perioada de vindecare, putem asigura un proces de recuperare eficient și preveni astfel recidivele.

Epistaxisul este un simptom relativ comun, dar el nu trebuie ignorat, mai ales dacă apare frecvent sau este însoțit de alte simptome. În astfel de cazuri, este esențială evaluarea medicală pentru a identifica și trata cauzele subiacente.

Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic, nu încurajează autodiagnosticul și automedicația.

dr. Cristina Munteanu

Bydr. Cristina Munteanu

Parazitozele intestinale – remedii și soluții naturale

foto: istockphoto

Parazitozele intestinale reprezintă o problemă frecvent întâlnită în rândul copiilor preșcolari, având cauze variate precum igiena precară, contactul cu animalele infectate sau consumul de alimente și apă contaminate.

Dar de ce sunt copiii atât de vulnerabili la aceste infestări?

Răspunsul se află în natura lor jucăușă și curioasă: adesea, în entuziasmul jocurilor, uită de regulile de igienă, facilitând astfel contactul cu germenii prin simpla introducere a mâinilor murdare în gură. Mai mult, această etapă a vieții coincide și cu debutul intrării în colectivitate, unde riscurile de expunere la paraziți cresc considerabil. Iar toate acestea se desfășoară pe un sistem imunitar în formare, care nu are încă instrumente eficiente de luptă.

Printre cele mai comune parazitoze intestinale se numără giardiaza, ascaridioza și oxiuraza.

Giardiaza

Giardiaza este o infecție intestinală cauzată de parazitul Giardia lamblia, motiv pentru care afecțiunea se mai numește și lambliază. Aceasta se transmite prin ingestia de apă sau alimente contaminate sau prin contactul cu persoane infectate. Ce este foarte important de știut, este faptul că în ciclul său de dezvoltare Giardia poate persista sub forma chistică chiar și în apa clorinată. Simptomele infestării cu acest parazit includ: diaree, crampe abdominale, balonare, greață, lipsa poftei de mâncare și stări de oboseală. Diareea poate fi intermitentă, explozivă și poate avea un miros neplăcut. Copiii sunt cei mai expuși datorită modalității de transmitere fecal-orală a parazitului, fiind situații de adevărate epidemii în colectivități.

Ascaridioza

Ascaridioza este o infecție provocată de Ascaris lumbricoides sau, cum mai este cunoscut de toată lumea – limbric. Ouăle parazitului se găsesc în solul contaminat și pot fi ingerate prin alimente sau apă contaminate. Infecția poate cauza simptome precum: dureri abdominale, obstrucție intestinală, pierdere în greutate și în unele cazuri, reacții alergice. La adult infecția poate fi asimptomatică. Infecția cu Ascaris poate avea și consecințe asupra sistemului respirator, conducând la apariția așa-numitului sindrom Löffler. După ingestia accidentală a ouălor de Ascaris, acestea eclozează la nivelul intestinului subțire, de unde migrează sub formă de larve prin circulația sanguină sau limfatică la nivel pulmonar, determinând apariția simptomelor respiratorii: tuse, dificultăți de respirație și febră. După o perioadă de aproximativ 10-14 zile, larvele sunt expectorate prin tuse, o parte din ele fiind reînghițite și ajungând astfel din nou în intestin. Ascaridioza nu se transmite interuman, ci doar prin intermediul solului sau apei contaminate cu materii fecale umane sau de porc.

foto: istockphoto

Oxiuraza

Oxiuraza este o infecție intestinală cauzată de parazitul Enterobius vermicularis, cunoscut și sub numele de oxiur. Oxiurii se transmit prin ingestia ouălor contaminate, care pot fi întâlnite pe suprafețe sau haine. Odată ajunse în tractul digestiv, ouăle eclozează la nivelul intestinului și ating stadiul de maturitate în câteva săptămâni. Simptomele includ: dureri abdominale, senzație de greață, mâncărime anală (în special noaptea), iritabilitate, tulburări de somn, bruxism.

Metode de prevenție ale infestărilor cu paraziți intestinali

foto: istockphoto

Prevenirea infecțiilor cu paraziți intestinali la copii este esențială pentru menținerea sănătății acestora. Iată câteva metode eficiente de prevenire:

Spălarea pe mâini: învață copiii să-și spele mâinile cu apă și săpun, mai ales după ce s-au jucat afară, după ce au pus mâna pe animale, înainte de a mânca, după utilizarea toaletei. Dar nu numai copiii trebuie să se spele corect pe mâini, ci și persoanele care îngrijesc copiii trebuie să se spele cu apă și săpun când vin de afară, înainte și după schimbarea scutecului, înainte de a se apuca de prepararea și administrarea meselor etc.

Educarea copiilor cu privire la folosirea corectă a toaletei: nu deschidem robinetul cu aceeași mână cu care ne-am șters după ce am folosit toaleta; în cazul fetițelor ștergerea trebuie efectuată din față spre spate (dinspre uretră spre anus).

Tăierea unghiilor: menținerea unghiilor scurte și curate pentru a preveni acumularea de murdărie sau ouă de paraziți.

Consumul de apă din surse sigure și evitarea înghițirii de apă atunci când se frecventează piscine, bazine, râuri, lacuri etc.

Spălarea fructelor și legumelor înainte de consumul în stare proaspătă.

Gătirea corespunzătoare a alimentelor (în special cele din carne) la temperaturi adecvate pentru a distruge eventualii paraziți.

Deparazitarea regulată a animalelor de companie și igiena acestora sunt și ele esențiale. Spălați-vă pe mâini după ce ați interacționat cu animalele.

Atunci când avem o infecție confirmată sunt necesare măsuri suplimentare:

Toaleta riguroasă în regiunea perianală cu apă și săpun imediat după trezire pentru limitarea riscului de autoinfestare și de contaminare cu mâinile murdare a suprafețelor.

Toaleta riguroasă a oliței și a vasului de toaletă, precum și a robinetelor și clanțelor ușilor de la baie.

Schimbarea zilnică a lenjeriei de corp a copilului și a așternuturilor de pat.

Spălarea articolelor vestimentare și a lenjeriei de pat la temperaturi ridicate pentru distrugerea ouălor.

Evitarea scărpinării în zona anală sau purtarea de mănuși pe timpul nopții pentru a evita contaminarea cu ouă a mâinilor.

Diagnosticul parazitozelor intestinale

Uneori, în rare cazuri, paraziții pot fi vizualizați direct în materiile fecale eliminate. Pentru diagnosticarea lor, cel mai frecvent se utilizează examenul coproparazitologic, care însă de multe ori iese cu rezultat fals negativ, chiar dacă organismul este infestat. Acesta este motivul pentru care acest examen coproparazitologic se recomandă să se efectueze de trei ori consecutiv la distanță de 3-5 zile.

De multe ori, la un copil infestat și cu simptome specifice ne poate atrage atenția asupra unei parazitoze intestinale creșterea eozinofilelor pe hemoleucogramă.

foto: istockphoto

În cazul oxiurilor se mai utilizează analiza numită amprentă anală, fiind poate cea mai eficientă metodă de depistare a ouălor de Enterobius vermicularis. Atenție însă, un examen inițial negativ, nu exclude parazitoza. Pentru a exclude un diagnostic de enterobioză sunt necesare astfel 7 examene efectuate la interval de 2 zile.

Efectuarea analizei amprentei anale se face dimineața, înainte de toaleta perineală sau de defecare, această metodă putând astfel evidenția ouăle prezente în pliurile anale, depuse acolo în timpul nopții de femela parazit.

Giardiaza poate fi diagnosticată cu ajutorul examenului coproparazitologic, însă trebuie menționat faptul că eliminarea chisturilor în scaun este intermitentă, ceea ce poate oferi uneori rezultate fals negative. Mai eficientă este astfel detectarea antigenului Giardia în materiile fecale, care poate detecta și chisturile de parazit distruse, spre deosebire de examenul microscopic, care poate detecta numai chisturile intacte.

În cazul infestării cu Ascaris examenul coproparazitologic poate fi negativ până la 40 de zile de la infecție.

Mult mai eficientă este testarea prezenței viermilor intestinali prin analize de tip PCR, analiză care este ceva mai costisitoare însă.

Am menționat cele mai frecvente parazitoze intestinale, dar infecții cu paraziți care determină simptomatologii digestive asemănătoare și care trebuie luate în considerare la copiii cu dureri abdominale persistente, stări de greață, lipsa poftei de mâncare ori scădere ponderală sunt și cele determinate de: Toxocara canis și cati, Tenia etc. De asemenea, în cazul unei simptomatologii digestive trebuie luată în considerare și infecția cu bacteria Helicobacter pylori sau bolile inflamatorii intestinale.

Tratament

Tratamentul clasic al parazitozelor intestinale depinde de tipul de parazit și este în general reprezentat de medicamente antiparazitare specifice precum furazolidon, metronidazol, albendazol sau mebendazol dar nu numai.

Datorită efectelor adverse ale acestor medicamente tot mai multe persoane aleg să exploreze metode alternative de tratament. În special pentru copii, tratamentul alternativ este ideal, ajutând la eliminarea paraziților și la diminuarea blândă a simptomelor digestive.

Astfel, există numeroase alimente și plante medicinale care pot fi incluse în alimentația persoanelor cu parazitoze intestinale, care și-au dovedit eficiența în viața de zi cu zi, dar și în studii științifice. Acestea pot fi introduse în alimentația zilnică sau administrate sub diferite forme, de la ceaiuri, tincturi sau siropuri la capsule ori comprimate.

Dacă un membru al familiei are paraziți intestinali, toți ceilalți membri trebuie să urmeze schema de tratament. Această măsură ar fi ideal să se respecte și în cazul colectivităților de preșcolari (creșe, grădinițe).

Dintre alimentele cu rol dovedit antiparazitar amintim:

Usturoiul

Usturoiul este cunoscut pentru proprietățile sale antimicrobiene și antiparazitare. Conține alicină, un compus activ ce ajută la eliminarea paraziților din intestin. Poate fi consumat crud sau sub formă de tincturi sau capsule.

Semințele de dovleac

foto: istockphoto

Acestea conțin cucurbitacină, o substanță care inhibă activitatea unor paraziți prin afectarea metabolismului acestora (paralizează viermii intestinali) și poate astfel ajuta la eliminarea paraziților. În plus, conține zinc, un mineral esențial care sprijină sistemul imunitar, ajutând organismul să lupte împotriva infecțiilor, inclusiv a infecțiilor parazitare.

Se recomandă folosirea semințelor de dovleac neprăjite, ca atare sau măcinate ori administrarea de ulei din semințe de dovleac presat la rece. Semințele măcinate pot fi amestecate cu lapte, miere de albine și propolis și administrate astfel câte o linguriță de trei ori pe zi. Uleiul de dovleac poate fi administrat ca atare sau în salate, piureuri etc.

Papaya

Papaya este o resursă importantă în lupta împotriva viermilor intestinali, îndeosebi datorită enzimei numite papaină, care perturbă ciclul de viață al paraziților și duce la omorârea și eliminarea acestora.

Se recomandă consumul fructelor și integrarea pudrei din semințe de papaya în alimentație. Adulții pot folosi și capsulele cu pudră din semințe.

Alte preparate antiparazitare eficiente sunt: nuca neagră, quercetina, chitosanul etc.

Condimente și plante medicinale

Cimbrul

Cimbrul este una dintre plantele medicinale cele mai utilizate în afecțiuni infecțioase, datorită efectului său antiviral, antibacterian, antifungic și antiparazitar. Substanța activă responsabilă în principal de proprietățile sale antimicrobiene și antiparazitare este timolul.

Oregano

Oregano sau șovârvul este una din plantele cunoscute din vechime pentru proprietățile sale antimicrobiene. Poate fi consumat sub formă de infuzie, tinctură sau capsule cu plantă mărunțită sau ulei, în doze adaptate în funcție de vârstă și toleranță. Uleiul de oregano este foarte puternic și de aceea se recomandă întotdeauna diluat, atât pentru consumul intern, cât și pentru uzul extern.

Pelinul

Pelinul este una din plantele folosite în medicina tradițională încă din cele mai vechi timpuri pentru a combate paraziții intestinali sub formă de pulbere, ceai sau tinctură. Ceaiul de pelin conține compuși activi precum artemisinina, substanță care combate direct paraziții intestinali. În comerț se găsesc acum și comprimate sau capsule cu artemisină extrasă și din alte surse, nu doar din pelin.

Menta

Menta este una din plantele cu recunoscute beneficii asupra sistemului digestiv, fiind mai puțin cunoscut efectul său antibacterian și antiparazitar. Datorită compușilor săi activi, menta (și în special uleiul de mentă) ajută la eliminarea paraziților intestinali.

O rețetă ușor de preparat ce poate fi folosită în acest scop este cea de lapte cu mentă: 100 ml lapte se fierb 2 minute împreună cu 5 fire de mentă (tulpina cu tot cu frunze). Se lasă să se răcească și apoi se adaugă o linguriță de miere. Acest lapte se prepară și se consumă dimineața pe stomacul gol, cu o oră înainte de micul dejun. Se recomandă repetarea procedurii după o săptămână.

Această rețetă poate fi adaptată și îmbogățită în funcție de vârstă prin adăugarea a trei căței de usturoi, 2-3 cuișoare și a unei lingurițe de pudră de turmeric.

Produse ale stupului

foto: istockphoto

Dintre produsele stupului, propolisul are proprietăți antivirale, antibacteriene și antiparazitare recunoscute, intrând în compoziția multor preparate antiparazitare. Se recomandă așadar, fie tinctura de propolis simplă, fie alte preparate complexe. Tinctura de propolis se va administra de 3 ori pe zi timp de 20 zile pe lună, după care se va face o pauză de 10 zile și se va relua schema pentru încă alte două ture de 20 zile, având în total trei luni de tratament. Pentru copii se poate folosi extractul apos sau hidrogliceric de propolis.

Uleiuri esențiale

În cazul parazitozelor intestinale se recomandă masajul abdomenului în sensul acelor de ceas cu amestecuri de uleiuri esențiale diluate în funcție de vârsta persoanei. Dintre cele mai folosite uleiuri esențiale în deparazitare amintim cele de: cimbru, oregano, arbore de ceai, fenicul, anason, mentă, cuișoare, tămâie, lămâie etc.

Tratament homeopat

foto: istockphoto

Tratamentul homeopat este mai individualizat decât celelalte remedii alternative și cuprinde remedii precum: Cina, Silicea, Spigelia, Cuprum mettalicum, Colocynthis ș.a. sau formule complexe realizate din combinarea acestor remedii în diluții specifice, urmărind susținerea organismului în eliminarea paraziților intestinali și diminuarea simptomelor digestive. Dacă parazitul a fost identificat, homeopatia deține remedii specifice precum: Lamblia, Oxiuri sau Ascaris.

Remediile naturiste și homeopate se administrează în funcție de fazele lunii, ținând cont de un aspect important, și anume faptul că în apropierea zilei de lună plină paraziţii au un maxim de dezvoltare şi multiplicare. Din acest motiv se recomandă ca și recoltarea probelor pentru identificarea paraziților să fie efectuate în aceste perioade, crescând șansa identificării lor.

Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic, nu încurajează autodiagnosticul și automedicația.

dr. Cristina Munteanu

Bydr. Cristina Munteanu

De ce mușcă și lovesc copiii mici?

foto: istockphoto

Care este motivul pentru care copiii mici manifestă un comportament agresiv? De ce simt nevoia să muște? De ce ciupesc? De ce lovesc sau împing?

Sunt întrebări adresate frecvent de către părinții copiilor care frecventează creșa sau grădinița.

Copiii mici pot avea acest comportament din mai multe motive și voi încerca să detaliez câteva dintre acestea.

Erupția dentară

Unul din primele motive la care ne-am putea gândi în această situație ar fi faptul că acel copil se poate afla în plină erupție dentară. Dacă este așa, mușcătura îi calmează durerea gingivală. Soluția în această situație este să aplicăm un gel calmant pe locul erupției și să oferim copilului acele jucării specifice erupției dentare. La nevoie, la recomandarea medicului, se pot administra medicamente cu efect calmant al durerii.

foto: istockphoto

Nevoia de stimulare orală

Dacă identificăm o nevoie de stimulare orală putem oferi copilului coliere pentru dentiție, alimente sau fructe cu culori și texturi variate, pe care copilul le poate gusta și mesteca, oferindu-i astfel stimularea orală de care are nevoie pentru a explora și a învăța.

Jocurile senzoriale cu gust pot reprezenta o sugestie de activitate potrivită în aceste situații. Putem crea pentru copii o serie de activități precum pictatul cu degetele în iaurt sau în fructe pasate (afinele, de exemplu, care ne oferă și posibilitatea pigmentului) și această activitate poate fi o modalitate distractivă de a implica copilul și de a-i satisface nevoia de stimulare orală.

Imitația

Copiii mici pot imita comportamentele pe care le văd în jurul lor, inclusiv agresivitatea. Dacă un copil observă un comportament agresiv la televizor sau în mediul în care crește, el ar putea să îl reproducă fără însă să înțeleagă consecințele acestui comportament.

Nevoia de atenție

Uneori, copiii recurg la comportamente precum mușcatul, lovitul, ciupitul sau împinsul altor copii pentru a atrage atenția adulților sau pentru a-și exprima nevoia de afecțiune și conexiune. Dacă atunci când a mușcat prima dată copilul a observat că adulții se adună în jurul lui și îi acordă multă importanță, el va putea interpreta atitudinea adulților ca fiind recompensarea unui comportament pozitiv și va recurge la acest tip de comportament în continuare pentru a atrage atenția adulților. În mod paradoxal, în această situație copilul este încurajat de către adulți să facă aceste gesturi mai departe pentru a obține atenție.

Exprimarea unei emoții puternice

Copiii mici, până spre aproximativ 3 ani, nu au un limbaj suficient de dezvoltat pentru a-și putea exprima uneori emoțiile puternice pe care le trăiesc sau anumite nevoi. În această situație, mușcatul, ciupitul sau alte comportamente asemănătoare, pot reprezenta o modalitate prin care copilul reușește să își exprime acea emoție. Această emoție poate fi: furie, frustrare, gelozie și … chiar bucurie. Mușcăturile sau loviturile pot fi o modalitate de a elibera din tensiunea emoțională mare pe care ei o simt. Adesea ei nu pot spune prin cuvinte celuilalt copil “Sunt foarte supărat / supărată pe tine!” sau “Stai prea aproape de mine!” sau “Sunt foarte bucuros / bucuroasă!” și mușcatul sau ciupitul (lovitul, împinsul, zgâriatul etc.) reprezintă pentru ei o formă de a comunica, de a transmite acest mesaj.

Ce putem face pentru a opri acest comportament?

Pentru a gestiona comportamentul agresiv al copiilor mici, este important să le oferiți alternative sănătoase de exprimare a emoțiilor, să le acordați atenție și să le oferiți sprijin în dezvoltarea abilităților de comunicare și gestionare a emoțiilor. De asemenea, este benefic să identificați cauzele acestui comportament și să lucrați împreună cu copilul pentru a găsi soluții constructive.

Observarea contextului

Pentru a corecta acest comportament, în primul rând trebuie să observăm cu atenție contextul în care se întâmplă, să identificăm pattern-urile și să gestionăm situațiile în mod calm și empatic, explicând copilului consecințele comportamentului.

Copilul mușcă întotdeauna la creșă / grădiniță sau doar în parc? Sau mușcă indiferent de locul în care se află?

Mușcă în orice moment al zilei sau doar atunci când e obosit?

Mușcă întotdeauna același copil sau sunt copii diferiți?

Cine se ocupa de copil în acel moment – educatoarea, bunica / bunicul, unul dintre părinți?

Ce s-a întâmplat înainte de a mușca? Poate copiii se certau pentru o jucărie?

Apoi, dacă surprindem momentul de dinainte de a se întâmpla, adică dacă observăm că urmează să muște, putem să îi distragem copilului atenția. Îi puteți oferi copilului o jucărie sau propune o activitate interesantă, de exemplu.

Dacă tocmai a mușcat și nu am putut preveni gestul, trebuie să ne păstrăm calmul, să nu ridicăm tonul și să nu țipăm la copil sau să îl pedepsim ori lovim. Îi vom explica copilului că acest tip de comportament nu este acceptabil, că nu are voie să muște și că mușcătura sa îi provoacă durere celuilalt copil, care plânge din această cauză. Este indicat să punem copilul să își ceară scuze față de celălalt copil și poate să îi ofere o îmbrățișare. Copilul care a fost victimă trebuie consolat și să i se explice faptul că acel copil care l-a mușcat sau lovit nu este rău, ci doar a greșit.

Dacă conflictul a fost generat de o dispută legată de o jucărie, îi vom arăta copilului cum poate să împartă corect jucăriile. Puteți exersa cu el împărțitul jucăriilor atunci când mergeți în parc, de exemplu sau când vine cineva în vizită. Puteți folosi un ceas pentru a stabili timpul în care fiecare copil se joacă cu jucăria, după care aceasta este împrumutată celuilalt. Uneori, copilul poate nu se simte confortabil nu atât din cauza împărțirii jucăriei, ci pentru că celălalt copil este prea aproape de el. În acest caz, îl putem învăța pe copil să exprime deschis acest lucru celuilalt copil.

O abordare preventivă, precum asigurarea mai multor jucării similare în locuri precum creșe sau grădinițe, poate contribui la evitarea conflictelor și a mușcăturilor.

Povești

Puteți să îi citiți copilului povești care au ca personaje copiii care mușcă, lovesc, ciupesc sau împing. În timp ce îi citiți aceste povești, implicați-l pe copil în discuții despre emoții. Puteți întreba cum crede că se simt personajele în diverse situații. Dacă este mai mare, puteți să îl încurajați să ,,citească” singur povestea pe baza ilustrațiilor.

Jocuri de rol

O altă abordare a situației ar putea fi reprezentată de jocurile de rol. Puteți organiza sesiuni de jocuri de rol în care copiii pot învăța să își exprime emoțiile, cerințele și nevoile într-un mod pașnic, non-violent. Aceste activități pot include scenarii comune în care copiii se confruntă cu provocări și să găsească soluții constructive. În timpul acestor jocuri de rol, se pot recrea situații similare, în care cineva interpretează rolul persoanei agresive, iar altcineva pe cel al victimei. Atunci când persoana care care joacă rolul victimei este pe punctul de a fi lovită sau mușcată, aceasta va pune mâna în față și va spune: Stop! Oprește-te! Nu vreau să mă lovești! / Nu vreau să mă muști! / Nu vreau să fiu rănit! / Mă doare!

Prin intermediul unor astfel de scenarii simulate, copiii pot învăța cum să comunice eficient și non-violent. Este, așadar, important să încurajăm copiii să își exprime nevoile și să le oferim instrumente și strategii eficiente pentru a face față situațiilor dificile și pentru a preveni comportamentele agresive.

Exerciții de respirație și relaxare

Putem învăța copiii, chiar de la vârste mici, anumite tehnici simple de respirație și relaxare într-o manieră distractivă și adaptată vârstei lor pentru a-i ajuta să se calmeze în momentele de stres sau frustrare. Aceste exerciții îi pot învăța să își regleze emoțiile și să gestioneze comportamentul agresiv. Practic, ne dorim ca ei să ajungă să își conștientizeze treptat emoțiile și să ia o pauză înainte de a acționa. Evident, aceste tehnici nu vor putea fi aplicate la un copil de 10 luni, dar cu un copil de 3 ani am putea încerca.

Un exercițiu care funcționează la copiii mici este ,,respirația în culori”: copiii pot alege o culoare preferată și să respire în ritmul ei. De exemplu, inspiră în timp ce se gândesc la culoarea albastru și expiră când se gândesc la culoarea roz. Această tehnică poate fi folosită pentru a le oferi copiilor o modalitate distractivă de a-și regla respirația.

Un alt exercițiu potrivit acestor vârste este ,,respirația ca un animal”: jocul presupune în acest caz ca o respirație profundă să fie asociată cu sunetul unui animal. De exemplu, atunci când inspiră, copilul poate să fie un leu care răcnește, iar când expiră, să devină un fluture care zboară ușor.

foto: istockphoto

Pentru copiii puțin mai mari putem folosi un exercițiu de tipul ,,respirația ca un supererou”: Încurajați copiii să-și imagineze că sunt supereroi și că pot controla puterea lor interioară prin intermediul respirației. În momentele de stres sau frustrare, îi puteți îndruma să facă câteva respirații adânci pentru a-și activa superputerile și a-și regăsi echilibrul emoțional.

Terapia prin artă

Puteți folosiți arta ca modalitate terapeutică pentru a-i ajuta pe copii să își exprime emoțiile. Ei pot desena sau picta ceea ce simt în momentele de frustrare sau nevoie, oferindu-le astfel un mijloc creativ de comunicare.

Utilizarea artei ca instrument terapeutic pentru copii poate oferi o modalitate sigură și non-verbală de a-și exprima emoțiile. Prin desene sau picturi, copiii pot transmite sentimente profunde și pot începe un proces de vindecare prin creativitate. Prin artă, copiii pot transpune în culori și forme ceea ce le poate fi dificil de exprimat în cuvinte. Este esențial să le oferim suport și să îi încurajăm să își exprime liber creativitatea într-un mediu sigur, dar trebuie să ținem în acest caz cont și de vârsta copilului.

Pentru copiii mici, între 3 și 5 ani, putem adapta această practică astfel încât să fie una interactivă și distractivă. De exemplu, putem crea un joc în care copiii să aleagă culorile care corespund stării lor emoționale sau să picteze cum arată pentru ei o zi fericită sau o zi tristă. Acest lucru îi va ajuta să învețe să identifice și să exprime emoțiile lor într-un mod pozitiv și creativ.

foto: istockphoto

Un alt joc ce poate fi încercat în asemenea situații este cel al ,,pietrelor cu emoții”: putem alege pietre de diferite forme și mărimi, pe care apoi copilul le pictează cu diferite culori pentru a reprezenta diferite emoții precum fericirea, tristețea, gelozia sau furia. Încurajați apoi copilul să aleagă o piatră care să reprezinte felul în care se simte și să vorbească despre ea.

Terapia prin jocul cu nisip

Jocul ,,tărâmului de nisip” poate oferi copiilor un spațiu special și sigur, unde pot folosi nisipul și diferite obiecte sau figurine pentru a-și construi lumi imaginare, pentru a crea scene sau povestiri în nisip, reflectând astfel stările lor emoționale. Copiii pot explora diferite tipuri de nisip (fin, grosier, colorat) pentru a-și exprima stările emoționale sau pentru a se relaxa.

Modelarea comportamentului

foto: istockphoto

Fiți un model pozitiv pentru copil, arătându-i cum să gestioneze situațiile de conflict sau frustrare fără a recurge la violență sau mușcături. Prin comportamentul dumneavoastră, puteți să îi arătați copilului că există abordări alternative și constructive în fața provocărilor. De exemplu, puteți folosi cuvinte pentru a vă exprima nevoile și sentimentele, puteți arăta cum vă calmați prin respirație profundă sau luați o pauză pentru a vă regăsi liniștea. Prin aceste acțiuni, copilul poate învăța să imite comportamentul dumneavoastră și să își dezvolte abilități de gestionare a emoțiilor într-un mod sănătos și non-violent.

Învațarea empatiei

Ajutați copilul să înțeleagă impactul acțiunilor sale asupra altora și să dezvolte empatie. Puteți discuta despre cum se simt ceilalți când sunt răniți fizic sau emoțional, evident, adaptat vârstei și nivelului de înțelegere al copilului. Este important să subliniați importanța de a fi atent și de a avea grijă de sentimentele celor din jur și să încurajați comportamentele pozitive în acest sens.

foto: istockphoto

Combinația dintre citirea poveștilor, jocurile de rol, activitățile artistice și implicarea în experiențe practice va contribui semnificativ la creșterea lor emoțională și socială. Copiii pot fi implicați astfel, adaptat vârstei, în diverse activități de voluntariat sau de ajutorare a celor din jur, pentru a le oferi o perspectivă practică asupra empatiei. Puteți organiza, de exemplu, împreună cu copiii o campanie de strângere de jucării sau hăinuțe pe care să le doneze la un orfelinat sau un centru de copii defavorizați. Se pot organiza vizite la centre de îngrijire pentru persoane vârstnice sau cu anumite dizabilități, unde copiii pot cânta, citi povești, desena sau pur și simplu socializa cu aceștia.

Mușcatul este, așadar, un comportament obișnuit pentru copiii cu vârste între 10 luni și 3 ani, dar de obicei dispare undeva în jurul vârstei de 3 ani și jumătate. Dacă mușcatul continuă și după această vârstă, sau dacă frecvența cu care apare nu scade, atunci este indicat să apelați la un specialist. Un psiholog sau psihoterapeut vă poate ajuta să identificați cauzele și să găsiți o strategie potrivită pentru a aborda acest comportament cât mai eficient.

dr. Cristina Munteanu

medic specialist pediatru și psihoterapeut

Bydr. Cristina Munteanu

Orjelet vs Șalazion


Deși se aseamănă destul de mult, cele două afecțiuni au cauze, evoluții și tratamente destul de diferite.


Orjeletul

Orjeletul, cunoscut popular și sub numele de ulcior sau medical de furuncul palpebral, este o inflamație dureroasă și neplăcută ce se manifestă la nivelul pleoapelor. Această afecțiune poate crea disconfort semnificativ, afectând atât aspectul fizic, cât și calitatea vieții.

Orjeletul este cauzat de regulă de o infecție bacteriană, cel mai adesea implicând Stafilococul auriu. Este mai frecvent întâlnit la copii și aceasta din mai multe motive, unul fiind sistemul imunitar în formare și celălalt, atingerea frecventă a ochilor fără a spăla mâinile înainte. Microbul prezent la suprafața pielii pătrunde în interiorul foliculului de păr de la baza genelor, la nivelul glandelor sebacee sau al celor sudoripare de la nivelul pleoapei, procesul infecțios debutând cu înroșirea și umflarea zonei afectate și fiind urmat de o durere acută și/sau o senzație de arsură la nivelul pleoapei. În următoarele 2-3 zile, se poate forma o colecție purulentă care, în funcție de localizarea glandei afectate, poate duce la formarea unui orjelet extern (când se exteriorizează spre piele, la baza genelor) sau a unui orjelet intern (când inflamația se dezvoltă spre partea interioară a pleoapei). Această colecție purulentă este adesea vizibilă sub forma unui punct alb-gălbui, ceea ce indică acumularea de puroi.

Persoanele care au un sistem imunitar slăbit, cele care suferă de dermatită seboreică, diabet zaharat sau care au un nivel crescut de lipide totale în sânge par să aibă un risc crescut de a dezvolta această patologie.

De asemenea, folosirea în comun a produselor cosmetice, cum ar fi rimelul sau creioanele de ochi, poate transfera bacteriile de la o persoană la alta. În plus, o igienă necorespunzătoare a lentilelor de contact în cazul persoanelor care folosesc aceste dispozitive medicale poate duce la acumularea de microorganisme pe suprafața oculară, favorizând dezvoltarea orjeletului. Înotul în piscine care nu sunt dezinfectate corespunzător este o altă sursă potențială de infecție, deoarece apa poate conține o varietate de agenți patogeni, care pot contamina ușor zona sensibilă a ochilor.

Tratamentul orjeletului presupune o abordare atentă pentru a preveni răspândirea infecției și a grăbi vindecarea. Igiena este esențială. Folosirea compreselor sterile îmbibate în ser fiziologic sau a șervețelelor special concepute pentru igiena oculară este primul pas, care ajută la curățarea zonei afectate și la eliminarea secrețiilor dacă este cazul. Mai departe, aplicarea alternativă de comprese reci și calde este recomandată pentru a ajuta la reducerea inflamației și a disconfortului (compresele reci) și la fluidizarea și drenarea secrețiilor (cele calde). În cazuri mai severe sau când simpla igienă nu este suficientă, poate fi necesară administrarea de antibiotice. Acestea trebuie prescrise de medic și utilizate conform indicațiilor pentru a combate eficient infecția. Este important să se evite “stoarcerea” orjeletului, deoarece acest gest poate duce la răspândirea bacteriilor în zonele învecinate și chiar în alte părți ale corpului. Manipularea orjeletului poate agrava infecția și poate întârzia procesul de vindecare. Pentru a menține un mediu curat și a reduce riscul de reinfectare, este recomandat să se schimbe zilnic fețele de pernă și prosoapele utilizate. Această precauție suplimentară ajută la eliminarea bacteriilor care ar putea să persiste pe textile și să reinfecteze zona oculară. În concluzie, tratamentul orjeletului implică o combinație de igienă riguroasă, aplicarea de comorese reci/calde și, dacă este cazul, terapie antibiotică și antiinflamatoare. În rare cazuri, este necesară intervenția chirurgicală pentru drenarea orjeletului. Respectarea acestor pași și a recomandărilor medicului poate asigura o vindecare rapidă și sigură, fără complicații suplimentare sau recidivă.

imagini din cazuistica personală

Șalazionul (scris și Chalazion)

Șalazionul, numit și chist meibomian sau lipogranulom, reprezintă o inflamație ce apare ca urmare a obstrucției glandelor sebacee de la nivelul pleoapelor, glande numite Meibomius.

Aceste glande, în număr de aproximativ 50 pe pleoapa superioară și 20-25 pe pleoapa inferioară, sunt responsabile pentru secreția unei substanțe uleioase ce contribuie la lubrifierea ochiului. Atunci când aceste glande acumulează o cantitate mai mare de secreție seboreică, secreția respectivă se blochează în canalul de excreţie și apare șalazionul, care, în funcţie de evoluţie, poate avea diverse forme şi dimensiuni. La palpare, șalazionul se simte ca o formațiune dură, asemănătoare unui bob de orez.

Deși șalazionul poate fi confundat adesea cu orjeletul, cele două condiții sunt diferite și am subliniat mai sus faptul că orjeletul este cauzat de o infecție bacteriană.

Șalazionul, este mai puțin dureros la atingere decât orjeletul, uneori chiar spre deloc, dar cu toate acestea poate produce un disconfort local. De asemenea, șalazionul evoluează spre o inflamație cronică, crescând progresiv în dimensiuni, persistând de obicei perioade mai lungi de timp și având frecvent recidive. Dacă șalazionul este de mici dimensiuni, frecvent poate dispărea spontan, fără a necesita tratament. Un șalazion de dimensiuni mai mari poate exercita presiune pe globul ocular şi poate determina vedere înceţoşată.

Ca și în cazul orjeletului, anumite condiții medicale precum dermatita seboreică, blefarita sau rozaceea și conjunctivitele recidivante pot favoriza apariția șalazionului. Un aspect ce pare a fi incriminat în apariția șalazioanelor pare a fi carența vitaminei A la persoanele respective. În afara condițiilor medicale, nerespectarea normelor de igienă, utilizarea cosmeticelor în comun cu alte persoane, aplicarea genelor false pot și ele favoriza șalazioanele.

Tratamentul obișnuit în cazul șalazionului include aplicarea de comprese calde, masajul pleoapei afectate și, în situații mai grave, intervenția chirurgicală pentru îndepărtarea chistului. Compresele calde au rolul de a fluidifica sebumul din interiorul glandei blocate și astfel să permită drenarea în mod natural. Pentru a fi eficiente, compresele trebuie aplicate de mai multe ori pe zi și asociate cu masajul ușor al pleoapei.

De asemenea, se recomandă a nu folosi produse cosmetice pe pleoapa afectată până la vindecarea completă.

Tratamente alternative

Există și soluții alternative, tradiționale, de tratament ale acestor afecțiuni, nu mai puțin eficiente.

Compreselor calde le sunt recunoscute deja beneficiile terapeutice în aceste situații, iar atunci când acestea sunt îmbibate în soluții naturale, efectele pot fi și mai pronunțate. Trebuie subliniat că recomandările sunt individualizate și trebuie făcute de persoane specializate.

Putem aplica comprese cu ceai de mușețel?

În ultima vreme s-a creat o reticență în ceea ce privește utilizarea mușețelului în afecțiunile oculare, dar, da, el poate fi folosit în compresele pentru toaletarea ochiului. În comprese, nu turnat în ochi. De altfel, extractul de mușețel intră în compoziția a numeroase picături oftalmice sau șervețele pentru toaleta oculară. Trebuie avut însă grijă ca el să fie din surse sigure, preparat termic (infuzie) și întotdeauna ceaiul să fie proaspăt: nu se folosește ceaiul reîncălzit sau de pe o zi pe alta deoarece există riscul contaminării bacteriene (acest fapt e valabil pentru toate plantele).

Astfel, compresele calde aplicate pot fi cu ser fiziologic sau cu ceaiuri care cresc imunitatea locală sau au efect antiinflamator, precum salvie, echinaceea, gălbenele, albăstrele, silur, levănțică, mușețel, crăițe. Pe acest principiu se bazează în practica modernă și șervețelele cosmetice pentru toaleta oculară în aceste situații, care conțin, pe lângă acid hialuronic, extracte de echinaceea, gălbenele, aloe, mușețel etc. și având avantajul că sunt sterile. Uneori însă nu le avem la îndemână și apelarea la tratamentele tradiționale poate fi o soluție la fel de eficientă.

În completarea terapiei locale, se pot integra în tratament și preparate naturiste sau homeopate de uz intern. Acestea sunt personalizate în funcție de nevoile și specificul fiecărui pacient, în concordanță cu istoricul medical și starea de sănătate curentă a persoanei.

În concluzie, spălarea mâinilor în mod frecvent, demachierea și curățarea atentă a pleoapelor sunt pași simpli, dar eficienți în combaterea afecțiunilor oculare. În plus, este recomandat să ne schimbăm periuța de rimel la fiecare trei luni, să nu folosim produse cosmetice expirate și să evităm partajarea cu alte persoane a oricăror produse pentru ochi (și a niciunui produs cosmetic de fapt). Dacă purtăm lentile de contact, este important să respectăm instrucțiunile de îngrijire și să le înlocuim conform recomandărilor specialiștilor. În cazul apariției unor inflamații sau secreții la nivelul ochilor este important să ne adresăm cât mai repede medicului oftalmolog pentru tratament specializat și individualizat.

Acest material are caracter strict informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic și nu încurajează automedicația.

Fotografiile din cazuistica personală sunt postate cu acordul pacienților. Ele nu au fost realizate pentru a fi postate, neavând o calitate deosebită, dar am ales să le public, considerând că sunt destul de relevante în prezentarea patologiei.

dr. Cristina Munteanu