Tag Archive antiinflamatoare

Bydr. Cristina Munteanu

Prezența oxalaților de calciu în urină. Când ar trebui să ne îngrijorăm?

foto: istockphoto

Oxalații de calciu sunt cristale formate prin combinarea ionilor de calciu cu acidul oxalic, o substanță produsă atât de metabolismul intern (produsul final de metabolism al glioxalatului si gliceratului), cât și adusă prin aport din surse alimentare.

Acidul oxalic este prezent în multe alimente, iar în cazul unei absorbții crescute, acesta se acumulează în organism, fiind eliminat prin rinichi, dar atunci când concentrația sa este ridicată, poate apărea riscul de formare a calculilor renali.

Acest proces se întâmplă mai ales în condiții de deshidratare sau când există un dezechilibru în compoziția urinei.

Pe lângă alimentație, unele vitamine sau medicamente, predispoziția genetică și anumite afecțiuni renale pot favoriza acumularea oxalaților, transformându-i într-un factor de risc important în special pentru persoanele cunoscute cu afecțiuni cronice ale rinichilor.

În acest articol, vom discuta despre ce înseamnă prezența oxalaților de calciu în urină, de ce apar aceștia, cum pot fi preveniți sau tratați, inclusiv prin abordări alternative.

Ce înseamnă prezența oxalaților de calciu în urină?

Prezența oxalaților de calciu în urină este o descoperire comună în cazul analizelor de laborator, însă un nivel ridicat al acestora poate indica riscul de formare a nefrolitiazei (pietre la rinichi). Cristalele de oxalat de calciu depistate frecvent în urină indică faptul că organismul nu poate elimina corect oxalații.

Organismul uman nu poate descompune oxalații, ei sunt eliminați cu ajutorul rinichilor, dar, în condiții de suprasolicitare metabolică, oxalații se pot acumula în urină.

foto: istockphoto

Oxalații în concentrații mari pot fi toxici pentru celulele renale, iar expunerea constantă la aceștia poate contribui la apariția unei inflamații locale și duce, în timp, la deteriorarea funcției renale.

Cauze ale apariției oxalaților de calciu în urină

Există câțiva factori principali care pot duce la creșterea concentrației oxalaților de calciu:

Dieta bogată în oxalați: Consumul frecvent al unor alimente precum spanac, fasole, ciocolată, cacao, ceai, roșii sau sfeclă poate aduce un aport mare de oxalat în organism, crescând riscul de formare a pietrelor.

Consumul ridicat de proteine animale: Dieta bogată în proteine animale poate modifica echilibrul acido-bazic din corp, crescând riscul de formare a oxalaților de calciu.

Deshidratarea: Când nu consumăm suficientă apă, urina devine mai concentrată, favorizând formarea și precipitarea cristalelor de oxalat de calciu.

Malabsorbția: Anumite afecțiuni intestinale precum boala Crohn afectează absorbția nutrienților și duc la o absorbție excesivă a oxalaților.

Hiperoxaluria: O tulburare metabolică genetică care cauzează o producție ridicată de oxalat în organism, crescând riscul formării calculilor.

Aportul scăzut de calciu. Aportul alimentar scăzut de calciu poate părea la prima vedere un mod de a reduce riscul de pietre la rinichi, dar are în final un efect paradoxal: poate duce de fapt la creșterea acestui risc. În mod normal, calciul din alimente se leagă de oxalați în intestin și formează un complex care nu este absorbit în corp (insolubil) și este eliminat prin scaun. Când însă consumăm puțin calciu, rămâne mai mult oxalat liber în intestin, iar acesta ajunge să fie absorbit în cantități mai mari în sânge. De aici, oxalatul este eliminat prin rinichi, crescând nivelul de oxalat în urină.

Excesul sau lipsa unor vitamine, anumite medicamente: vitamina C, vitamina D, anumite antibiotice etc.

Vitamina C

Atunci când este consumată în cantități moderate, vitamina C este metabolizată în siguranță și folosită eficient de către organism. Totuși, atunci când aportul depășește cu mult nivelul necesar și nu se urmează nici o hidratare corespunzătoare, metabolizarea vitaminei C duce la creşterea excreţiei de oxalat şi poate reprezenta un factor de risc pentru nefrolitiaza cu oxalat de calciu.

Vitamina D

Suplimentarea excesivă cu vitamina D poate duce la creșterea absorbției calciului din intestin, crescând astfel nivelul de calciu din sânge și urină. În acest context, dacă urina este saturată cu calciu, există un risc mai mare de cristalizare și formare a cristalelor de oxalat de calciu. Dozele de vitamina D ar trebui ajustate în funcție de nevoile individuale și monitorizate prin analize periodice, mai ales la persoanele care iau doze mari sau care au risc de litiază renală.

Calciul (sub formă de suplimente)

Deși calciul preluat din alimente are un rol protector, suplimentele de calciu însă pot crește nivelul de calciu din urină, sporind riscul de formare a pietrelor. Suplimentele de calciu pot favoriza cristalizarea oxalaților în special la persoanele care consumă deja o cantitate semnificativă de oxalați prin dietă. Administrarea suplimentelor de calciu ar trebui făcută cu precauție, la recomandarea medicului și cu monitorizare periodică, în special la persoanele cunoscute cu risc de litiază renală.

Vitamina B6 (Piridoxina)

foto: istockphoto

Deficitul de vitamină B6 este asociat cu o creștere a nivelului de oxalat în urină, deoarece B6 este implicată în metabolismul oxalatului. În schimb, suplimentarea adecvată cu B6 poate reduce riscul formării pietrelor la rinichi la persoanele cu hiperoxalurie.

Medicamente diuretice

Diureticele tiazidice sunt adesea prescrise pentru hipertensiune și reduc excreția de calciu în urină, ceea ce poate reduce riscul de pietre de oxalat de calciu. Cu toate acestea, diureticele în general pot contribui la deshidratare, ceea ce poate concentra urina și, astfel, poate crește riscul de formare a pietrelor.

Aspirina și antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS)

Utilizarea pe termen lung a unor AINS poate afecta funcția renală și crește riscul de formare a pietrelor. Acest lucru este mai frecvent la cei cu afecțiuni renale preexistente sau la cei care iau doze mari de astfel de medicamente.

Antiacidele pe bază de calciu

Antiacidele care conțin calciu cresc cantitatea de calciu excretată în urină, ceea ce favorizează formarea pietrelor, mai ales dacă sunt utilizate perioade lungi de timp.

Antibioticele (în special cefalosporinele)

Anumite antibiotice pot modifica flora intestinală și reduce numărul bacteriilor care descompun oxalatul, contribuind astfel la creșterea nivelului de oxalat în organism. În cazul acesta flora intestinală poate fi susținută prin administrarea de probiotice pentru a ajuta la restabilirea bacteriilor benefice.

Cum putem preveni și trata oxalații de calciu în urină?

foto: istockphoto

Pentru a preveni formarea cristalelor de oxalat de calciu și a pietrelor la rinichi, este important să adoptăm măsuri care să reducă riscul apariției acestora:

Hidratarea corespunzătoare: Un consum adecvat de apă este esențial pentru a dilua urina și a preveni formarea cristalelor. Se recomandă consumul a cel puțin 2 litri de apă pe zi, dar acesta se adaptează în funcție de vârstă, greutate și dacă există alte probleme de sănătate.

Limitarea alimentelor bogate în oxalați: Deși nu trebuie eliminate complet, alimentele bogate în oxalați ar trebui consumate cu moderație.

Consumul de alimente bogate în calciu: Calciul din dietă se leagă de oxalați în intestin, reducând astfel absorbția acestora. Este important în acest sens să avem o alimentație echilibrată și cât mai diversificată și să consumăm suficiente surse de calciu.

Evitarea consumului excesiv de sare și proteine animale: Sarea și proteinele animale pot crește excreția de calciu în urină, ceea ce poate favoriza formarea cristalelor.

Suplimentele de magneziu și citrat: Magneziul și citratul pot ajuta la prevenirea formării pietrelor de oxalat de calciu. Citratul de potasiu, de exemplu, este adesea prescris pentru a alcaliniza urina și a împiedica cristalizarea oxalaților de calciu.

Abordări alternative

În plus față de tratamentele convenționale, există și câteva abordări alternative și remedii naturale care pot ajuta la prevenirea formării oxalaților de calciu în urină.

Fitoterapia reprezintă o resursă deosebit de importantă în acest sens. Plante medicinale precum coada calului, brusturele, urzica sau păpădia pot constitui remedii importante pentru o persoană care se confruntă cu prezența oxalaților de calciu în urină.

foto: istockphoto

Coada-calului este o plantă este cunoscută pentru efectele sale diuretice, bogată în săruri minerale și care contribuie la eliminarea mai eficientă a sărurilor și a toxinelor din rinichi.

Păpădia: Rădăcina de păpădie poate stimula funcția renală și ajuta la prevenirea formării pietrelor.

Anumite suplimente pe bază de enzime și probiotice pot contribui la metabolizarea oxalaților din intestin. Unele cercetări sugerează că suplimentarea cu probiotice care conțin bacteria Oxalobacter formigenes ar putea reduce nivelul oxalaților în urină.

Aromaterapia: Uleiurile esențiale de lămâie sau mirt sunt utilizate pentru susținerea sănătății rinichilor, datorită proprietăților lor detoxifiante.

De asemenea, ca în toate problemele de sănătate, modificarea stilului de viață, reducerea stresului și activitatea fizică regulată moderată pot susține sănătatea generală a organismului și a rinichilor, ajutând la îmbunătățirea circulației și a funcției renale.

Prezența oxalaților de calciu în urină nu este întotdeauna un motiv de îngrijorare, dar poate fi un semn de alarmă pentru posibile probleme la rinichi, cum ar fi pietrele.

Prin adoptarea unei diete echilibrate, hidratare adecvată și evitarea alimentelor bogate în oxalați, putem reduce semnificativ riscul formării cristalelor de oxalat de calciu. De asemenea, tratamentele convenționale pot fi completate cu abordări alternative, cum ar fi fitoterapia sau suplimentele de magneziu, pentru a susține sănătatea renală pe termen lung.

Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic, nu încurajează autodiagnosticul și automedicația.

dr. Cristina Munteanu

Bydr. Cristina Munteanu

Epistaxisul. Cum oprim rapid și eficient sângerarea nazală?

foto: istockphoto

Epistaxisul, cum este numită în termeni medicali sângerarea nazală, reprezintă o situație neplăcută, dar care trebuie să fie tratată cu maximă seriozitate.

Este important să fim pregătiți și să știm exact ce măsuri să luăm pentru a opri rapid și eficient sângerarea, fie că ne confruntăm noi înșine cu această problemă, fie că ajutăm o altă persoană.

Epistaxisul poate fi clasificat în funcție de localizarea sa în: epistaxis anterior și epistaxis posterior.

foto: istockphoto

Epistaxisul anterior este cel mai frecvent întâlnit și se produce de obicei din zona numită pata vasculară Kisselbach, situată pe septul nazal (peretele ce desparte cele două nări) în porțiunea anterioară. Aceasta este o zonă extrem de bine vascularizată, ceea ce o face vulnerabilă la sângerări.

Epistaxisul posterior este mai rar și provine din partea din spate a cavității nazale, din arterele etmoidale cel mai adesea. Acest tip de sângerare poate fi mai greu de controlat și este adesea mai grav, necesitând uneori intervenție medicală de urgență.

Tehnici de oprire a sângerării

În majoritatea cazurilor, epistaxisul anterior poate fi gestionat acasă prin câteva măsuri simple, dacă sunt corect efectuate: poziționarea și presiunea.

foto: istockphoto

Importanța poziționării corecte în gestionarea epistaxisului: pacientul trebuie să fie așezat cu corpul și capul ușor aplecate în față.

De ce această poziție ușor aplecat în față este importantă?

Cea mai importantă rațiune pentru aplecarea în față – și nu poziționarea pe spate – este prevenirea înghițirii, înecării sau aspirării sângelui în plămâni.

Dacă pacientul este poziționat pe spate, crește presiunea în vasele de sânge de la nivelul feței, fapt care va agrava sângerarea. Sângele care curge din cavitatea nazală se va prelinge la nivelul faringelui posterior și, ajungând în gură, cel mai probabil va fi înghițit. Ingerarea sângelui poate provoca iritația stomacului, ceea ce va duce la greață și vărsături. Efortul de vărsătură și vărsăturile în sine pot agrava sângerarea nazală. Din acest motiv, sângele care se acumulează la nivelul gurii este recomandat să fie scuipat, nu înghițit.

În anumite situații, mai ales la copiii mici sau la persoanele semiconștiente, există riscul ca sângele să fie aspirat în căile respiratorii, ceea ce poate duce la pneumonie sau chiar înecare.

În plus, aplecarea ușoară înainte permite un control mai bun al sângerării, deoarece sângele curge în afara nării, facilitând observarea cantității acestuia. Poziția întins pe spate, poate ascunde amploarea sângerării și poate complica evaluarea reală a situației.

Presiunea

Se recomandă să se aplice presiune pe aripa nazală (partea moale a nasului) timp de 5-10 minute, exercitarea acestei presiuni constant, continuu, fiind esențială pentru a opri sângerarea. Din acest motiv, nu vom întrerupe compresiunea după câteva secunde pentru a verifica dacă mai curge sânge. Se recomandă ca timpul de exercitare al presiunii să fie cronometrat, deoarece în astfel de situații se pierde noțiunea timpului.

foto: istockphoto

Dacă sângerarea persistă după 20 de minute sau dacă epistaxisul este posterior, este necesară evaluarea medicală de urgență. O modalitate de a ne da seama că epistaxisul este posterior este și constatarea faptului că, deși exercităm compresiunea corect pe aripile nazale și persoana este poziționată cu corpul și cu capul ușor aplecate în față, sângele continuă să se acumuleze în cavitatea bucală.

O recomandare frecventă este aplicarea compreselor reci pe față pentru a induce vasoconstricție și a reduce astfel sângerarea și prin acest mecanism. Totuși, nu întotdeauna avem la dispoziție comprese reci sau riscăm să pierdem timp prețios, în loc să efectuăm imediat compresiunea corectă, care este esențială pentru a controla sângerarea.

O situație frecvent întâlnită este aceea de a încerca oprirea sângerării nazale prin introducerea în nară a unui șervețel de hârtie sau a unui tampon de vată. Aceste măsuri nu sunt recomandate, deoarece nu pot produce presiune pe locul de sângerare. Aceste materiale doar absorb din sângele care curge, dar nu rezolvă problema: sângele continuă să curgă și se va acumula în nară, începând să se coaguleze; persoana căreia îi curge sânge din nas va simți la un moment dat nevoia să sufle nasul și va elimina acel cheag, vederea acestuia generând de cele mai multe ori panică. Mai mult, resturi de fibre pot rămâne în interiorul nasului și irita mucoasa nazală. Dacă există la îndemână, se pot folosi însă bureți hemostatici, care au o capacitate mare de absorbție și aderă la locul sângerării, activând trombocitele și inițiind astfel procesul de oprire a sângerării.

Așadar, poziția aplecat în față în timpul unui episod de epistaxis nu doar că ajută la gestionarea eficientă a sângerării, dar previne și complicațiile potențial grave, cum ar fi ingerarea sau aspirația sângelui. Această poziționare corectă, combinată cu presiunea constantă aplicată pe aripa nazală, constituie primele măsuri de tratament care trebuie urmate în caz de sângerare nazală.

Cauzele frecvente ale epistaxisului

Majoritatea episoadelor de epistaxis sunt localizate anterior, la nivelul plexului vascular Kisselbach, fiind cauzate de iritația sau lezarea mucoasei nazale.

Printre cauzele cele mai comune se numără:

infecții virale: majoritatea virusurilor au ca poartă de intrare în corpul uman căile nazale și, odată pătrunse în organism, ele încep rapid multiplicarea la acest nivel, fapt care determină inflamarea mucoasei nazale

picături de nas: utilizarea excesivă a picăturilor și spray-urilor nazale poate irita mucoasa nazală

lezarea mucoasei: introducerea degetului sau a altor corpuri străine în nas poate provoca leziuni care duc la sângerare

afecțiuni de tipul rinitelor (alergice și non-alergice), deviației de sept

aer uscat: umiditatea redusă din încăperi usucă mucoasa nazală și poate contribui la apariția de fisuri și cruste la acest nivel

administrare de medicamente antiinflamatoare sau anticoagulante

carențe vitaminice: de exemplu, lipsa vitaminei C sau K

Alte cauze care pot determina sângerări nazale sunt:

Tensiunea arterială: creșterea tensiunii arteriale poate determina apariția epistaxisului și, în această situație, sângerarea nazală apare frecvent după efort fizic sau este asociată cu dureri de cap severe.

Probleme hematologice:

Anumite afecțiuni hematologice predispun la epistaxis:

trombocitopenie: un număr scăzut de trombocite poate afecta coagularea sângelui și duce la sângerări

hemofilie

boala von Willebrand

Atunci când vorbim de existența unor probleme hematologice, în marea lor majoritate afecțiuni ereditare ce afectează coagularea sângelui, aceste persoane prezintă sângerări nazale frecvente, asociate cu sângerări gingivale sau cu apariția de vânătăi spontane – situații care necesită consult medical de specialitate.

Afecțiuni ale ficatului: acestea pot afecta producția de factori de coagulare, care sunt esențiali pentru controlul sângerării. Când funcția ficatului este compromisă (în boli hepatice precum ciroza sau hepatita cronică), scade și producția acestor factori, ceea ce determină o tendință crescută de sângerare.

Mai rar, putem vorbi și de traumatisme, tumori sau intervenții chirurgicale la nivelul nasului sau feței.

Ce facem după oprirea sângerării?

După oprirea unei sângerări nazale este important să luăm măsuri adecvate pentru a preveni resângerarea. Mucoasa nazală rămâne vulnerabilă și fragilă după un episod de epistaxis, iar anumite activități sau comportamente pot declanșa o nouă sângerare. De aceea, este important să știm ce trebuie evitat pentru a facilita vindecarea completă a mucoasei nazale și a reduce riscul apariției altor episoade de epistaxis.

Iată câteva măsuri esențiale pentru a reduce riscul de resângerare:

– evitarea efortului fizic intens

– evitarea suflării nasului: suflarea nasului poate crea o presiune internă ridicată asupra vaselor de sânge din nas. Aceasta poate afecta crusta formată pentru a opri sângerarea, determinând desprinderea ei și, implicit, resângerarea. Dacă este absolut necesar să se îndepărteze secrețiile nazale, este recomandat să se procedeze într-un mod delicat, preferabil folosind un spray salin sau ser fiziologic pentru a umezi interiorul nasului și a înmuia crustele, facilitând astfel eliminarea lor fără a aplica presiune.

– strănutul puternic poate declanșa o nouă sângerare: dacă se întâmplă să strănutați, este recomandat să nu vă abțineți și să strănutați cu gura deschisă

– evitarea expunerii la medii uscate: puteți încerca utilizarea unui umidificator în camera în care petreceți cel mai mult timp

– hidratare corespunzătoare: consumul adecvat de lichide poate contribui la menținerea hidratării mucoasei nazale

– evitarea mâncărurilor și băuturilor fierbinți: acestea pot provoca vasodilatație (dilatarea vaselor de sânge), inclusiv la nivelul nasului, ceea ce poate crește riscul de resângerare

– evitarea băilor cu apă fierbinte, inhalațiilor cu abur cald sau a saunei: provoacă vasodilatație

– poziționarea capului mai sus în timpul somnului: dormitul cu capul ușor mai ridicat poate contribui la reducerea presiunii asupra vaselor de sânge din nas, diminuând riscul de resângerare pe timpul nopții

foto: istockphoto

– lubrifierea mucoasei nazale: aplicarea unui unguent nazal pe bază de vaselină poate contribui la protejarea mucoasei (sau a unor unguente special concepute pentru aceste situații). Se mai pot folosi spray-uri nazale cu acid hialuronic sau panthenol. Foarte eficient este în aceste situații și uleiul de cătină, care lubrifiază mucoasa nazală, dar (prin conținutul în vitamine A, C, K și E) contribuie și la refacerea mucoasei nazale și la reducerea fragilității vaselor de sânge.

– evitarea expunerii la fum de țigară sau alte substanțe iritante (parfumuri, praf, ciment etc.)

– monitorizarea tensiunii arteriale (în cazul persoanelor hipertensive)

– reducerea pe cât posibil a utilizării medicamentelor care pot favoriza sângerarea, cum ar fi aspirina și ibuprofenul. De asemenea, este important să evaluați dacă ați introdus recent un medicament nou, chiar și un supliment din plante, înainte de apariția sângerării.

În concluzie, gestionarea corectă a epistaxisului și adoptarea măsurilor de prevenție sunt esențiale pentru a reduce riscul reapariției sângerărilor nazale. Prin aplicarea rapidă poziționării corecte și a tehnicilor adecvate de compresiune, prin evitarea factorilor declanșatori și protejarea mucoasei nazale în perioada de vindecare, putem asigura un proces de recuperare eficient și preveni astfel recidivele.

Epistaxisul este un simptom relativ comun, dar el nu trebuie ignorat, mai ales dacă apare frecvent sau este însoțit de alte simptome. În astfel de cazuri, este esențială evaluarea medicală pentru a identifica și trata cauzele subiacente.

Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic, nu încurajează autodiagnosticul și automedicația.

dr. Cristina Munteanu

Bydr. Cristina Munteanu

Flori de mai – afecțiuni pe care acestea le tratează

Fotografie de Mina-Marie Michell pe Pexels.com

Luna mai este numită popular și Florar, deoarece este luna florilor. Pe lângă efectul lor estetic și mirosul îmbietor, majoritatea florilor din luna mai au însă și numeroase indicații terapeutice. Vom face, așadar, o scurtă incursiune florală și vom enumera calitățile tămăduitoare ale celor mai importante flori ce își deschid bobocii în luna mai.

1. Salcâmul

Foto: Cristina Munteanu

Florile de salcâm au o acțiune antiacidă, emolientă, relaxantă. Ele sunt indicate intern în funcționarea normală a stomacului și plămânilor: gastrită hiperacidă, ulcer gastro-duodenal, tuse. Se mai recomandă în stări depresive, migrene, insomnii, anxietate, stres. Extern: în iritații ale pielii, arsuri.

Se recomandă folosirea florilor de salcâm intern sub formă de infuzie, tinctură sau sirop. Un preparat deosebit de apreciat și care păstrează proprietățile plantei este mierea de salcâm. Florile de salcâm se mai pot folosi proaspete, presărate în salate.

Extern, se pot face băi cu flori de salcâm și se pot aplica pe piele comprese cu infuzie sau ulei din flori de salcâm.

Rețetă dulceață din flori de salcâm aici:

https://fitoclinicdrm.ro/2022/05/28/dulceata-din-flori-de-salcam/

2. Teiul

Florile de tei au acțiune antiinflamatoare, emolientă, expectorantă, sedativă, hipotensivă.

Ele sunt indicate intern în afecțiuni respiratorii însoțite de tuse (bronșite, pneumonii), în afecțiuni din sfera ORL (faringite, amigdalite, laringite, sinuzite), în stări de anxietate, agitație psiho-motorie, insomnii, dureri de cap (cefalee), nevroză cardiacă, sindromul picioarelor neliniștite, crampe abdominale. Extern, se recomandă în afecțiuni ale pielii.

Se recomandă folosirea florilor de tei intern sub formă de infuzie, tinctură, gemoderivat, sirop, miere.

Extern, se pot aplica comprese cu infuzie din flori de tei sau extract uleios din flori de tei: calmarea iritațiilor pielii.

Rețetă apă florală de tei aici:

https://fitoclinicdrm.ro/2022/05/28/apa-florala-de-tei/

3. Socul

Florile de soc au acțiune detoxifiantă, sudorifică, mucolitică (fluidifică secrețiile și favorizează eliminarea lor), antalgică, antibacteriană, antivirală, ușor diuretică, ușor laxativă.

Ele sunt indicate intern în: gripe, viroze, bronșite, traheite, stări febrile, tuse, reumatism, gută, stimularea lactației (la mamele care alăptează).

Extern, se recomandă în afecțiuni ale pielii, hemoroizi.

Se recomandă folosirea florilor de soc intern sub formă de suc, infuzie, tinctură, sirop, capsule cu pulbere.

Extern, se folosesc comprese cu infuzie din flori de soc în înțepături de insecte, arsuri, eczeme, nevralgii; infuzia din flori de soc mai poate fi utilizată sub formă de băi de șezut (hemoroizi, cistite).

Rețetă sirop din flori de soc aici:

https://fitoclinicdrm.ro/2022/05/28/sirop-din-flori-de-soc/

4. Păducelul

Fotografie de Inthemomentprints pe Pexels.com

Florile de păducel au acțiune reglatoare a tensiunii arteriale, antiaritmică, hipocolesterolemiantă, antioxidantă, ușor sedativă, calmantă.

Ele sunt indicate intern în: buna funcționare a aparatului cardiovascular, hipertensiune, tahicardie (palpitații), angină pectorală, hipercolesterolemie, tulburări induse de menopauză (palpitații, iritabilitate, bufeuri), insomnie, anxietate, stres.

Se recomandă folosirea florilor de păducel intern sub formă de infuzie, tinctură, gemoderivat, sirop, vin tonic, capsule cu pulbere, comprimate, miere.

Rețetă tinctură din flori de păducel aici:

https://fitoclinicdrm.ro/2022/05/28/tinctura-din-flori-de-paducel/

5. Iasomia (lămâiţa)

Fotografie: Pexels.com

Florile de iasomie au acțiune tonică generală, relaxantă, antioxidantă, antitumorală, analgezică.

Ele sunt indicate intern sub formă de infuzie sau sirop în: insomnie, stres, anxietate, stări depresive.

Extern, în aromaterapie uleiul esențial de iasomie este deosebit de apreciat pentru inducerea unei stări de relaxare și optimism. Tot extern, se folosește uleiul de iasomie în masaj. Apa florală de iasomie se folosește ca loțiune tonică.

Apă florală de iasomie – rețetă aici:

https://fitoclinicdrm.ro/2022/05/28/apa-florala-de-iasomie/

6. Liliacul

Fotografie de Pille Kirsi pe Pexels.com

Florile de liliac au acțiune antiinflamatoare, hipoglicemiantă, antifungică, antibacteriană.

Ele sunt indicate intern sub formă de infuzie, tinctură, vin medicinal, sirop în: reumatism, diabet zaharat, stări gripale, anxietate. Gemoderivatul din muguri de liliac este indicat în afecțiuni ale sistemului arterial coronarian (sindroame coronariene), angină pectorală.

Un preparat deosebit de apreciat pentru consumul intern este dulceața din flori de liliac.

Rețetă dulceață din flori de liliac aici:

https://fitoclinicdrm.ro/2022/05/28/dulceata-din-flori-de-liliac/

Extern, se recomandă în arsuri, eczeme, dureri articulare, nevralgii sub formă de comprese sau băi cu infuzie sau oțet din flori de liliac, masaj cu ulei de liliac. Pentru durerile dentare sau în afecțiuni ale cavității bucale (laringite, faringite, halenă) se recomandă sub formă de gargară. Un alt remediu preparat din flori de liliac este unguentul, util în durerile reumatismale.

Despre halenă poți găsi informații și aici:

Uleiul esențial de liliac se recomandă în aromaterapie în stări de stres, ca și decongestionant nazal etc. De asemenea, se poate combina cu alte ingrediente în realizarea unor creme, loțiuni, parfumuri.

7. Gălbenelele

Fotografie de Eva Elijas pe Pexels.com

Florile de gălbenele au acțiune antioxidantă, antiinflamatoare, antispastică, hepatoprotectoare, cicatrizantă, epitelizantă, antiseptică, antibacteriană, antimicotică.

Ele sunt indicate intern sub formă de infuzie, tinctură, capsule cu pulbere din flori: gastrite, ulcer gastro-duodenal, dischinezie biliară (fiere leneșă), hepatite, dismenoree.

Extern, se recomandă în arsuri, eczeme, răni, degerături, afte, gingivite, acnee, cuperoză, hemoroizi, candidoză vaginală, sub formă de infuzie, gargară, comprese, băi de șezut, unguent, ulei vegetal.

Rețetă unguent din flori de gălbenele aici:

https://fitoclinicdrm.ro/2022/05/28/unguent-din-flori-de-galbenele/

8. Macul

Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Florile de mac au acțiune analgezică, sedativă, emolientă, antitusivă, hemostatică.

Ele sunt indicate intern sub formă de infuzie, tinctură sau sirop din petale în stări de anxietate, stres, insomnie, gripă, bronșită, laringită, tuse.

Extern, infuzia din petale de mac se folosește sub formă de gargară în afecțiuni ale cavității bucale (gingivite, faringite, abcese dentare). Sub formă de comprese faciale infuzia este utilizată pentru diminuarea ridurilor.

Atenție!

Macul de grădină (Papaver somniferum – în special semințele) conține morfină, codeină și papaverină. Acești compuși activi sunt responsabili pentru efectele terapeutice ale macului, însă pot provoca dependență și intoxicații.

Dulceață din petale de mac – rețeta aici:

https://fitoclinicdrm.ro/2022/05/28/dulceata-din-petale-de-mac/

9. Mușețelul

Fotografie de ROMAN ODINTSOV pe Pexels.com

Florile de mușețel au acțiune antispastică, antiinflamatoare, antioxidantă, antimicrobiană, sedativă.

Ele sunt indicate intern sub formă de infuzie, tinctură, capsule în: colici abdominale, sinuzite, insomnii.

Extern, florile de mușețel (infuzie, ulei) au indicație în cosmetică, afecțiuni din sfera ORL (faringite, amigdalite, gingivite, sinuzite) și stomatologice (dureri dentare – în special cele date de erupție, abcese dentare). Unguentul, uleiul și infuzia din flori de mușețel se folosesc extern în afecțiuni ale pielii sau în dureri musculare. În lămpile de aromaterapie este utilizat pentru reducerea anxietății, stres, insomnii.

Rețetă ulei de mușețel aici:

https://fitoclinicdrm.ro/2022/05/28/ulei-de-musetel/

10. Lăcrămioarele

Fotografie de Eugenia pe Pexels.com

Florile de lăcrămioare au acțiune cardiotonică și diuretică.

Ele sunt indicate pentru uz intern numai sub îndrumare și supraveghere medicală sub formă de tinctură sau extract apos și în doze bine stabilite (planta are potențial toxic).

Extern, se folosesc infuzia, uleiul, oțetul sau unguentul pe bază de flori de lăcrămioare.

În aromaterapie uleiul de lăcrămioare este folosit ca parfumant și relaxant.

Extern, infuzia de lăcrămioare se poate folosi sub formă de comprese pentru diminuarea cearcănelor și a ochilor umflați dimineața (edem al pleoapelor) sau ca loțiune tonică pentru față. Unguentul și oțetul pe bază de flori de lăcrămioare sunt utile în durerile de cap.

Rețetă oțet de lăcrămioare aici:

https://fitoclinicdrm.ro/2022/05/28/otet-de-lacramioare/

Atenție!

Acest material este unul informativ și nu înlocuiește vizita la medic!

Nu folosiți produse din plante din surse nesigure și fără a avea recomandarea unui medic fitoterapeut!

dr. Cristina Munteanu