În ultima vreme, tot mai des apar știri îngrijorătoare despre alimente contaminate cu pesticide. Aceste substanțe chimice sunt folosite pentru a proteja culturile agricole de dăunători, dar pot avea efecte negative asupra sănătății noastre. Este important să fim conștienți de riscurile asociate consumului de alimente tratate cu pesticide și să încercăm să alegem produse cât mai naturale și sigure pentru noi și familia noastră.
Din categoria pesticidelor fac parte insecticidele, fungicidele și alte substanțe care pot influența calitatea și siguranța alimentelor. Utilizarea excesivă a pesticidelor poate duce la contaminarea solului, apei și aerului, afectând biodiversitatea și provocând numeroase probleme de sănătate.
foto: istockphoto
Este important să se găsească un echilibru între protejarea culturilor și reducerea impactului negativ al pesticidelor pe termen lung asupra noastră și a mediului. La nivel de agricultură practicată în gospodăriile mici este mai ușor de gestionat această problemă prin utilizare diverselor soluții mai naturale de protejare a plantelor, însă la nivel macro, unde se mizează pe obținerea unor producții de amploare și a unor produse aspectuoase din punct de vedere estetic, este mai greu.
Potrivit studiilor și statisticilor, fructele și legumele cu cantitățile cele mai mari de pesticide ar fi: merele, căpșunile, strugurii, pepenii verzi, caisele, perele, spanacul, salata, nectarinele, fasolea verde, cireșele etc. La polul opus, fructele și legumele cu cele mai scăzute niveluri de pesticide sunt: mazărea, conopida, avocado, porumbul dulce, ananasul, kiwi.
Ce putem face noi pentru a ne proteja?
Pentru a ne proteja, putem opta pentru produse a căror sursă de proveniență o cunoaștem și pentru produse certificate bio. Sau…dacă avem posibilitatea…ne putem cultiva singuri fructele și legumele.
În plus, există câteva trucuri la care putem apela în bucătărie pentru a reduce din contaminarea cu pesticide.
Unul dintre acestea este spălarea fructelor și legumelor sub jet de apă, fiind prima modalitate de a elimina pesticidele. Această simplă acțiune poate îndepărta până la 80% din reziduurile de pesticide ce se regăsesc pe coaja fructelor și legumelor.
foto: istockphoto
O altă soluție pentru a elimina reziduurile de pesticide ar fi să lăsăm fructele și legumele în apă cu bicarbonat de sodiu sau apă cu suc de lămâie sau oțet pentru 15-30 minute înainte de a le folosi. Proporțiile ar fi o treime suc de lămâie sau oțet și 2 treimi apă sau 1 lingură bicarbonat de sodiu la 1 litru apă. Am întâlnit și varianta de a combina ulei esențial de lămâie cu apă. Această soluție contribuie la îndepărtarea pesticidelor într-un procent de până la 98%.
Aceste trucuri nu sunt doar mituri sau leacuri băbești, există studii care au urmărit modificarea nivelului de pesticide prin punerea în contact cu diverse soluții. Un astfel de studiu a fost publicat în ,,Journal of Agricultural and Food Chemistry”, potrivit căruia folosirea bicarbonatului de sodiu este de fapt cea mai bună metodă de a scăpa de pesticidele aflate pe coaja fructelor și legumelor pe care le consumăm. În acest studiu merele care au fost puse într-o soluție de 1% bicarbonat de sodiu și apă pentru 8 minute, au avut după aceea în mod semnificativ mai puține pesticide pe suprafața lor, comparativ cu merele care au fost lăsate în apă simplă sau în apă cu înălbitor. După 12-15 minute de stat în apa cu bicarbonat, aproape toate urmele de pesticide au dispărut de pe fructe.
Un lucru la care trebuie să fim atenți este acela că păstrarea fructelor și legumelor în apa cu bicarbonat poate duce la modificări în conținutul în minerale al acestora, în special în ceea ce privește potasiul. Pacienților care suferă de boli de rinichi și au hiperpotasemie, de exemplu, li se recomandă să țină înainte de consum fructele și legumele (preferabil decojite și tăiate) jumătate de oră în apă sau apă cu bicarbonat.
De asemenea, există fructe care nu pot fi păstrate în apă atât de mult timp, precum căpșunile sau zmeura, în acest caz fiind recomandată doar trecerea sub jet de apă de mai multe ori sau spălarea cu apă în combinație cu bicarbonat de sodiu sau suc de lămâie.
Pentru cantitățile de pesticide rămase în fructe și legume, care vor ajunge prin consum în organismul nostru și ne vor putea afecta pe termen lung sănătatea, este bine să știm că putem apela la o serie de metode naturale de detoxifiere,
Pentru a ne proteja organismul împotriva efectelor nocive ale pesticidelor din fructe și legume, putem integra în dieta noastră zilnică alimente care au proprietăți detoxifiante: ceai de coriandru, fructe bogate în pectină, turmeric sau alge precum chlorella și spirulina. Aceste alimente au capacitatea de a ajuta organismul să elimine metalele grele și alte toxine, inclusiv pesticide, contribuind astfel la menținerea unei stări de sănătate optime.
foto: istockphoto
Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic și nu încurajează automedicația.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie selectivă:
1. Chung RT. Detoxification effects of phytonutrients against environmental toxicants and sharing of clinical experience on practical applications. Environ Sci Pollut Res Int. 2017 Apr;24(10):8946-8956. doi: 10.1007/s11356-015-5263-3. Epub 2015 Aug 28. PMID: 26310706.
2. Tianxi Yang, Jeffery Doherty, Bin Zhao, Amanda J. Kinchla, John M. Clark and Lili He. Effectiveness of Commercial and Homemade Washing Agents in Removing Pesticide Residues on and in Apples. Journal of Agricultural and Food Chemistry 2017 65 (44), 9744-9752. DOI: 10.1021/acs.jafc.7b03118
Deși se aseamănă destul de mult, cele două afecțiuni au cauze, evoluții și tratamente destul de diferite.
Orjeletul
Orjeletul, cunoscut popular și sub numele de ulcior sau medical de furuncul palpebral, este o inflamație dureroasă și neplăcută ce se manifestă la nivelul pleoapelor. Această afecțiune poate crea disconfort semnificativ, afectând atât aspectul fizic, cât și calitatea vieții.
Orjeletul este cauzat de regulă de o infecție bacteriană, cel mai adesea implicând Stafilococul auriu. Este mai frecvent întâlnit la copii și aceasta din mai multe motive, unul fiind sistemul imunitar în formare și celălalt, atingerea frecventă a ochilor fără a spăla mâinile înainte. Microbul prezent la suprafața pielii pătrunde în interiorul foliculului de păr de la baza genelor, la nivelul glandelor sebacee sau al celor sudoripare de la nivelul pleoapei, procesul infecțios debutând cu înroșirea și umflarea zonei afectate și fiind urmat de o durere acută și/sau o senzație de arsură la nivelul pleoapei. În următoarele 2-3 zile, se poate forma o colecție purulentă care, în funcție de localizarea glandei afectate, poate duce la formarea unui orjelet extern (când se exteriorizează spre piele, la baza genelor) sau a unui orjelet intern (când inflamația se dezvoltă spre partea interioară a pleoapei). Această colecție purulentă este adesea vizibilă sub forma unui punct alb-gălbui, ceea ce indică acumularea de puroi.
Persoanele care au un sistem imunitar slăbit, cele care suferă de dermatită seboreică, diabet zaharat sau care au un nivel crescut de lipide totale în sânge par să aibă un risc crescut de a dezvolta această patologie.
De asemenea, folosirea în comun a produselor cosmetice, cum ar fi rimelul sau creioanele de ochi, poate transfera bacteriile de la o persoană la alta. În plus, o igienă necorespunzătoare a lentilelor de contact în cazul persoanelor care folosesc aceste dispozitive medicale poate duce la acumularea de microorganisme pe suprafața oculară, favorizând dezvoltarea orjeletului. Înotul în piscine care nu sunt dezinfectate corespunzător este o altă sursă potențială de infecție, deoarece apa poate conține o varietate de agenți patogeni, care pot contamina ușor zona sensibilă a ochilor.
Tratamentul orjeletului presupune o abordare atentă pentru a preveni răspândirea infecției și a grăbi vindecarea. Igiena este esențială. Folosirea compreselor sterile îmbibate în ser fiziologic sau a șervețelelor special concepute pentru igiena oculară este primul pas, care ajută la curățarea zonei afectate și la eliminarea secrețiilor dacă este cazul. Mai departe, aplicarea alternativă de comprese reci și calde este recomandată pentru a ajuta la reducerea inflamației și a disconfortului (compresele reci) și la fluidizarea și drenarea secrețiilor (cele calde). În cazuri mai severe sau când simpla igienă nu este suficientă, poate fi necesară administrarea de antibiotice. Acestea trebuie prescrise de medic și utilizate conform indicațiilor pentru a combate eficient infecția. Este important să se evite “stoarcerea” orjeletului, deoarece acest gest poate duce la răspândirea bacteriilor în zonele învecinate și chiar în alte părți ale corpului. Manipularea orjeletului poate agrava infecția și poate întârzia procesul de vindecare. Pentru a menține un mediu curat și a reduce riscul de reinfectare, este recomandat să se schimbe zilnic fețele de pernă și prosoapele utilizate. Această precauție suplimentară ajută la eliminarea bacteriilor care ar putea să persiste pe textile și să reinfecteze zona oculară. În concluzie, tratamentul orjeletului implică o combinație de igienă riguroasă, aplicarea de comorese reci/calde și, dacă este cazul, terapie antibiotică și antiinflamatoare. În rare cazuri, este necesară intervenția chirurgicală pentru drenarea orjeletului. Respectarea acestor pași și a recomandărilor medicului poate asigura o vindecare rapidă și sigură, fără complicații suplimentare sau recidivă.
imagini din cazuistica personală
Șalazionul (scris și Chalazion)
Șalazionul, numit și chist meibomian sau lipogranulom, reprezintă o inflamație ce apare ca urmare a obstrucției glandelor sebacee de la nivelul pleoapelor, glande numite Meibomius.
Aceste glande, în număr de aproximativ 50 pe pleoapa superioară și 20-25 pe pleoapa inferioară, sunt responsabile pentru secreția unei substanțe uleioase ce contribuie la lubrifierea ochiului. Atunci când aceste glande acumulează o cantitate mai mare de secreție seboreică, secreția respectivă se blochează în canalul de excreţie și apare șalazionul, care, în funcţie de evoluţie, poate avea diverse forme şi dimensiuni. La palpare, șalazionul se simte ca o formațiune dură, asemănătoare unui bob de orez.
Deși șalazionul poate fi confundat adesea cu orjeletul, cele două condiții sunt diferite și am subliniat mai sus faptul că orjeletul este cauzat de o infecție bacteriană.
Șalazionul, este mai puțin dureros la atingere decât orjeletul, uneori chiar spre deloc, dar cu toate acestea poate produce un disconfort local. De asemenea, șalazionul evoluează spre o inflamație cronică, crescând progresiv în dimensiuni, persistând de obicei perioade mai lungi de timp și având frecvent recidive. Dacă șalazionul este de mici dimensiuni, frecvent poate dispărea spontan, fără a necesita tratament. Un șalazion de dimensiuni mai mari poate exercita presiune pe globul ocular şi poate determina vedere înceţoşată.
Ca și în cazul orjeletului, anumite condiții medicale precum dermatita seboreică, blefarita sau rozaceea și conjunctivitele recidivante pot favoriza apariția șalazionului. Un aspect ce pare a fi incriminat în apariția șalazioanelor pare a fi carența vitaminei A la persoanele respective. În afara condițiilor medicale, nerespectarea normelor de igienă, utilizarea cosmeticelor în comun cu alte persoane, aplicarea genelor false pot și ele favoriza șalazioanele.
Tratamentul obișnuit în cazul șalazionului include aplicarea de comprese calde, masajul pleoapei afectate și, în situații mai grave, intervenția chirurgicală pentru îndepărtarea chistului. Compresele calde au rolul de a fluidifica sebumul din interiorul glandei blocate și astfel să permită drenarea în mod natural. Pentru a fi eficiente, compresele trebuie aplicate de mai multe ori pe zi și asociate cu masajul ușor al pleoapei.
De asemenea, se recomandă a nu folosi produse cosmetice pe pleoapa afectată până la vindecarea completă.
Tratamente alternative
Există și soluții alternative, tradiționale, de tratament ale acestor afecțiuni, nu mai puțin eficiente.
Compreselor calde le sunt recunoscute deja beneficiile terapeutice în aceste situații, iar atunci când acestea sunt îmbibate în soluții naturale, efectele pot fi și mai pronunțate. Trebuie subliniat că recomandările sunt individualizate și trebuie făcute de persoane specializate.
Putem aplica comprese cu ceai de mușețel?
În ultima vreme s-a creat o reticență în ceea ce privește utilizarea mușețelului în afecțiunile oculare, dar, da, el poate fi folosit în compresele pentru toaletarea ochiului. În comprese, nu turnat în ochi. De altfel, extractul de mușețel intră în compoziția a numeroase picături oftalmice sau șervețele pentru toaleta oculară. Trebuie avut însă grijă ca el să fie din surse sigure, preparat termic (infuzie) și întotdeauna ceaiul să fie proaspăt: nu se folosește ceaiul reîncălzit sau de pe o zi pe alta deoarece există riscul contaminării bacteriene (acest fapt e valabil pentru toate plantele).
Astfel, compresele calde aplicate pot fi cu ser fiziologic sau cu ceaiuri care cresc imunitatea locală sau au efect antiinflamator, precum salvie, echinaceea, gălbenele, albăstrele, silur, levănțică, mușețel, crăițe. Pe acest principiu se bazează în practica modernă și șervețelele cosmetice pentru toaleta oculară în aceste situații, care conțin, pe lângă acid hialuronic, extracte de echinaceea, gălbenele, aloe, mușețel etc. și având avantajul că sunt sterile. Uneori însă nu le avem la îndemână și apelarea la tratamentele tradiționale poate fi o soluție la fel de eficientă.
În completarea terapiei locale, se pot integra în tratament și preparate naturiste sau homeopate de uz intern. Acestea sunt personalizate în funcție de nevoile și specificul fiecărui pacient, în concordanță cu istoricul medical și starea de sănătate curentă a persoanei.
În concluzie, spălarea mâinilor în mod frecvent, demachierea și curățarea atentă a pleoapelor sunt pași simpli, dar eficienți în combaterea afecțiunilor oculare. În plus, este recomandat să ne schimbăm periuța de rimel la fiecare trei luni, să nu folosim produse cosmetice expirate și să evităm partajarea cu alte persoane a oricăror produse pentru ochi (și a niciunui produs cosmetic de fapt). Dacă purtăm lentile de contact, este important să respectăm instrucțiunile de îngrijire și să le înlocuim conform recomandărilor specialiștilor. În cazul apariției unor inflamații sau secreții la nivelul ochilor este important să ne adresăm cât mai repede medicului oftalmolog pentru tratament specializat și individualizat.
Acest material are caracter strict informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic și nu încurajează automedicația.
Fotografiile din cazuistica personală sunt postate cu acordul pacienților. Ele nu au fost realizate pentru a fi postate, neavând o calitate deosebită, dar am ales să le public, considerând că sunt destul de relevante în prezentarea patologiei.
Sindromul ovarelor polichistice reprezintă o afecțiune ce cuprinde o serie de modificări care au loc la nivelul ovarelor, modificări care se reflectă negativ în primul rând asupra funcției reproductive a femeii, dar și asupra întregului organism.
În cazul existenței sindromului de ovare polichistice, structura ovarelor femeii respective este modificată, la suprafața ovarelor găsindu-se mai multe chisturi, care pot avea dimensiuni diferite. Ovarul deține două mari funcții în cadrul organismului, un rol endocrin (secretă estrogen și progesteron) și un rol exocrin (în inducerea ovulației).
Cauze
O cauză exactă nu a putut fi identificată, sindromul ovarelor polichistice fiind o afecțiune multifactorială, în care pot fi implicați factori genetici, factori hormonali, dar și factori care țin de modul de viață al persoanei și inflamația cronică a organismului.
Simptome
Cum se manifestă sindromul ovarelor polichistice?
Cele mai frecvente și supărătoare modificări ce pot apărea în cadrul acestui sindrom sunt:
dereglări ale ciclului menstrual
tulburări de fertilitate
ten gras, acnee, dermatită seboreică
creștere în greutate
hirsutism (creșterea părului în zone tipice masculine: mustață, barbă) și alte semne de virilizare (îngroșarea vocii)
acantozis nigricans (o colorare brună a pielii din zona gâtului și a subrațului)
stări depresive.
Sindromul ovarelor polichistice interferează cu ovulația, putând afecta capacitatea femeilor de a rămâne însărcinate. Unul din factorii incriminați în acest sens este excesul de hormoni androgeni. De unde și prezența simptomelor de virilizare (apariția caracteristicilor de sex masculin): hirsutismul, îngroșarea vocii etc.
foto: istockphoto
Ce se întâmplă mai exact în organism? În mod normal, în fiecare lună în interiorul unui ovar (de obicei alternativ) se dezvoltă un ovocit (gamet feminin). Ovocitul este, de fapt, un ovul imatur.
Ovocitele se formează în timpul vieții intrauterine, astfel încât ele sunt prezente în ovarul fetiței încă de la naștere.
Până atinge stadiul maturității, ovocitul se dezvoltă în interiorul unui folicul. În cadrul fiecărui ciclu menstrual, un ovocit se va transforma într-un ovul matur, moment în care peretele foliculului se rupe și ovulul este eliberat – fenomen numit ovulație.
După momentul ovulației, foliculul se va transforma în așa-numitul corp galben care secretă hormonul progesteron, cu rol în pregătirea endometrului în eventualitatea unei sarcini. Această secreție de progesteron durează aproximativ 14 zile. Dacă în timpul acestor zile ovulul eliberat este fecundat și rezultă o sarcină, sarcina nou formată va determina corpul galben să secrete în continuare progesteron pentru ca sarcina să își urmeze cursul normal. Dacă fecundarea nu are loc, secreția de progesteron scade, corpul galben involuează în așa-numitul corp alb și endometrul se elimină, moment în care apare menstruația. Apoi urmează în mod normal un alt ciclu ovarian.
Toate acestea se întâmplă sub un control mai amplu hormonal, dar nu este subiectul materialului de față a detalia rolul celorlalte glande endocrine și al celorlalți hormoni implicați.
Astfel, în cazul femeilor cu sindrom de ovare polichistice, ovulația este perturbată, neregulată sau absentă, deoarece ovocitul nu ajunge să fie eliberat, persistând însă foliculii în care ovocitul s-a dezvoltat. Datorită anovulației, organismul nu va secreta progesteronul necesar apariției menstruației sau va secreta o cantitate insuficientă, de unde menstruații neregulate, rare sau absente.
Tratament
În cazul în care ați fost diagnosticată cu sindromul ovarelor polichistice, este important de știut că unul din primele lucruri pe care trebuie să le faceți este să acordați o atenție deosebită modului dumneavoastră de viață. O dietă adecvată, mișcarea și scăderea ponderală (atunci când e cazul) pot contribui la un mai bun control al simptomelor și al afecțiunii.
Uneori medicul ginecolog poate decide că este necesar tratamentul hormonal, cu preparate care conțin progesteron sau combinații de estrogen și progesteron.
Tratament alternativ
În perturbările ciclului ovarian, vorbim cel mai adesea de un nivel scăzut de progesteron. Acest nivel scăzut de progesteron poate fi cauzat de un nivel ridicat al hormonilor estrogeni, de o insuficiență ovariană cu lipsa ovulației ș.a. Uneori nivelurile de hormoni sunt normale, dar receptorii celulari sunt afectați. Este important în acest sens să cunoaștem nivelurile principalilor hormoni implicați în aceste procese și momentul ciclului menstrual când se secretă, deoarece și tratamentele, inclusiv cele din plante, vor ținti echilibrarea acestora.
foto: istockphoto
Dintre cele mai frecvente manifestări asociate cu nivelul scăzut de progesteron menționăm: sindromul premenstrual, menstruații neregulate, chisturi ovariene, fibroame, infertilitate, atrofie vaginală, mastopatie fibrochistică, avorturi spontane etc.
Există însă o multitudine de plante cu efect deosebit pe aparatul reproducător feminin la care putem apela în această situație, plante care pot contribui la ameliorarea simptomelor din cadrul sindromului ovarelor polichistice și la o funcționare normală a ovarelor.
Majoritatea acestor plante conțin fitosteroli, substanțe active care acționează în organism pe echilibrarea balanței estrogen/progesteron, creșterea nivelului de progesteron sau utilizarea corespunzătoare a acestuia la nivel ovarian.
Măr pădureț
Există numeroase plante care conțin progesteron, așa-numitul fitoprogesteron. Dintre acestea amintim mărul și preparatele gemoterapice din muguri de măr pădureț (Malus sylvestris) care sunt recomandate ca reglator hormonal feminin în faza progesteronică (începând cu ziua 14 a ciclului menstrual pentru un ciclu menstrual de 28 de zile sau în funcție de ziua identificată a ovulației pentru ciclurile menstruale cu altă durată).
Crețișoara
Cretișoara (Alchemilla vulgaris) este o altă plantă cunoscută, bogată în numeroase principii active, printre care și fitosteroli, de unde acțiunea sa specifică pe aparatul reproducător feminin. Deoarece contribuie la stimularea producției proprii de progesteron în organism, ei i s-a alăturat denumirea de progesteron natural.
foto: istockphoto – crețișoară
Indicațiile sale clinice sunt în special antihemoragice și uterotonice, fiind astfel recomandată în cazul menstruațiilor abundente și a metroragiilor.
Coada șoricelului
Coada șoricelului (Achillea millefolium) reprezintă o plantă autohtonă cu o compoziție chimică complexă, renumită pentru utilitatea sa în afecțiunile ginecologice și nu numai.
Consumul acestei plante reglează fluxul menstrual și periodicitatea menstruațiilor, fiind deosebit de utilă și în perioada perimenopauzei.
Zmeur
Zmeurul (Rubus idaeus) reprezintă un aliat important în problemele feminine, acest fapt datorându-se compoziției sale bogate în minerale, antioxidanți, fitosterină și fragarină. Îndeosebi părțile tinere de plantă conțin cantități importante de principii active, ceea ce face ca extractul din mlădițe de zmeur să fie un preparat atât de utilizat de către femei. Acesta acționează astfel pe reglarea secreției hormonale ovariene, fiind util în: sindromul ovarelor polichistice, fibrom uterin, mastopatie fibrochistică, sindrom premenstrual, infertilitate etc.
Vitex agnus-castus
foto: istockphoto – Vitex agnus castus
O plantă renumită ca echilibrator hormonal feminin, asupra căreia s-au efectuat numeroase studii și care are o eficiență dovedită pe creșterea perioadei progesteronice și diminuarea sindomului premenstrual sau în simptome legate de perimenopauză este Vitex agnus-castus (mielăreaua).
Vitex echilibrează raportul estrogeni/progesteron din organism; prin acțiunea sa asupra hipofizei conduce la stimularea eliberării hormonului luteinizant (LH), inhibă secreția de hormon foliculostimulant (FSH) și scade nivelul de prolactină, ducând la creșterea nivelului de progesteron.
Dioscorea villosa – Yam sălbatic
Dioscoreea sau ignama sălbatică este o plantă bogată în principii active fitosterolice precum diosgenina, un precursor vegetal al hormonilor steroizi. Diosgenina reprezintă astfel o materie primă importantă în industria farmaceutică în prepararea unor medicamente steroidiene. Conversia acestor fitosteroli în organism în progesteron reprezintă încă un subiect de cercetare. Cu toate acestea, practica clinică dovedește eficiența acestei substanțe în numeroase afecțiuni inflamatorii, neurologice sau endocrine. Este luat în discuție faptul că principiile active din plante acționează în sinergie, iar atunci când sunt izolate doar anumite principii pentru studiile de laborator, eficiența nu mai este aceeași.
Yam-ul este astfel, datorită diosgeninei, una din plantele utilizate cu succes în patologia aparatului reproducător feminin. În calitatea sa de fitomodulator hormonal reduce simptomele neplăcute ale dezechilibrelor hormonale premenstruale (spasme uterine, dureri) sau postmenopauză (uscăciune vaginală, bufeuri, osteoporoză).
Uleiuri esențiale
Uleiurile volatile utile în dezechilibrele hormonale feminine sunt:
trandafir
grapefruit
tămâie
scorțișoară
geraniu
salvie.
Xenoestrogenii
Un aspect tot mai discutat în ultimul timp este cel al xenoestrogenilor. Ce sunt de fapt xenoestrogenii? Sunt niște substanțe cu efect similar estrogenului, care se găsesc în pesticide, materiale plastice, cosmetice și în alte produse de îngrijire și care au efect perturbator endocrin. Odată pătrunse în corp, cresc nivelul de estrogen și pot induce dezechilibrul glandei tiroide, modificări ale funcției suprarenale, perturbarea echilibrului dintre estrogen și progesteron, tulburări neurologice ș.a.
Este așadar important să acordăm o atenție deosebită și produselor pe care le punem pe piele și le utilizăm în gospodărie, nu doar alimentelor pe care le consumăm.
Arsenalul plantelor utilizate în afecțiunile aparatului reproducător feminin este mult mai complex, unele plante fiind mai cunoscute în medicina tradițională orientală. Dintre acestea, menționăm: Maca (Lepidium meyenii), Lotus (Nelumbo nucifera), Leuștean chinezesc (Ligusticum wallichii), Degetar chinezesc (Rehmannia glutinosa), Bujor alb (Paeonia lactiflora), Angelica chinezeacă (Dong Quai) ș.a. Majoritatea sunt întâlnite în preparate destinate sănătății aparatului genital feminin.
Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic și nu încurajează automedicația.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie selectivă
1. Arentz S, Abbott JA, Smith CA, Bensoussan A. Herbal medicine for the management of polycystic ovary syndrome (PCOS) and associated oligo/amenorrhoea and hyperandrogenism; a review of the laboratory evidence for effects with corroborative clinical findings. BMC Complement Altern Med. 2014 Dec 18;14:511. doi: 10.1186/1472-6882-14-511. PMID: 25524718; PMCID: PMC4528347.
2. Bojor O – Ghidul plantelor medicinale și aromatice de la A la Z, Ed. Fiat Lux, București, 2003.
3. Grandi G, Facchinetti F, Melotti C, Sgandurra A. Phyto-progestins for the treatment of abnormal uterine bleeding without organic cause in women at high risk for breast cancer and breast cancer survivors: a prospective, pilot study. Gynecol Endocrinol. 2023 Jul 21;39(1):2239936. doi: 10.1080/09513590.2023.2239936. PMID: 37494965.
4. Iino, Mayumi, et al. “Progesterone: its occurrence in plants and involvement in plant growth.” Phytochemistry 68.12 (2007): 1664-1673.
5. Manouchehri A, Abbaszadeh S, Ahmadi M, Nejad FK, Bahmani M, Dastyar N. Polycystic ovaries and herbal remedies: A systematic review. JBRA Assist Reprod. 2023 Mar 30;27(1):85-91. doi: 10.5935/1518-0557.20220024. PMID: 35916457; PMCID: PMC10065776.
6. Niroumand, Mina Cheraghi, Fatemeh Heydarpour și Mohammad Hosein Farzaei. „Efectele farmacologice și terapeutice ale Vitex agnus-castus L.: O revizuire”. Recenzii de farmacognozie 12.23 (2018).
7. Pitera F – Compendiu de gemoterapie clinică, Tipografia Muntenia, Constanța, 2000.
8. Reddy V, McCarthy M, Raval AP. Xenoestrogens impact brain estrogen receptor signaling during the female lifespan: A precursor to neurological disease? Neurobiol Dis. 2022 Feb;163:105596. doi: 10.1016/j.nbd.2021.105596. Epub 2021 Dec 20. PMID: 34942334.
9. Tikhonova MA, Ting CH, Kolosova NG, Hsu CY, Chen JH, Huang CW, Tseng GT, Hung CS, Kao PF, Amstislavskaya TG, Ho YJ. Improving Bone Microarchitecture in Aging with Diosgenin Treatment: A Study in Senescence-Accelerated OXYS Rats. Chin J Physiol. 2015 Oct 31;58(5):322-31. doi: 10.4077/CJP.2015.BAD325. PMID: 26387656.
Ciuboțica cucului este o plantă erbacee care poate crește până la înălțimi de 20-30 cm în zone însorite, cu sol mai umed, îndeosebi la câmpie și deal, dar nu numai. Astfel, ciuboțica cucului este o plantă frecvent întâlnită în Europa centrală și de vest sau Asia.
foto: istockphoto
De la ciuboțica cucului se pot utiliza în scop terapeutic toate părțile plantei: rizomii, rădăcinile, florile, frunzele și semințele.
Planta este bogată în principii active precum taninuri, flavonoide, saponozide, primulină, acid primulinic A, uleiuri volatile, betacaroten, vitamina C, săruri minerale.
Semințele de ciuboțica cucului sunt bogate în acizi gama-linoleici.
Preparatele pe bază de ciuboțica cucului au următoarele proprietăți: antispastice (îndeosebi pe căile respiratorii), emoliente, fluidifiante ale secreţiilor bronşice, secretolitice, calmante, sedative, cicatrizante, sudorifice.
Ciuboțica cucului este astfel recomandată în afecțiuni precum: bronşită, pneumonie, astm bronşic, tuse, gripă, cefalee, migrene, nevralgii, tulburări nervoase, insomnie, afecțiuni cardiace etc. Ciuboțica cucului stimulează secreția salivară și poate fi administrată în senzația de gură uscată. Extern, ea este indicată în cazul echimozelor, contuziilor, plăgilor și ulcerațiilor cutanate.
foto: istockphoto
Se poate utiliza sub formă de infuzie (florile și frunzele), decoct (rizomii și rădăcinile), tinctură, extract gemoterapic, vin medicinal, capsule cu pulbere din plantă, sirop, comprese/cataplasme, ulei (din semințe), cremă / unguent – singură sau în diverse combinații.
Părțile aeriene ale plantei intră în compoziția a numeroase preparate indicate pentru suținerea imunității și a aparatului respirator în afecțiuni precum: bronșite, pneumonii, astm bronșic etc. Astfel, ciuboțica cucului este un ingredient de bază în numeroase ceaiuri sau siropuri indicate în afecțiunile respiratorii cu tuse.
foto: istockphoto
Uleiul din semințe de ciubotica-cucului contribuie la reducerea colesterolului, protejează arterele, prevenind riscul apariției afecțiunilor cardiovasculare.
De asemenea, florile și frunzele proaspete se pot utiliza în salate, fiind bogate în vitamina C și betacaroten. Florile de ciuboțica cucului pot fi adăugate în diverse băuturi și preparate culinare, având o aromă specifică.
Contraindicații
În cazul respectării dozelor, ciuboțica cucului nu prezintă contraindicații absolute. Cu toate acestea, se recomandă prudență în administrarea sa femeilor însărcinate sau celor care alăptează, precum și persoanelor aflate sub tratament anticoagulant. În cazul nerespectării dozelor, pot apărea tulburări gastro-intestinale precum greața sau scaunele diareice.
Bibliografie selectivă:
1. Ovidiu Bojor, Ghidul plantelor medicinale și aromatice de la A la Z, Ed. Fiat Lux, 2003.
2. Veldman LBM, Belt-Van Zoen E, Baars EW. Mechanistic Evidence of Andrographis paniculata (Burm. f.) Wall. ex Nees, Pelargonium sidoides DC., Echinacea Species and a Combination of Hedera helix L., Primula veris L./Primula elatior L. and Thymus vulgaris L./Thymus zygis L. in the Treatment of Acute, Uncomplicated Respiratory Tract Infections: A Systematic Literature Review and Expert Interviews. Pharmaceuticals (Basel). 2023 Aug 24;16(9):1206. doi: 10.3390/ph16091206. PMID: 37765014; PMCID: PMC10537612.
Furunculoza reprezintă o afecțiune caracterizată prin apariția pe piele a unor abcese, numite furuncule. Acestea se formează prin inflamarea și infectarea unui folicul de păr și a glandei sebacee aferente. Agentul infecțios cel mai frecvent incriminat în apariția furunculelor este Stafilococul auriu.
Furunculul poate apărea în orice zonă a corpului unde există fire de păr, dar este mai frecvent în zona subrațului, inghinală sau pe torace și la persoanele cu exces ponderal sau cu leziuni pe piele. Este important să știm că anumite localizări ale furunculelor pot fi mai periculoase decât altele. Îndeosebi cele de la nivelul feței.
La început tegumentul este roșu și furunculul seamănă cu un coș, dar în următoarele zile crește în dimensiuni, devine mai profund, îndurat și dureros. În mijloc prezintă o zonă gălbuie, pe măsură ce se acumulează puroi, care poate drena singur. Zona respectivă se poate vindeca prin persistența unei cicatrici. De regulă, vindecarea unui furuncul poate să dureze până la câteva săptămâni.
foto: cazuistica personală (furuncule în diverse stadii evolutive)
Pe lângă aspectul inestetic și dureros, persoanele care prezintă furuncule pot asocia și alte semne și simptome: creșterea în dimensiuni a ganglionilor limfatici din apropierea furunculului, asocierea mai multor furuncule în imediata vecinătate (carbuncul) sau stări febrile.
Astfel, persoanele care fac frecvent furuncule sau care asociază inflamarea ganglionilor, stare generală alterată ori febră, ar trebui să efectueze câteva analize, între care hemoleucogramă, analize care să evalueze funcția imunitară și culturi precum hemocultură sau exsudat nazal pentru a depista dacă nu sunt purtători ai unui stafilococ. Este recomandat ca exsudatul nazal în această situație să fie recoltat tuturor membrilor familiei. Persoanele vârstnice, cele care suferă de anumite afecțiuni cronice (între care și diabetul) ori cele care urmează tratament cu medicamente imunosupresoare pot prezenta o evoluție mai îndelungată sau nefavorabilă a furunculelor.
Este recomandat în situația în care vă apar frecvent furuncule în diverse zone ale corpului să luați legătura cu medicul dumneavoastră pentru a vă recomanda personalizat analizele și tratamentul de care aveți nevoie. Dacă prezentați un furuncul de mult timp care nu drenează, zona devine tot mai roșie sau chiar violacee, caldă și se extinde sau vă apar furuncule noi în vecinătatea celui deja existent ori multiple furuncule în diverse alte regiuni ale corpului, toate aceste sunt motive de a vă prezenta la medic.
Înainte de a discuta despre tratament, de orice natură ar fi el, este important să înțelegem că trebuie respectate o igienă corporală riguroasă și adoptată o alimentație echilibrată. Astfel, se recomandă dușuri frecvente, în special în sezonul cald. Băile pot favoriza răspândirea bacteriei și în alte regiuni ale corpului, de aceea dușurile sunt mai indicate. Pentru persoanele care se epilează se recomandă utilizarea cerii de unică folosință. Aparatele de ras, de asemenea se recomandă a fi de unică folosință sau dacă nu sunt, dezinfectate după fiecare utilizare și neapărat, utilizate individual.
Alimentația trebuie să conțină fructe și legume proaspete, bogate în fibre, produse fără aditivi și cât mai puțin procesate. De asemenea, este esențială hidratarea corespunzătoare. În concluzie, este recomandat să consumați cât mai puține alimente de tip fast-food și băuturi carbogazoase sau sucuri și dulciuri din comerț.
Tratamentul clasic presupune incizia și drenajul furunculului de către un medic dermatolog sau chirurg, antibiotic local și antibiotic administrat pe cale orală. În cazul furunculelor recidivante se recomandă prelevarea de culturi din puroiul drenat, pentru a se determina exact agentul patogen și a se efectua antibiogramă care să ne arate la ce antibiotic este sensibil sau rezistent.
Furunculul care drenează singur trebuie manevrat în condiții de maximă igienă. Astfel, mâinile trebuie spălate cu grijă și dezinfectate înainte și după atingerea lui. Se recomandă ca furunculul să fie pansat cu o compresă sterilă în perioada de drenare, pentru a limita răspândirea microbului și suprainfectarea leziunii. Compresa se schimbă de mai multe ori pe zi, după caz. Se recomandă efectuarea drenajului furunculului la medic pentru a preveni pătrunderea microbului în țesuturile învecinate și extinderea infecției pe cale hematogenă (prin sânge) sau limfatică.
Tratament alternativ
Pentru un furuncul aflat la debut putem apela cu încredere la remedii alternative.
foto: istockphoto.com
Astfel, de ajutor sunt compresele sau cataplasmele calde care să favorizeze ,,adunarea” puroiului. În plus, majoritatea bacteriilor supraviețuiesc la temperaturi normale ale corpului de aproximativ 37°C: o compresă caldă poate contribui la scurtarea duratei de viață a bacteriilor. Stafilococul auriu de pe suprafețe, de exemplu, rezistă la o temperatură de aproximativ 60°C timp de o oră și este distrus de un dezinfectant pe bază de alcool de 70° în câteva minute.
Zona afectată poate fi spălată cu infuzie din plante precum:
foto: istockphoto.com
salvie
trei frați pătați
gălbenele
lavandă
brusture
frunze de nuc.
Direct pe furuncul putem aplica
tinctură de propolis
tinctură de thuja.
Uleiurile volatile (esențiale) au fost studiate pentru efectul lor antistafilococic și antiinflamator, fiind recomandate de mult timp pentru furunculoze și alte infecții ale pielii:
ulei de melaleuca (tea tree / arbore de ceai)
ulei de cimbru
ulei de oregano
ulei de salvie
ulei de turmeric
ulei de rozmarin
ulei de busuioc
ulei de tămâie.
foto: istockphoto.com
Alături de acestea, uleiul de neem este un antibacterian foarte eficient, confirmat științific și recomandat în multiple afecțiuni ale pielii (eczeme, micoze, herpes, veruci).
După drenarea furunculului, în faza de cicatrizare putem aplica local uleiuri și unturi vegetale cu efect reepitelizant (alternativ cu cele antiinfecțioase):
ulei de cătină
ulei de avocado
ulei de gălbenele
ulei de broccoli
ulei din sâmburi de struguri
unt de shea.
Produsele recomandate până acum au fost de uz extern.
Intern, putem administra produse cu rol antimicrobian și imunomodulator:
extract din muguri de nuc
tinctură de propolis
tinctură de echinaceea (persoanele care suferă de afecțiuni autoimune nu vor folosi produse pe bază de echinaceea decât strict la recomandarea și sub supravegherea unui medic specialist).
Există și remedii homeopate indicate în infecțiile stafilococice (dacă avem dovedit prin cultură că este vorba de o infecție stafilococică) precum Staphylococcinum, dar și alte remedii, tratamentul homeopat fiind însă unul individualizat.
Dacă dorim să intervenim pe susținerea organismului în eliminarea toxinelor putem consuma infuzie dintr-un amestec de urzică, brusture, păpădie, anghinare, frunze de mesteacăn, trei frați pătați, măceș.
Acest material are caracter strict informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic și nu încurajează automedicația.
Fotografiile din cazuistica personală sunt postate cu acordul pacienților. Ele nu au fost realizate pentru a fi postate, neavând o calitate deosebită, dar am ales să le public, considerând că sunt destul de relevante în prezentarea patologiei.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie selectivă:
1. Brożyna M, Paleczny J, Kozłowska W, Chodaczek G, Dudek-Wicher R, Felińczak A, Gołębiewska J, Górniak A, Junka A. The Antimicrobial and Antibiofilm In Vitro Activity of Liquid and Vapour Phases of Selected Essential Oils against Staphylococcus aureus. Pathogens. 2021; 10(9):1207. https://doi.org/10.3390/pathogens10091207
2. Ebani VV, Bertelloni F, Najar B, Nardoni S, Pistelli L, Mancianti F. Antimicrobial Activity of Essential Oils against Staphylococcus and Malassezia Strains Isolated from Canine Dermatitis. Microorganisms. 2020; 8(2):252. https://doi.org/10.3390/microorganisms8020252
3. FEINBLATT HM. Cajeput-type oil for the treatment of furunculosis. J Natl Med Assoc. 1960 Jan;52(1):32-4. PMID: 13821941; PMCID: PMC2641589.
4. InformedHealth.org [Internet]. Cologne, Germany: Institute for Quality and Efficiency in Health Care (IQWiG); 2006-. Boils and carbuncles: Overview. 2018 Jun 14. Available from: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK513141/
5. Nowicka D, Grywalska E. Staphylococcus aureus and Host Immunity in Recurrent Furunculosis. Dermatology. 2019;235(4):295-305. doi: 10.1159/000499184. Epub 2019 Apr 17. PMID: 30995649.
Scarlatina reprezintă o afecțiune determinată de infecția acută cu streptococ beta-hemolitic de grup A (Streptococcus pyogenes). Ea este o boală contagioasă, fiind una dintre cele mai întâlnite infecții bacteriene în cadrul colectivităților de copii cu vârste cuprinse între 5-14 ani (grădinițe, școli, before/after-school).
Există și alte tulpini streptococice care pot duce la apariția scarlatinei, precum cele din grupul C sau G, dar sunt mult mai rar întâlnite.
Deși scarlatina este o boală care poate apărea oricând pe parcursul anului, totuși putem vorbi de o perioadă în care aceasta prezintă o incidență maximă, și anume: toamna, iarna și primăvara (lunile septembrie-mai).
Cum se transmite și manifestă scarlatina?
Ca orice boală contagioasă, scarlatina necesită un interval de timp de la momentul infectării și până la apariția primelor semne și simptome, interval de timp care se numește perioadă de incubație. În cazul scarlatinei această perioadă de incubație este de aproximativ 2-5 zile. O persoană este contagioasă, adică poate transmite boala, aproximativ cu o zi înainte de apariția semnelor și simptomelor, adică atunci când nu știe că este bolnavă.
Infecția poate fi transmisă de o persoană purtătoare de streptococ (cu localizare în faringe, cavitate nazală sau pe piele). Această persoană purtătoare poate fi bolnavă, adică prezintă semne și simptome ale infecției streptococice sau poate fi așa-numitul purtător sănătos.
Calea de transmitere a streptococului este cel mai des aerogenă (prin picături cu secreție nazo-faringiană și salivă rezultate din strănut, tuse, vorbit) și mai rar, prin obiecte contaminate (prin utilizarea aceluiași pahar, tacâmuri, jucării).
Deși numeroase persoane iau contact cu streptococul beta-hemolitic, totuși nu toate persoanele dezvoltă scarlatină.
Apariția scarlatinei este determinată de o tulpină de streptococ beta-hemolitic care are capacitatea de a produce o toxină eritrogenă (eritrotoxina Dick). Odată pătruns în organism, streptococul se multiplică la nivelul faringelui, considerat poartă de intrare, unde determină înroșirea puternică a mucoasei și eventual apariția secrețiilor purulente. Streptococul eliberează toxina eritrogenă menționată, care difuzează apoi pe cale sanguină în organism și produce erupția și sindromul toxic din scarlatină.
Imunitatea este durabilă, dar este specifică eritrotoxinei streptococice implicate. Cu alte cuvinte, persoana nu va mai face scarlatină, dar va mai putea avea infecții streptococice.
În primul rând, să vedem care sunt principalele manifestări ale acestei afecțiuni:
– febră care apare brusc
– frisoane
– stare generală alterată
– dureri de cap (cefalee)
– dureri în gât și dificultăți la înghițit (odinofagie, disfagie)
– lipsa poftei de mâncare (inapetență)
– stări de greață, vărsături
– dureri abdominale
– erupție caracteristică la nivelul pielii (exantem)
– roșeață (congestie) intensă la nivel faringian și amigdalian (uneori depozite de puroi la nivelul amigdalelor) și modificări ale mucoasei limbii (enantem)
– creșterea în dimensiuni a ganglionilor din zona gâtului (adenopatii latero-cervicale și submandibulare)
Exantemul sau erupția de la nivelul pielii are câteva aspecte caracteristice în scarlatină:
foto: cazuistica personală (debutul erupției)
– apare la nivelul gâtului, axilelor și toracelui și apoi coboară pe membrele superioare și inferioare (de obicei până la genunchi)
– este asemănătoare unei arsuri solare, punctiformă, dar care confluează
– este aspră la atingere (senzația este ca și cum ai trece mâna peste șmirghel)
– nu este pruriginoasă: copilul nu se plânge că îl ,,mănâncă” pielea
– nu afectează fața, palmele și tălpile picioarelor
– fața poate avea aspect pălmuit sau de mască (,,masca lui Filatov”): obrajii sunt roșii, există o zonă mai palidă în jurul buzelor iar buzele sunt de culoare roșu-aprins (carminate)
– la nivelul plicii cotului, pumnului sau genunchilor pot fi prezente linii roșii-vineții (semnul Grozovici-Pastia), care dispar după retragerea erupției de pe piele
– după apariția erupției, febra nu mai este atât de înaltă
– erupția începe în următoarele zile să pălească și urmează o descuamare sub forma unor solzi fini și uneori în fâșii mai mari (lambouri) la nivelul mâinilor
Enantemul sau erupția la nivelul mucoaselor prezintă, de asemenea, aspecte caracteristice în scarlatină:
foto: cazuistica personală (faringe intens congestionat, cu contur bine delimitat, depozite de puroi pe amigdale)
– gâtul copilului este extrem de roșu la nivel faringo-amigdalian, fiind descris cu aspect de flacără și de contur tras cu creionul, deoarece roșeața intensă se oprește brusc la limita dintre palatul moale și cel dur
– pot fi prezente depozite de puroi pe amigdale
– limba prezintă o serie de modificări ciclice, specifice (ciclu lingual):
ziua 1: aspect încărcat, alb (limbă saburală)
ziua 2: începe să se descuameze de la vârf și de la margini spre centru (vârful limbii și marginile devin roșii, în timp ce restul limbii rămâne alb)
ziua 3: continuă descuamarea limbii în direcția menționată, iar limba are un aspect descris în forma literei V
descuamare de la vârf și margini spre baza limbiilimba pe care se vizualizează bine papilele, aspect de zmeură
foto: cazuistica personală
ziua 4: limba este complet descuamată, roșie, cu aspect de zmeură (aspect datorat papilelor gustative care sunt descoperite)
ziua 5-7: limba începe să își refacă stratul epitelial, având un aspect lăcuit
ziua 10-14: limba revine la aspectul normal
Perioada de convalescență începe cu încheierea ciclului lingual și dispariția erupției și are o durată de 2-3 săptămâni.
Persoana bolnavă este contagioasă atât timp cât este purtător de streptococ. După începerea tratamentului specific cu antibiotic, contagiozitatea dispare în 1-2 zile.
Diagnostic
În prezența unui pacient cu simptomele menționate, diagnosticul se pune prin detectarea streptococului în exsudatul faringian. În această situație este foarte important să se respecte recomandările de recoltare (pe nemâncate, fără toaleta prealabilă a gurii, utilizarea de spray-uri sau tablete cu efect dezinfectant ori apă de gură și înainte de începerea antibioterapiei) și tehnica de recoltare să fie corectă (cu tamponul steril de recoltare să se șteargă amigdalele și peretele faringian, insistând pe zonele inflamate și cu secreții purulente, nu doar să se atingă puțin de aceste zone). Un dezavantaj al exsudatului faringian este acela că rezultatul îl primim abia după 2-3 zile. El reprezintă însă investigația de certitudine.
Există varianta efectuării testului Antigen streptococic rapid prin intermediul căruia putem primi rezultatul în decurs de câteva minute.
Nu facem analiza ASLO pentru diagnosticarea infecției streptococice! De ce? Pentru că anticorpii anti-streptolizină O apar după aproximativ 2 săptămâni de la debutul bolii. Ei au importanță ulterior, creșterea lor corelându-se cu riscul dezvoltării anumitor complicații.
Mai multe despre ASLO puteți citi în articolul de aici:
– alimentație constând alimente moi, ușor de înghițit, bogate în vitamine și minerale
– hidratare corespunzătoare
– tratamentul simptomelor: febra beneficiază de antitermice, durerea de gât de antiinflamatoare și spray-uri locale
– tratamentul infecției: antibiotic de tipul penicilinei sau la cei cunoscuți cu alergie la penicilină: claritromicină, azitromicină, cefalosporină
– măsuri preventive: igiena mâinilor cu apă și săpun, strănutul/tușitul în plica cotului sau șervețel și spălarea ulterioară pe mâini, interzicerea folosirii la comun a veselei și tacâmurilor, dezinfectarea suprafețelor, aerisirea periodică a încăperilor, neprezentarea în colectivitate a copiilor cu infecții respiratorii acute (febră, secreții muco-purulente, tuse).
Diagnosticul și tratamentul antibiotic vor fi efectuate și inițiate de către medic!
Se ridică 3 întrebări majore vis-a-vis de testarea pentru streptococ în urma depistării unui caz de scarlatină:
1. Testăm toți contacții?
NU!!!
Vom testa doar contacții persoanei cu scarlatină care prezintă simptome (febră, angină eritematoasă)!
Contacții persoanei cu scarlatină (membrii familiei, colegii de colectivitate) vor fi însă supravegheați de către medicul de familie timp de 10 zile de la depistarea cazului.
Vom testa, de asemenea, pacienții care sunt suspecți de complicații (reumatism articular, glomerulonefrită).
2. Tratăm toți contacții?
NU!!!
Nu este necesar tratamentul profilactic cu antibiotic la contacții asimptomatici!
3. Tratăm purtătorul sănătos de streptococ?
NU!!!
Purtătorul de streptococ va fi tratat doar în situația în care face parte dintr-un focar de angină streptococică sau scarlatină sau dacă locuiește cu o persoană cu reumatism articular acut sau alte complicații dezvoltate post infecție cu streptococ. O categorie aparte reprezintă persoanele care lucrează în spital, asistență socială, învățământ sau sectorul alimentar.
Conform metodologiei DSP definiția pentru cazul de scarlatină presupune:
Criterii clinice:
– orice persoană cu vârsta ≤ 14 ani care întrunește următoarele trei criterii: angină, febră, erupție cutanată micro-papulo-eritematoasă, aspră la pipăit.
Criterii de laborator:
– izolarea streptococului beta-hemolitic de grup A prin cultura exsudatului faringian.
Criterii epidemiologice:
– legătura epidemiologică cu un caz confirmat de scarlatină.
Focarul de scarlatină este definit ca apariția a cel puțin 3 cazuri de scarlatină într-o colectivitate (școală, grădiniță) raportate la distanță de maximum 10 zile unul față de celălalt și cu legătură epidemiologică între cazuri.
Tratament alternativ
Alături de tratamentul clasic al scarlatinei, putem beneficia de metode alternative de tratament în susținerea organismului, remedii care pot diminua simptomele neplăcute și pot scurta perioada de convalescență.
Febra o putem gestiona cu ajutorul produselor pe bază de scoarță de salcie, al extractului din muguri de coacăz negru și al celui din mlădițe de măceș.
foto: istockphoto.com
Durerile de gât pot beneficia de gargară cu ceai de salvie, un redutabil antibacterian natural. De asemenea, extractul din muguri de coacăz negru, datorită efectului său antiinflamator, este benefic și în această situație. Extractul din muguri de nuc și cel din mlădițe de lemn câinesc sunt de asemenea un redutabil ajutor în reducerea inflamaţiei de la nivelul mucoaselor.
Susținerea sistemului imunitar o putem realiza prin produsele stupului și prin preparate pe bază de porumbar, cătină, usturoi, noni, aloe, turmeric.
Consumul adecvat de lichide poate fi încurajat prin prepararea de limonadă, apă enzimatică, sucuri de fructe și legume, ceaiuri din plante (levănțică, salvie, tei, coada șoricelului, nalbă, mentă, mușețel, fructe de pădure).
Uleiurile volatile (esențiale) care ne pot fi de ajutor sunt: tămâie, salvie, melaleuca, copaiba, levănțică, mentă, eucalipt, citrice, scorțișoară, cuișoare, oregano, cimbru etc.
foto: istockphoto.com
De asemenea, toate simptomele pot beneficia de tratament homeopat, care este individualizat. Dintre remediile care pot fi utilizate în amigdalita streptococică, în scarlatină și în convalescența acestor afecțiuni, menționăm: Streptococcinum, Hepar sulfur, Mercurius solubilis, Phytolacca decandra, Belladona, Apis mellifica, Lachesis mutus etc.
Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic și nu încurajează automedicația.
Fotografiile din cazuistica personală sunt postate cu acordul părinților. Ele aparțin aceluiași pacient, în evoluție. Scopul efectuării fotografiilor a fost de a mă ține la curent cu evoluția, nu au fost concepute pentru a fi postate, dar consider că sunt destul de relevante în înțelegerea patologiei.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie selectivă:
1. Curs de boli infecțioase (coord. Alexandru Crișan), Ed. De Vest, Timișoara, 2015
2. Tratat de pediatrie (coord. Florea Iordăchescu), Ed. All, 2019
3. Tratat de pediatrie (coord. Doina Anca Pleșca), Ed. MedicHub Media, București, 2021
4. Boiron M, Roux F – Homeopatie Dosarele expertului: Pediatrie, Ed. Viața medicală românească, București, 2016
5. Bojor O – Ghidul plantelor medicinale și aromatice de la A la Z, Ed. Fiat Lux, București, 2003
6. Chiotan, M – Boli infecțioase, Ed. Național, 2011
7. Pitera F – Compendiu de gemoterapie clinică, Tipografia Muntenia, Constanța, 2000
Aproape toate remediile indicate în infecțiile urinare sau în afecțiuni ale aparatului reno-urinar conțin merișor (Vaccinium vitis idaea).
Ce face atât de specială această plantă în infecțiile urinare? Cu siguranță nu doar transmiterea din vorbă în vorbă a eficacității sale, ci la bază stau explicații mai profunde.
Din acest motiv am parcurs câteva materiale științifice și voi reda în cele ce urmează câteva din concluziile acestora privind rolul merișorului în afecțiunile urinare.
Merișorul
– are acțiune antiseptică și antiinfecțioasă la nivel urinar datorată compușilor săi (proantocianidine, arbutină, acizi organici)
Arbutina este un derivat al hidrochinonei. Hidrochinona este principalul agent cu acțiune antimicrobiană asupra unei palete largi de agenți patogeni implicați în infecțiile tractului urinar, precum: Escherichia coli, Proteus vulgaris, Klebsiella spp., Acinetobacter baumanii, Enterococcus fecalis ș.a. Hidrochinona se fixează pe proteinele membranare bacteriene, contribuind la distrucția acestora.
Acizii organici din compoziția merișoarelor – de tipul acidului chinic, acidului citric și acidului malic – prezintă, de asemenea, acțiune antibacteriană și contribuie la acidifierea urinii pentru a crea un mediu de dezvoltare neprietenos bacteriilor.
– împiedică aderarea germenilor la uroteliu (datorită polifenolilor, în special a proantocianidinelor tip A, D-manozei)
Escherichia coli este agentul patogen cel mai des întâlnit în infecțiile tractului urinar. Ea are anumite particularități care îi permit atașarea de mucoasa uroteliului, precum motilitatea sa și capacitatea de aderență prin intermediul fimbriilor.
Polifenolii din compoziția merișorului (în special proantocianidinele tip A) acționează ca agenți antiadezivi ai bacteriilor printr-un mecanism de tip competitiv la nivelul receptorilor. Există studii care demonstrează faptul că merișorul stimulează secreția unor proteine la nivelul rinichilor, care au rol în prevenirea aderenței bacteriilor la celulele epiteliului reno-urinar. O astfel de proteină este uromodulina (sau proteina Tamm-Horsfall), care se leagă de E. coli la nivelul domeniului de recunoaștere a manozei. Merișorul conține manoză. Tulpinile uropatogene de E. coli cu fimbrii manozosensibile formează complexe stabile cu D-manoza din urină, fapt care împiedică adeziunea bacteriilor de epiteliul tractului urinar și favorizează eliminarea lor prin urină.
Substanțele active din merișor contribuie și la inhibarea formării biofilmelor bacteriene, o modalitate prin care acestea proliferează și invadează organismul gazdă.
– are acțiune antiinflamatoare
Prin compușii fenolici, terpene și flavonoizii pe care îi conține, merișorul are o puternică acțiune antioxidantă și antiinflamatoare, prin care contribuie la diminuarea simptomelor din infecțiile urinare.
– are acțiune diuretică (prin intermediul flavonoidelor și saponinelor)
Nu în ultimul rând, atunci când avem o infecție urinară este necesar ca rinichiul și tractul urinar să fie ,,spălat”, din acest motiv recomandându-se consumul de lichide și al plantelor cu efect diuretic. Iată că merișorul întrunește și această calitate, favorizând diureza și contribuind la eliminarea bacteriilor prin urină.
– are rol de reglare a motilității intestinale și de normalizare a florei intestinale
Este cunoscut faptul că una din cauzele infecțiilor urinare este constipația. Merișorul acționează și la acest nivel, având efecte benefice asupra motilității intestinale și contribuind astfel la normalizarea tranzitului intestinal. Datorită efectului de normalizare a florei intestinale este util în disbioze intestinale și colibaciloze.
foto: istockphoto.com
Aceste aspecte subliniază rolul deosebit de important al acestei plante și al altora cu compoziție asemănătoare în infecțiile de tract urinar și pot reprezenta o alternativă sau o asociere în tratamentul acestora, în special în contextul multirezistențelor la antibiotice. De asemenea, produsele pe bază de merișor pot contribui la scăderea frecvenței infecțiilor urinare.
Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic și nu încurajează automedicația.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie selectivă:
1. Birte Scharf, Thomas J. Schmidt, Said Rabbani et al. Antiadhesive natural products against uropathogenic E. coli: What can we learn from cranberry extract? Journal of Ethnopharmacology, Volume 257. 2020. 112889. ISSN 0378-8741. https://doi.org/10.1016/j.jep.2020.112889.
2. Bojor O. Ghidul plantelor medicinale și aromatice de la A la Z, Ed. Fiat Lux, București, 2003.
3. Fernando Pitera. Compendiu de gemoterapie clinică, Tipografia Muntenia, Constanța, 2000.
4. Gupta K, Chou MY, Howell A, Wobbe C, Grady R, Stapleton AE. Cranberry products inhibit adherence of p-fimbriated Escherichia coli to primary cultured bladder and vaginal epithelial cells. J Urol. 2007 Jun;177(6):2357-60. doi: 10.1016/j.juro.2007.01.114. PMID: 17509358; PMCID: PMC3684265.
5. Jensen HD, Struve C, Christensen SB, Krogfelt KA. Cranberry Juice and Combinations of Its Organic Acids Are Effective against Experimental Urinary Tract Infection. Front Microbiol. 2017 Apr 4;8:542. doi: 10.3389/fmicb.2017.00542. PMID: 28421045; PMCID: PMC5378705.
6. OPINION of the French Agency for Food, Environmental and Occupational Health & Safety on the assessment of the potential effects of cranberry on community-acquired urinary tract infections ANSES – Request no. 2010-SA-0214 https://www.anses.fr/en/system/files/NUT2010sa0214EN.pdf
7. Reid G. The role of cranberry and probiotics in intestinal and urogenital tract health. Crit Rev Food Sci Nutr. 2002;42(3 Suppl):293-300. doi: 10.1080/10408390209351918. PMID: 12058988.
Tensiunea arterială reprezintă presiunea care există în interiorul arterelor organismului. Hipertensiunea arterială reprezintă o creștere a acestei presiuni peste valorile acceptate ca fiind normale. Astfel, pentru a defini corect o valoare tensională, trebuie să ținem cont de doi parametri: tensiunea sistolică și cea diastolică. Tensiunea arterială sistolică reprezintă valoarea măsurată în timpul contracției inimii. Tensiunea arterială diastolică reprezintă valoarea măsurată în timpul timpul relaxării inimii. Acesta este motivul pentru care atunci când ne măsurăm tensiunea avem două valori. Dintre cele două valori, tensiunea sistolică este prima valoare indicată și cea mai mare.
Există, în funcție de vârstă, anumite valori considerate normale, la copii aceste valori depinzând de vârstă, sex și greutate; din acest motiv, s-au realizat normograme care țin cont de acești parametri și valorile tensionale se interpretează în funcție de acestea.
Ceea ce trebuie să reținem este că la vârsta adultă o tensiune arterială normală ar trebui să aibă valori cuprinse între 120/70 mmHg-130/85 mmHg. O depășire a acestor cifre necesită investigații suplimentare, creșterea valorilor tensionale peste 140/90 mmHg fiind considerată hipertensiune.
Hipertensiunea poate fi clasificată ca fiind primară/esențială (fără a identifica o cauză a ei) sau secundară (când există anumite afecțiuni care au declanșat-o).
În primul rând, de ce ne preocupăm să scădem o tensiune crescută? Pentru că valorile tensionale mari presupun niște riscuri – pe termen scurt și lung – pentru sănătatea persoanei care suferă de hipertensiune. Printre acestea menționăm:
infarct
accident vascular cerebral
anevrism arterial
insuficiență cardiacă
insuficiență renală cronică.
Ce semne și simptome pot prezenta persoanele cu hipertensiune?
dureri de cap (cefalee)
palpitații
dureri precordiale
respirație greoaie, dificilă
amețeală (vertij)
tulburări de vedere
sângerare nazală (epistaxis)
Nu voi insista în acest material asupra medicației clasice indicate în tratamentul hipertensiunii. Voi încerca să mă rezum la partea de prevenție și, mai ales, la alternativele naturale pe care le avem în controlul valorilor tensionale.
foto: istockphoto.com
Preventiv, ceea ce putem face este să ducem un mod de viață echilibrat, cu evitarea sedentarismului și să alegem o alimentație variată, bogată în fructe și legume proaspete.
O persoană hipertensivă va trebui să ajungă la o greutate corporală normală dacă prezintă un exces ponderal și va trebui să reducă la minimum consumul grăsimilor, al alimentelor procesate, afumate și sărate.
Omega 3
foto: istockphoto.com
Acizii grași tip omega 3 sunt suplimente nutritive care pot ajuta la prevenirea afecțiunilor cardiovasculare, reducând nivelul trigliceridelor și riscul dezvoltării plăcilor de aterom.
Nu doar peștii (hering, somon) conțin omega 3, ci și nucile, avocado ori plante precum inul sau cânepa. Din acest motiv se recomandă introducerea lor în alimentația tuturor persoanelor și cu atât mai mult în dieta celor care au hipertensiune, trigliceride sau colesterol crescut.
Spirulina este o algă marină, care, pe lângă complexul de vitamine și minerale, conține și o cantitate însemnată de omega 3.
Usturoi
Usturoiul este unul dintre cele mai cunoscute remedii tradiționale indicate în tratarea hipertensiunii și a hipercolesterolemiei. Acest fapt se explică mai ales prin acțiunea ingredientului numit alicină, care are acțiune vasodilatatoare și de inhibare a angiotensinei II (substanță implicată în organism în mecanismul creșterii tensiunii arteriale).
Leurda, supranumită și usturoi sălbatic, conține și ea alicină.
Păducel
foto: istockphoto.com
Păducelul mai este numit și planta inimii. Din motive bine meritate, deoarece este o plantă medicinală cu proprietăți dovedite în problemele cardio-vasculare, mai ales cele care au la bază un substrat nervos. Acțiunea păducelului este asupra centrilor nervoși vasculari, a vaselor de sânge și asupra miocardului, el fiind mai degrabă un normotensor, un reglator de tensiune.
Talpa gâștei
foto: istockphoto.com
Talpa gâștei este o altă plantă medicinală utilă în hipertensiunea cauzată de stres și anxietate. Datorită rolului său protector la nivelul miocardului, talpa gâștei este un remediu util în aritmii. De asemenea, este folosită cu succes în palpitațiile asociate menopauzei.
Vâsc
foto: istockphoto.com
Vâscul, dincolo de obiceiurile și tradițiile cunoscute, este o plantă medicinală recomandată în hipertensiune arterială, tahicardie și aritmii. Vâscul este însă o plantă cu potențial toxic, de aceea este recomandat a se administra doar la indicațiile medicului și în doze bine stabilite. Trebuie avută o grijă deosebită și la modul de preparare al acestei plante: vâscul se macerează obligatoriu la rece.
De asemenea, în ultimul timp proprietățile sale terapeutice sunt explorate tot mai mult în afecțiunile maligne, vâscul având un efect pe reducerea efectului nociv al radicalilor liberi și în oprirea multiplicării celulare de natură tumorală.
Ginkgo biloba
foto: istockphoto.com
Ginkgo biloba este un arbore utilizat în medicina tradițională chineză din vechime, care a pătruns în ultimii ani tot mai mult și în practica fitoterapeutică românească. Pe lângă efectul său antioxidant remarcabil, Ginkgo biloba are proprietăți benefice la nivelul circulației sanguine, în special al celei cerebrale, dar și la nivel cardiovascular.
În hipertensiunea indusă de stres, deosebit de utile sunt levănțica, roinița și valeriana.
Alte plante medicinale care pot fi utilizate în scăderea tensiunii arteriale sunt:
– busuioc
– gheara mâței
– ghimbir
– hibiscus
– scorțișoară
– turmeric
– semințele de țelină.
Măslin
Deoarece persoanele care suferă de obicei de valori tensionale mari înregistrează și valori crescute ale colesterolului, pe lângă omega 3 și usturoi, o plantă de mare ajutor în acest sens este măslinul și în special extractul din mlădițe de măslin, care contribuie la scăderea nivelului colesterolului și al trigliceridelor și la creșterea elasticității arterelor.
Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic și nu încurajează automedicația.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie selectivă:
1. Ovidiu Bojor, Ghidul plantelor medicinale și aromatice de la A la Z, Ed. Fiat Lux, București, 2003
2. Ovidiu Bojor, Fitoterapie tradițională și modernă, Ed. Fiat Lux, București, 2003
3. Fernando Pitera, Compendiu de Gemoterapie clinică, Ed. a treia revăzută și corectată, 2000
4. Jean Valnet, Fitoterapia. Tratamentul bolilor cu plante, Ed. Garamond, București, 2003
5. Halver J, Wenzel K, Sendker J et al, Crataegus Extract WS®1442 Stimulates Cardiomyogenesis and Angiogenesis From Stem Cells: A Possible New Pharmacology for Hawthorn?, Front Pharmacol. 2019 Nov 27;10:1357 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/31849643)
6. Matsutomo T. Potential benefits of garlic and other dietary supplements for the management of hypertension. Exp Ther Med. 2020 Feb;19(2):1479-1484. doi: 10.3892/etm.2019.8375. Epub 2019 Dec 27. PMID: 32010326; PMCID: PMC6966105.
7. Schandry R, Lindauer D, Mauz M, Blood Pressure and Cognitive Performance After a Single Administration of a Camphor-Crataegus Combination in Adolescents with Low Blood Pressure, Planta Med. 2018 Nov;84(17):1249-1254 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/29913528)
8. Shaito A, Thuan DTB, Phu HT, Nguyen THD, Hasan H, Halabi S, Abdelhady S, Nasrallah GK, Eid AH, Pintus G. Herbal Medicine for Cardiovascular Diseases: Efficacy, Mechanisms, and Safety. Front Pharmacol. 2020 Apr 7;11:422. doi: 10.3389/fphar.2020.00422. PMID: 32317975; PMCID: PMC7155419.
9. Yoo JH, Liu Y, Kim HS, Hawthorn Fruit Extract Elevates Expression of Nrf2/HO-1 and Improves Lipid Profiles in Ovariectomized Rats, Nutrients. 2016;13;8(5)
(https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/27187458)
10. Younis W, Alamgeer, Schini-Kerth VB et al, Role of the NO/cGMP pathway and renin-angiotensin system in the hypotensive and diuretic effects of aqueous soluble fraction from Crataegus songarica K. Koch, J Ethnopharmacol. 2020 Mar 1; 249:112400 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/31739101)
11. Xu H, Xu HE, Ryan D, A study of the comparative effects of hawthorn fruit compound and simvastatin on lowering blood lipid levels, The Amercian Journal of Chinese Medicine. 2009;37(5):903-8. Phttps://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/19885950)
Leurda este o plantă ce crește în flora spontană în zonele de deal și munte, în păduri, pe solurile umede, fertile. Dar ea poate fi cultivată și în grădină, nefiind o plantă pretențioasă, alegând totuși zone mai umbroase.
De la leurdă se folosesc îndeosebi frunzele, culese începând cu lunile martie-aprilie, preferabil înainte de înflorire, aceasta fiind perioada în care ele sunt mai bogate în principii active.
Leurda mai este numită și usturoi sălbatic sau usturoiul urșilor (Allium ursinum), deoarece tradiția ne relatează că frunzele de leurdă erau printre primele consumate de urși la ieșirea din hibernare.
foto: istockphoto.com
Apelativul de usturoi sălbatic se datorează mirosului și gustului leurdei care este foarte apropiat de cel al usturoiului. Această proprietate se datorează unei substanțe din compoziția sa, numită aliină, care se transformă în bisulfură de alil.
Frunzele de leurdă se consumă cel mai frecvent crude, adăugate în salate, sosuri, ciorbe. Dar, se pot folosi și sub formă de infuzie, tinctură sau cataplasme. O variantă foarte apreciată în gastronomie este sosul pesto de leurdă.
Leurda este foarte apreciată în special pentru proprietățile sale vitaminizante (vitamine A, B, C) și mineralizante (calciu, cupru, fier, magneziu), fiind un bun depurativ și detoxifiant, dar și pentru proprietățile antivirale, antibacteriene și antifungice.
Se recomandă pentru proprietățile sale medicinale consumul intern de frunze proaspete, infuzie sau tinctură
în curele de detoxifiere
ca remineralizant și vitaminizant
în stări de convalescență
în hipertensiune
în hipercolesterolemie
în insomnie
în stări depresive
în parazitoze intestinale
în stări infecțioase
Extern, frunzele de leurdă se utilizează sub formă de infuzie sau cataplasme în
reumatism
eczeme
furunculoze
Atenție!
Persoanele care efectuează drumeții și doresc să culeagă singuri leurdă trebuie să fie atenți să nu confunde leurda cu alte plante care seamănă destul de bine, dar au un potențial toxic. Principalul aspect care le diferențiază este mirosul tipic de usturoi al leurdei, dar este recomandat ca prima dată să culegeți leurdă împreună cu un cunoscător.
foto: istockphoto.com
Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic și nu încurajează automedicația.
Astăzi vreau să vorbim despre un subiect pe care doresc să îl abordez de mult timp: importanța evaluării în evoluție a unui pacient de către același medic.
Este acest lucru cu adevărat important?
Este doar un moft al medicului? Sau poate chiar un orgoliu al medicului?
Eu consider că este un lucru deosebit de important, mai ales în cazul copiilor mici unde semnele și simptomele unei boli se modifică uneori de la o oră la alta și cu siguranță de la o zi la alta. Este important și în cazul adultului, dar nu atât de pregnant ca la vârstele mici.
Pentru a înțelege mai bine ce vreau să vă transmit, voi exemplifica.
Tabloul I
foto: ishtockphoto.com
Avem un copil care vine medic în consult. Mama observă că este mai plângăcios, parcă nu mai mănâncă așa bine de o zi-două, îi curge puțin apos nasul. Medicul îl consultă și totul este în parametri normali, cu excepția unui gât puțin roșu. Diagnosticul medicului va fi de Rinofaringită acută și va recomanda cel mai probabil un antiinflamator și ceva spray local.
O zi parcă copilul este ceva mai bine, cu excepția secrețiilor din nas care devin mai vâscoase și mai gălbui. Apoi începe să facă febră… mama se adresează de data aceasta unui alt medic. Medicul consultă copilul și îi spune mamei că gâtul copilului este extrem de roșu, amigdalele mari și cu puncte de puroi și are și timpanele inflamate. Diagnostic: Amigdalită acută pultacee și Otită congestivă bilaterală. La tratament medicul va adăuga și antibiotic.
Mama va spune tuturor prietenilor și pe grupurile din care face parte că primul medic nu este bun, nu a consultat bine copilul, nu a văzut amigdalele mari și puroiul…
Tabloul II
foto: ishtockphoto.com
Copil care tușește când sec când productiv de câteva zile este adus de mamă la medic. Mama îi spune medicului că de o săptămână copilul e mai agitat noaptea și sforăie mai urât decât de obicei. Medicul îl consultă și observă copilul că respiră pe gură și că prezintă secreții purulente care se preling din nas în spatele gâtului (medical: pe peretele posterior al faringelui). Ascultă copilul cu stetoscopul, plămânii sunt în regulă. Diagnosticul va fi unul de Rinoadenoidită cronică acutizată și tratamentul, pe lângă antibiotic, va urmări toaletarea corespunzătoare a nasului, picături nazale care să reducă inflamația locală, vasoconstrictoare și dezinfectante nazale. Mama nu reușește să îi administreze copilului antibioticul deoarece copilul refuză să îl ia și, în plus, vecina i-a zis că nu are nevoie copilul de antibiotic dacă nu face febră, mai bine să îi facă niște aerosoli (copiilor ei mereu le fac bine aerosolii). În evoluție copilul însă începe să tușească tot mai rău, cu secreții multe… bunica îi recomandă mamei să îi dea și niște sirop care să oprească tusea… Copilul însă se simte tot mai rău, nu mai poate respira cum trebuie și a început să facă și febră. Mama merge din nou la medic (altul, pentru că tratamentul recomandat de primul nu a avut nici un efect) și diagnosticul este de pneumonie (confirmat pe radiografie).
Aceste două tablouri sunt poate cele mai frecvente întâlnite în practică. Sunt doar niște exemple aleatorii și succinte și din ele se pot face multe combinații. Dar nu acesta este scopul meu. De altfel, nu am dat nici nume de medicamente pentru a nu da nimănui idei de automedicație.
A greșit primul medic? A greșit al doilea? Trebuia să meargă la un al treilea?
foto: ishtockphoto.com
Nu am nimic împotriva a ceea ce se numește second opinion, chiar și ,,n” opinion. Eu însămi am cerut mai multe păreri la mai mulți medici diferiți atunci când am întâmpinat probleme într-o anumită situație de sănătate cu anumiți membri ai familiei. Trăim într-o lume presupus liberă și democratică și avem acest drept. Și, da, putem recunoaște că unii medici sunt mai bine pregătiți sau au mai multă experiență clinică decât alții.
Deci, care medic a greșit sau care a avut dreptate?
foto: ishtockphoto.com
Nu a greșit niciunul, și cel mai probabil dacă părintele păstra legătura cu primul medic și administra corespunzător tratamentul indicat nu s-ar fi ajuns la evoluția spre agravare. Medicul pune diagnosticul pe semnele și simptomele pe care le prezintă copilul în momentul când vine la consult, dar acestea se pot schimba în câteva ore sau în câteva zile…
Nu sunt rare situațiile în care părinții administrează copilului un tratament primit de la medicul anterior și nu spun medicului la care se prezintă după aceea că îi dau copilului acel tratament. Și medicul care consultă a doua oară copilul înmânează părintelui rețeta lui. Medicamentul recomandat de al doilea medic este, de exemplu, unul cu efect expectorant. Primul medic indicase un medicament antitusiv, care să oprească tusea. Mama se gândește că nu are ce să îi facă rău copilului dacă le dă pe amândouă, fără să știe că cele două medicamente se bat cap în cap, ca să mă exprim așa …
Apoi mai sunt o mulțime de mici detalii importante pe care părinții adesea uită mai mult sau mai puțin intenționat să le spună medicului…
foto: ishtockphoto.com
Și cum afinitățile mele sunt spre medicina alternativă, nu pot să nu amintesc de tratamentele naturiste și cele homeopate…
Există părinți care fac efectiv o salată de tratamente și combină de la ei putere medicamente clasice, cu ceaiuri, cu homeopate. Fără a cunoaște anumite reguli, anumite compatibilități sau incompatibilități între acestea. Și copilul continuă să prezinte noi și noi simptome de boală. Dar părintele nu spune medicului despre ele…
Din experiența mea, copiii care primesc foarte multe medicamente, fie ele și naturiste sau homeopate, merg cel mai prost. Copiii ai căror părinți nu reușesc să rămână pe recomandările unui medic și combină tot felul de tratamente de la medici cu principii diferite, de pe grupuri sau de la prieteni, vecini, bunici etc., evoluează cel mai nefavorabil. Și nu, nu putem da nici produsele din plante sau homeopate oricui și oricum!!! Pe principiul că nu are ce să îi facă rău. Ba da! Pentru că produsele din plante conțin și ele niște principii active și au un mod de acțiune. Iar cele homeopate funcționează puțin diferit de medicamentele clasice.
Știu că orice părinte vrea binele copilului său și tocmai de aceea am îndrăznit să scriu până la urmă aceste rânduri. Doar că uneori din dorința de a face bine, putem face și rău…Și aici mă adresez atât părinților care au copiii bolnăviori și cer sfaturi pe la prieteni sau pe grupuri, cât și celor care cu atâta ușurință oferă recomandări de tratamente care i-au ajutat pe ei. Gândiți-vă de două ori înainte de a recomanda cuiva un tratament!!! …și la nevoie și de trei… Nu putem da copilului nostru ce i-a dat vecina copilului ei la aparent aceleași simptome. Pentru că uneori pare că seamănă, dar boala poate fi alta. Și ce l-a ajutat pe copilul vecinei îi poate face rău copilului meu…
foto: ishtockphoto.com
Ca să concluzionez, puteți cere câte opinii medicale doriți. Este dreptul vostru. Dar întotdeauna fiți sinceri și spuneți-i medicului la care vă prezentați tot tratamentul primit de copil. Căutați însă acel medic în care să aveți încredere și cu care să rezonați. Nu uitați că medicul este și el om, are zile mai bune și zile mai proaste, are și el familie, are nevoie de timp pentru a învăța și a putea fi la curent cu noutățile din medicină și are nevoie și de odihnă, tocmai pentru a putea decide corect în ceea ce privește sănătatea pacienților săi.
Și nu în ultimul rând, relația medic-pacient trebuie clădită pe încredere reciprocă.
Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic și nu încurajează automedicația.
