Tag Archive vitamina C

Bydr. Cristina Munteanu

Prezența oxalaților de calciu în urină. Când ar trebui să ne îngrijorăm?

foto: istockphoto

Oxalații de calciu sunt cristale formate prin combinarea ionilor de calciu cu acidul oxalic, o substanță produsă atât de metabolismul intern (produsul final de metabolism al glioxalatului si gliceratului), cât și adusă prin aport din surse alimentare.

Acidul oxalic este prezent în multe alimente, iar în cazul unei absorbții crescute, acesta se acumulează în organism, fiind eliminat prin rinichi, dar atunci când concentrația sa este ridicată, poate apărea riscul de formare a calculilor renali.

Acest proces se întâmplă mai ales în condiții de deshidratare sau când există un dezechilibru în compoziția urinei.

Pe lângă alimentație, unele vitamine sau medicamente, predispoziția genetică și anumite afecțiuni renale pot favoriza acumularea oxalaților, transformându-i într-un factor de risc important în special pentru persoanele cunoscute cu afecțiuni cronice ale rinichilor.

În acest articol, vom discuta despre ce înseamnă prezența oxalaților de calciu în urină, de ce apar aceștia, cum pot fi preveniți sau tratați, inclusiv prin abordări alternative.

Ce înseamnă prezența oxalaților de calciu în urină?

Prezența oxalaților de calciu în urină este o descoperire comună în cazul analizelor de laborator, însă un nivel ridicat al acestora poate indica riscul de formare a nefrolitiazei (pietre la rinichi). Cristalele de oxalat de calciu depistate frecvent în urină indică faptul că organismul nu poate elimina corect oxalații.

Organismul uman nu poate descompune oxalații, ei sunt eliminați cu ajutorul rinichilor, dar, în condiții de suprasolicitare metabolică, oxalații se pot acumula în urină.

foto: istockphoto

Oxalații în concentrații mari pot fi toxici pentru celulele renale, iar expunerea constantă la aceștia poate contribui la apariția unei inflamații locale și duce, în timp, la deteriorarea funcției renale.

Cauze ale apariției oxalaților de calciu în urină

Există câțiva factori principali care pot duce la creșterea concentrației oxalaților de calciu:

Dieta bogată în oxalați: Consumul frecvent al unor alimente precum spanac, fasole, ciocolată, cacao, ceai, roșii sau sfeclă poate aduce un aport mare de oxalat în organism, crescând riscul de formare a pietrelor.

Consumul ridicat de proteine animale: Dieta bogată în proteine animale poate modifica echilibrul acido-bazic din corp, crescând riscul de formare a oxalaților de calciu.

Deshidratarea: Când nu consumăm suficientă apă, urina devine mai concentrată, favorizând formarea și precipitarea cristalelor de oxalat de calciu.

Malabsorbția: Anumite afecțiuni intestinale precum boala Crohn afectează absorbția nutrienților și duc la o absorbție excesivă a oxalaților.

Hiperoxaluria: O tulburare metabolică genetică care cauzează o producție ridicată de oxalat în organism, crescând riscul formării calculilor.

Aportul scăzut de calciu. Aportul alimentar scăzut de calciu poate părea la prima vedere un mod de a reduce riscul de pietre la rinichi, dar are în final un efect paradoxal: poate duce de fapt la creșterea acestui risc. În mod normal, calciul din alimente se leagă de oxalați în intestin și formează un complex care nu este absorbit în corp (insolubil) și este eliminat prin scaun. Când însă consumăm puțin calciu, rămâne mai mult oxalat liber în intestin, iar acesta ajunge să fie absorbit în cantități mai mari în sânge. De aici, oxalatul este eliminat prin rinichi, crescând nivelul de oxalat în urină.

Excesul sau lipsa unor vitamine, anumite medicamente: vitamina C, vitamina D, anumite antibiotice etc.

Vitamina C

Atunci când este consumată în cantități moderate, vitamina C este metabolizată în siguranță și folosită eficient de către organism. Totuși, atunci când aportul depășește cu mult nivelul necesar și nu se urmează nici o hidratare corespunzătoare, metabolizarea vitaminei C duce la creşterea excreţiei de oxalat şi poate reprezenta un factor de risc pentru nefrolitiaza cu oxalat de calciu.

Vitamina D

Suplimentarea excesivă cu vitamina D poate duce la creșterea absorbției calciului din intestin, crescând astfel nivelul de calciu din sânge și urină. În acest context, dacă urina este saturată cu calciu, există un risc mai mare de cristalizare și formare a cristalelor de oxalat de calciu. Dozele de vitamina D ar trebui ajustate în funcție de nevoile individuale și monitorizate prin analize periodice, mai ales la persoanele care iau doze mari sau care au risc de litiază renală.

Calciul (sub formă de suplimente)

Deși calciul preluat din alimente are un rol protector, suplimentele de calciu însă pot crește nivelul de calciu din urină, sporind riscul de formare a pietrelor. Suplimentele de calciu pot favoriza cristalizarea oxalaților în special la persoanele care consumă deja o cantitate semnificativă de oxalați prin dietă. Administrarea suplimentelor de calciu ar trebui făcută cu precauție, la recomandarea medicului și cu monitorizare periodică, în special la persoanele cunoscute cu risc de litiază renală.

Vitamina B6 (Piridoxina)

foto: istockphoto

Deficitul de vitamină B6 este asociat cu o creștere a nivelului de oxalat în urină, deoarece B6 este implicată în metabolismul oxalatului. În schimb, suplimentarea adecvată cu B6 poate reduce riscul formării pietrelor la rinichi la persoanele cu hiperoxalurie.

Medicamente diuretice

Diureticele tiazidice sunt adesea prescrise pentru hipertensiune și reduc excreția de calciu în urină, ceea ce poate reduce riscul de pietre de oxalat de calciu. Cu toate acestea, diureticele în general pot contribui la deshidratare, ceea ce poate concentra urina și, astfel, poate crește riscul de formare a pietrelor.

Aspirina și antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS)

Utilizarea pe termen lung a unor AINS poate afecta funcția renală și crește riscul de formare a pietrelor. Acest lucru este mai frecvent la cei cu afecțiuni renale preexistente sau la cei care iau doze mari de astfel de medicamente.

Antiacidele pe bază de calciu

Antiacidele care conțin calciu cresc cantitatea de calciu excretată în urină, ceea ce favorizează formarea pietrelor, mai ales dacă sunt utilizate perioade lungi de timp.

Antibioticele (în special cefalosporinele)

Anumite antibiotice pot modifica flora intestinală și reduce numărul bacteriilor care descompun oxalatul, contribuind astfel la creșterea nivelului de oxalat în organism. În cazul acesta flora intestinală poate fi susținută prin administrarea de probiotice pentru a ajuta la restabilirea bacteriilor benefice.

Cum putem preveni și trata oxalații de calciu în urină?

foto: istockphoto

Pentru a preveni formarea cristalelor de oxalat de calciu și a pietrelor la rinichi, este important să adoptăm măsuri care să reducă riscul apariției acestora:

Hidratarea corespunzătoare: Un consum adecvat de apă este esențial pentru a dilua urina și a preveni formarea cristalelor. Se recomandă consumul a cel puțin 2 litri de apă pe zi, dar acesta se adaptează în funcție de vârstă, greutate și dacă există alte probleme de sănătate.

Limitarea alimentelor bogate în oxalați: Deși nu trebuie eliminate complet, alimentele bogate în oxalați ar trebui consumate cu moderație.

Consumul de alimente bogate în calciu: Calciul din dietă se leagă de oxalați în intestin, reducând astfel absorbția acestora. Este important în acest sens să avem o alimentație echilibrată și cât mai diversificată și să consumăm suficiente surse de calciu.

Evitarea consumului excesiv de sare și proteine animale: Sarea și proteinele animale pot crește excreția de calciu în urină, ceea ce poate favoriza formarea cristalelor.

Suplimentele de magneziu și citrat: Magneziul și citratul pot ajuta la prevenirea formării pietrelor de oxalat de calciu. Citratul de potasiu, de exemplu, este adesea prescris pentru a alcaliniza urina și a împiedica cristalizarea oxalaților de calciu.

Abordări alternative

În plus față de tratamentele convenționale, există și câteva abordări alternative și remedii naturale care pot ajuta la prevenirea formării oxalaților de calciu în urină.

Fitoterapia reprezintă o resursă deosebit de importantă în acest sens. Plante medicinale precum coada calului, brusturele, urzica sau păpădia pot constitui remedii importante pentru o persoană care se confruntă cu prezența oxalaților de calciu în urină.

foto: istockphoto

Coada-calului este o plantă este cunoscută pentru efectele sale diuretice, bogată în săruri minerale și care contribuie la eliminarea mai eficientă a sărurilor și a toxinelor din rinichi.

Păpădia: Rădăcina de păpădie poate stimula funcția renală și ajuta la prevenirea formării pietrelor.

Anumite suplimente pe bază de enzime și probiotice pot contribui la metabolizarea oxalaților din intestin. Unele cercetări sugerează că suplimentarea cu probiotice care conțin bacteria Oxalobacter formigenes ar putea reduce nivelul oxalaților în urină.

Aromaterapia: Uleiurile esențiale de lămâie sau mirt sunt utilizate pentru susținerea sănătății rinichilor, datorită proprietăților lor detoxifiante.

De asemenea, ca în toate problemele de sănătate, modificarea stilului de viață, reducerea stresului și activitatea fizică regulată moderată pot susține sănătatea generală a organismului și a rinichilor, ajutând la îmbunătățirea circulației și a funcției renale.

Prezența oxalaților de calciu în urină nu este întotdeauna un motiv de îngrijorare, dar poate fi un semn de alarmă pentru posibile probleme la rinichi, cum ar fi pietrele.

Prin adoptarea unei diete echilibrate, hidratare adecvată și evitarea alimentelor bogate în oxalați, putem reduce semnificativ riscul formării cristalelor de oxalat de calciu. De asemenea, tratamentele convenționale pot fi completate cu abordări alternative, cum ar fi fitoterapia sau suplimentele de magneziu, pentru a susține sănătatea renală pe termen lung.

Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic, nu încurajează autodiagnosticul și automedicația.

dr. Cristina Munteanu

Bydr. Cristina Munteanu

Epistaxisul. Cum oprim rapid și eficient sângerarea nazală?

foto: istockphoto

Epistaxisul, cum este numită în termeni medicali sângerarea nazală, reprezintă o situație neplăcută, dar care trebuie să fie tratată cu maximă seriozitate.

Este important să fim pregătiți și să știm exact ce măsuri să luăm pentru a opri rapid și eficient sângerarea, fie că ne confruntăm noi înșine cu această problemă, fie că ajutăm o altă persoană.

Epistaxisul poate fi clasificat în funcție de localizarea sa în: epistaxis anterior și epistaxis posterior.

foto: istockphoto

Epistaxisul anterior este cel mai frecvent întâlnit și se produce de obicei din zona numită pata vasculară Kisselbach, situată pe septul nazal (peretele ce desparte cele două nări) în porțiunea anterioară. Aceasta este o zonă extrem de bine vascularizată, ceea ce o face vulnerabilă la sângerări.

Epistaxisul posterior este mai rar și provine din partea din spate a cavității nazale, din arterele etmoidale cel mai adesea. Acest tip de sângerare poate fi mai greu de controlat și este adesea mai grav, necesitând uneori intervenție medicală de urgență.

Tehnici de oprire a sângerării

În majoritatea cazurilor, epistaxisul anterior poate fi gestionat acasă prin câteva măsuri simple, dacă sunt corect efectuate: poziționarea și presiunea.

foto: istockphoto

Importanța poziționării corecte în gestionarea epistaxisului: pacientul trebuie să fie așezat cu corpul și capul ușor aplecate în față.

De ce această poziție ușor aplecat în față este importantă?

Cea mai importantă rațiune pentru aplecarea în față – și nu poziționarea pe spate – este prevenirea înghițirii, înecării sau aspirării sângelui în plămâni.

Dacă pacientul este poziționat pe spate, crește presiunea în vasele de sânge de la nivelul feței, fapt care va agrava sângerarea. Sângele care curge din cavitatea nazală se va prelinge la nivelul faringelui posterior și, ajungând în gură, cel mai probabil va fi înghițit. Ingerarea sângelui poate provoca iritația stomacului, ceea ce va duce la greață și vărsături. Efortul de vărsătură și vărsăturile în sine pot agrava sângerarea nazală. Din acest motiv, sângele care se acumulează la nivelul gurii este recomandat să fie scuipat, nu înghițit.

În anumite situații, mai ales la copiii mici sau la persoanele semiconștiente, există riscul ca sângele să fie aspirat în căile respiratorii, ceea ce poate duce la pneumonie sau chiar înecare.

În plus, aplecarea ușoară înainte permite un control mai bun al sângerării, deoarece sângele curge în afara nării, facilitând observarea cantității acestuia. Poziția întins pe spate, poate ascunde amploarea sângerării și poate complica evaluarea reală a situației.

Presiunea

Se recomandă să se aplice presiune pe aripa nazală (partea moale a nasului) timp de 5-10 minute, exercitarea acestei presiuni constant, continuu, fiind esențială pentru a opri sângerarea. Din acest motiv, nu vom întrerupe compresiunea după câteva secunde pentru a verifica dacă mai curge sânge. Se recomandă ca timpul de exercitare al presiunii să fie cronometrat, deoarece în astfel de situații se pierde noțiunea timpului.

foto: istockphoto

Dacă sângerarea persistă după 20 de minute sau dacă epistaxisul este posterior, este necesară evaluarea medicală de urgență. O modalitate de a ne da seama că epistaxisul este posterior este și constatarea faptului că, deși exercităm compresiunea corect pe aripile nazale și persoana este poziționată cu corpul și cu capul ușor aplecate în față, sângele continuă să se acumuleze în cavitatea bucală.

O recomandare frecventă este aplicarea compreselor reci pe față pentru a induce vasoconstricție și a reduce astfel sângerarea și prin acest mecanism. Totuși, nu întotdeauna avem la dispoziție comprese reci sau riscăm să pierdem timp prețios, în loc să efectuăm imediat compresiunea corectă, care este esențială pentru a controla sângerarea.

O situație frecvent întâlnită este aceea de a încerca oprirea sângerării nazale prin introducerea în nară a unui șervețel de hârtie sau a unui tampon de vată. Aceste măsuri nu sunt recomandate, deoarece nu pot produce presiune pe locul de sângerare. Aceste materiale doar absorb din sângele care curge, dar nu rezolvă problema: sângele continuă să curgă și se va acumula în nară, începând să se coaguleze; persoana căreia îi curge sânge din nas va simți la un moment dat nevoia să sufle nasul și va elimina acel cheag, vederea acestuia generând de cele mai multe ori panică. Mai mult, resturi de fibre pot rămâne în interiorul nasului și irita mucoasa nazală. Dacă există la îndemână, se pot folosi însă bureți hemostatici, care au o capacitate mare de absorbție și aderă la locul sângerării, activând trombocitele și inițiind astfel procesul de oprire a sângerării.

Așadar, poziția aplecat în față în timpul unui episod de epistaxis nu doar că ajută la gestionarea eficientă a sângerării, dar previne și complicațiile potențial grave, cum ar fi ingerarea sau aspirația sângelui. Această poziționare corectă, combinată cu presiunea constantă aplicată pe aripa nazală, constituie primele măsuri de tratament care trebuie urmate în caz de sângerare nazală.

Cauzele frecvente ale epistaxisului

Majoritatea episoadelor de epistaxis sunt localizate anterior, la nivelul plexului vascular Kisselbach, fiind cauzate de iritația sau lezarea mucoasei nazale.

Printre cauzele cele mai comune se numără:

infecții virale: majoritatea virusurilor au ca poartă de intrare în corpul uman căile nazale și, odată pătrunse în organism, ele încep rapid multiplicarea la acest nivel, fapt care determină inflamarea mucoasei nazale

picături de nas: utilizarea excesivă a picăturilor și spray-urilor nazale poate irita mucoasa nazală

lezarea mucoasei: introducerea degetului sau a altor corpuri străine în nas poate provoca leziuni care duc la sângerare

afecțiuni de tipul rinitelor (alergice și non-alergice), deviației de sept

aer uscat: umiditatea redusă din încăperi usucă mucoasa nazală și poate contribui la apariția de fisuri și cruste la acest nivel

administrare de medicamente antiinflamatoare sau anticoagulante

carențe vitaminice: de exemplu, lipsa vitaminei C sau K

Alte cauze care pot determina sângerări nazale sunt:

Tensiunea arterială: creșterea tensiunii arteriale poate determina apariția epistaxisului și, în această situație, sângerarea nazală apare frecvent după efort fizic sau este asociată cu dureri de cap severe.

Probleme hematologice:

Anumite afecțiuni hematologice predispun la epistaxis:

trombocitopenie: un număr scăzut de trombocite poate afecta coagularea sângelui și duce la sângerări

hemofilie

boala von Willebrand

Atunci când vorbim de existența unor probleme hematologice, în marea lor majoritate afecțiuni ereditare ce afectează coagularea sângelui, aceste persoane prezintă sângerări nazale frecvente, asociate cu sângerări gingivale sau cu apariția de vânătăi spontane – situații care necesită consult medical de specialitate.

Afecțiuni ale ficatului: acestea pot afecta producția de factori de coagulare, care sunt esențiali pentru controlul sângerării. Când funcția ficatului este compromisă (în boli hepatice precum ciroza sau hepatita cronică), scade și producția acestor factori, ceea ce determină o tendință crescută de sângerare.

Mai rar, putem vorbi și de traumatisme, tumori sau intervenții chirurgicale la nivelul nasului sau feței.

Ce facem după oprirea sângerării?

După oprirea unei sângerări nazale este important să luăm măsuri adecvate pentru a preveni resângerarea. Mucoasa nazală rămâne vulnerabilă și fragilă după un episod de epistaxis, iar anumite activități sau comportamente pot declanșa o nouă sângerare. De aceea, este important să știm ce trebuie evitat pentru a facilita vindecarea completă a mucoasei nazale și a reduce riscul apariției altor episoade de epistaxis.

Iată câteva măsuri esențiale pentru a reduce riscul de resângerare:

– evitarea efortului fizic intens

– evitarea suflării nasului: suflarea nasului poate crea o presiune internă ridicată asupra vaselor de sânge din nas. Aceasta poate afecta crusta formată pentru a opri sângerarea, determinând desprinderea ei și, implicit, resângerarea. Dacă este absolut necesar să se îndepărteze secrețiile nazale, este recomandat să se procedeze într-un mod delicat, preferabil folosind un spray salin sau ser fiziologic pentru a umezi interiorul nasului și a înmuia crustele, facilitând astfel eliminarea lor fără a aplica presiune.

– strănutul puternic poate declanșa o nouă sângerare: dacă se întâmplă să strănutați, este recomandat să nu vă abțineți și să strănutați cu gura deschisă

– evitarea expunerii la medii uscate: puteți încerca utilizarea unui umidificator în camera în care petreceți cel mai mult timp

– hidratare corespunzătoare: consumul adecvat de lichide poate contribui la menținerea hidratării mucoasei nazale

– evitarea mâncărurilor și băuturilor fierbinți: acestea pot provoca vasodilatație (dilatarea vaselor de sânge), inclusiv la nivelul nasului, ceea ce poate crește riscul de resângerare

– evitarea băilor cu apă fierbinte, inhalațiilor cu abur cald sau a saunei: provoacă vasodilatație

– poziționarea capului mai sus în timpul somnului: dormitul cu capul ușor mai ridicat poate contribui la reducerea presiunii asupra vaselor de sânge din nas, diminuând riscul de resângerare pe timpul nopții

foto: istockphoto

– lubrifierea mucoasei nazale: aplicarea unui unguent nazal pe bază de vaselină poate contribui la protejarea mucoasei (sau a unor unguente special concepute pentru aceste situații). Se mai pot folosi spray-uri nazale cu acid hialuronic sau panthenol. Foarte eficient este în aceste situații și uleiul de cătină, care lubrifiază mucoasa nazală, dar (prin conținutul în vitamine A, C, K și E) contribuie și la refacerea mucoasei nazale și la reducerea fragilității vaselor de sânge.

– evitarea expunerii la fum de țigară sau alte substanțe iritante (parfumuri, praf, ciment etc.)

– monitorizarea tensiunii arteriale (în cazul persoanelor hipertensive)

– reducerea pe cât posibil a utilizării medicamentelor care pot favoriza sângerarea, cum ar fi aspirina și ibuprofenul. De asemenea, este important să evaluați dacă ați introdus recent un medicament nou, chiar și un supliment din plante, înainte de apariția sângerării.

În concluzie, gestionarea corectă a epistaxisului și adoptarea măsurilor de prevenție sunt esențiale pentru a reduce riscul reapariției sângerărilor nazale. Prin aplicarea rapidă poziționării corecte și a tehnicilor adecvate de compresiune, prin evitarea factorilor declanșatori și protejarea mucoasei nazale în perioada de vindecare, putem asigura un proces de recuperare eficient și preveni astfel recidivele.

Epistaxisul este un simptom relativ comun, dar el nu trebuie ignorat, mai ales dacă apare frecvent sau este însoțit de alte simptome. În astfel de cazuri, este esențială evaluarea medicală pentru a identifica și trata cauzele subiacente.

Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic, nu încurajează autodiagnosticul și automedicația.

dr. Cristina Munteanu

Bydr. Cristina Munteanu

Ciuboțica cucului (Primula officinalis / Primula veris)

Ciuboțica cucului este o plantă erbacee care poate crește până la înălțimi de 20-30 cm în zone însorite, cu sol mai umed, îndeosebi la câmpie și deal, dar nu numai. Astfel, ciuboțica cucului este o plantă frecvent întâlnită în Europa centrală și de vest sau Asia.

foto: istockphoto

De la ciuboțica cucului se pot utiliza în scop terapeutic toate părțile plantei: rizomii, rădăcinile, florile, frunzele și semințele.

Planta este bogată în principii active precum taninuri, flavonoide, saponozide, primulină, acid primulinic A, uleiuri volatile, betacaroten, vitamina C, săruri minerale.

Semințele de ciuboțica cucului sunt bogate în acizi gama-linoleici.

Preparatele pe bază de ciuboțica cucului au următoarele proprietăți: antispastice (îndeosebi pe căile respiratorii), emoliente, fluidifiante ale secreţiilor bronşice, secretolitice, calmante, sedative, cicatrizante, sudorifice.

Ciuboțica cucului este astfel recomandată în afecțiuni precum: bronşită, pneumonie, astm bronşic, tuse, gripă, cefalee, migrene, nevralgii, tulburări nervoase, insomnie, afecțiuni cardiace etc. Ciuboțica cucului stimulează secreția salivară și poate fi administrată în senzația de gură uscată. Extern, ea este indicată în cazul echimozelor, contuziilor, plăgilor și ulcerațiilor cutanate.

foto: istockphoto

Se poate utiliza sub formă de infuzie (florile și frunzele), decoct (rizomii și rădăcinile), tinctură, extract gemoterapic, vin medicinal, capsule cu pulbere din plantă, sirop, comprese/cataplasme, ulei (din semințe), cremă / unguent – singură sau în diverse combinații.

Părțile aeriene ale plantei intră în compoziția a numeroase preparate indicate pentru suținerea imunității și a aparatului respirator în afecțiuni precum: bronșite, pneumonii, astm bronșic etc. Astfel, ciuboțica cucului este un ingredient de bază în numeroase ceaiuri sau siropuri indicate în afecțiunile respiratorii cu tuse.

foto: istockphoto

Uleiul din semințe de ciubotica-cucului contribuie la reducerea colesterolului, protejează arterele, prevenind riscul apariției afecțiunilor cardiovasculare.

De asemenea, florile și frunzele proaspete se pot utiliza în salate, fiind bogate în vitamina C și betacaroten. Florile de ciuboțica cucului pot fi adăugate în diverse băuturi și preparate culinare, având o aromă specifică.

Contraindicații

În cazul respectării dozelor, ciuboțica cucului nu prezintă contraindicații absolute. Cu toate acestea, se recomandă prudență în administrarea sa femeilor însărcinate sau celor care alăptează, precum și persoanelor aflate sub tratament anticoagulant. În cazul nerespectării dozelor, pot apărea tulburări gastro-intestinale precum greața sau scaunele diareice.

Bibliografie selectivă:

1. Ovidiu Bojor, Ghidul plantelor medicinale și aromatice de la A la Z, Ed. Fiat Lux, 2003.

2. Veldman LBM, Belt-Van Zoen E, Baars EW. Mechanistic Evidence of Andrographis paniculata (Burm. f.) Wall. ex Nees, Pelargonium sidoides DC., Echinacea Species and a Combination of Hedera helix L., Primula veris L./Primula elatior L. and Thymus vulgaris L./Thymus zygis L. in the Treatment of Acute, Uncomplicated Respiratory Tract Infections: A Systematic Literature Review and Expert Interviews. Pharmaceuticals (Basel). 2023 Aug 24;16(9):1206. doi: 10.3390/ph16091206. PMID: 37765014; PMCID: PMC10537612.

Bydr. Cristina Munteanu

30 de motive pentru a consuma cătină

foto: istockphoto.com

Cătina albă (Hippophaë rhamnoides) este o plantă cu numeroase proprietăți medicale, cosmetice sau alimentare.

O cunoaștem cu toții sub forma acelor fructe rotund-ovale galben-portocalii cu gust acrișor care se comercializează toamna, despre care bătrânii ne spun că sunt foarte bune pentru sănătate. De fapt, cătina este un adevărat panaceu, motiv pentru care a fost supranumită planta de aur, iar uleiul de cătină aur lichid.

Care sunt motivele pentru care cătina este atât de benefică pentru sănătate, vă invit să le descoperiți în continuare.

1. Conținutul în vitamine

Cătina conține aproximativ 200 de substanțe active cunoscute, între care vitamine lipo și hidrosolubile, minerale, proteine, acizi grași esențiali.

Vitamina C

Fructele de cătină conțin de două ori mai multă vitamina C decât măceșele și aproximativ de 10 ori mai multă decât citricele.

Mai mult, cercetările arată faptul că vitamina C din fructele de cătină este mai stabilă decât în alte fructe, păstrându-și proprietățile în caz de uscare sau fierbere.

Pe lângă vitamina C, cătina este bogată în vitaminele A și E, complexul de vitamine B (B1, B2, B6, B9), vitamina D, K și P (rutin).

2. Conținutul în minerale

Cătina este o sursă importantă de substanțe minerale precum: calciu, cupru, fier, fosfor, magneziu, mangan, potasiu, sodiu, zinc.

3. Conținutul în acizi grași Omega

Cătina este probabil singura plantă care asigură toți acizii de tip Omega: Omega 3, Omega 6, Omega 7 și Omega 9.

foto: istockphoto.com. Sea buckthorn oil capsules, omega 7

Acizii grași de tip Omega 3 și 6 sunt grăsimi polinesaturate pe care organismul nostru nu le poate produce singur (din acest motiv sunt numite grăsimi esențiale) și pe care trebuie astfel să le obțină prin aport extern: alimente sau suplimente.

Acizii grași de tip Omega 7 și 9 sunt grăsimi mononesaturate, neesențiale, adică pe care organismul le poate produce.

Acizii grași de tip Omega au rol imunomodulator, neuroprotector și antiinflamator, contribuind la ameliorarea bolilor cronice, la buna funcționare a aparatului cardio-vascular, la susținerea funcției neuro-cognitive etc.

4. Conținutul în antioxidanți

Alături de vitaminele A, C, E cu rol antioxidant, cătina este bogată și în alte substanțe care reduc radicalii liberi din organism: flavonoide (quercetină, isorhamnetină), carotenoizi (licopen, luteină, zeaxantină, betacaroten), compuși fenolici (acid galic, acid cafeic), acizii grași Omega ș.a.

Antioxidanții, așa cum le spune și numele, împiedică oxidarea și degradarea celulară, ceea ce contribuie la încetinirea proceselor de îmbătrânire a organismului.

5. Conținutul în proteine și aminoacizi

Pe lângă toate substanțele enumerate anterior, trebuie să subliniem conținutul în proteine și aminoacizi al cătinei, fapt care o face benefică în susținerea sănătății organismului.

Cătina conține 18 aminoacizi, inclusiv toți aminoacizii esențiali (izoleucină, leucină, lizină, metionină, fenilalanină, treonină, triptofan, valină şi histidină).

Aminoacizii au un rol esențial în funcționarea organismului, fiind implicați în producerea hormonilor, buna funcționare a sistemului nervos, realizarea structurii musculare, producerea de anticorpi etc.

6. Conținutul în hormoni și precursori hormonali

Cătina, în special scoarța, are un conținut ridicat de serotonină și triptofan, care reprezintă un precursor pentru serotonină și melatonină. Iată de ce cătina este o resursă valoroasă în combaterea stresului, a stărilor depresive și a insomniei.

De asemenea, cătina se remarcă prin conținutul său în fitosteroli, mai ridicat decât în produsele pe bază de soia, cu rol în inhibarea absorbției colesterolului, efect cardioprotector și reglator al proceselor inflamatorii.

***

Datorită acestor asocieri de substanțe active, cătina este recomandată în diferite afecțiuni ale organismului.

foto: istockphoto.com

7. Afecțiuni hepatice

Conținutul în acizi grași esențiali (care sunt grăsimi sănătoase), dar și în carotenoizi și vitamina E protejează celulele hepatice și susțin regenerarea ficatului.

Cătina este recomandată astfel în:

  • hepatite acute și cronice
  • steatoză hepatică
  • ciroză hepatică.

Se recomandă consumul de cătină persoanelor care sunt nevoite să lucreze în medii toxice sau cărora li se administrează medicamente cu toxicitate hepatică.

8. Afecțiuni gastro-intestinale

Cătina, și în special uleiul de cătină, are rol protector și regenerator al mucoasei stomacului și intestinelor.

Conținutul în fibre al fructelor de cătină contribuie la reglarea florei intestinale și susține o digestie sănătoasă.

Astfel, cătina e recomandată în:

  • gastrită
  • ulcer gastro-duodenal (de stres sau cu Helicobacter pylori)
  • constipație
  • gastro-enterocolite.

9. Anemie

Datorită faptului că fructele de cătină sunt bogate în fier și vitamina C, consumul de cătină este recomandat persoanelor care suferă de anemie carențială.

10. Rahitism

Conținutul în vitamina D și calciu recomandă cătina ca adjuvant în rahitism, nivel insuficient de vitamina D și hipocalcemie.

11. Alte carențe minerale și vitaminice, stări de astenie, convalescență

Asocierea de minerale și polivitamine fac din cătină un aliment ce susține refacerea organismului în diferite carențe, în stări de astenie sau convalescență. De asemenea, consumul de cătină este recomandat sportivilor de performanță și persoanelor care depun efort fizic intens.

12. Infecții bacteriene, virale și fungice

Cătina posedă o activitate antivirală, antibacteriană și antifungică cu spectru larg. Studiile au demonstrat o activitate de inhibare a unor germeni precum: E. coli, Shigella dysenteriae, Yersinia enterocolitica, Staphylococcus aureus, Helicobacter pylori, Streptococcus pneumoniae, Candida albicans ș.a.

Consumul de cătină poate susține astfel organismul în afecțiuni precum:

  • pneumonie
  • bronșită
  • sinuzită
  • otită
  • amigdalită
  • enterocolită
  • infecție urinară
  • ulcer cu Helicobacter pylori
  • candidoză.

13. Susținerea sistemului imunitar

foto: istockphoto.com

Cătina este un bun imunomodulator datorită conținutului bogat de vitamina C, flavonoide și alți antioxidanți. Conținutul în aminoacizi susține sistemul imunitar în producerea de anticorpi.

Se poate administra pentru susținerea sistemului imunitar în prevenirea și tratarea gripei, precum și a altor afecțiuni infecțioase.

14. Afecțiuni oculare

Datorită conținutului ridicat de carotenoizi, proantocianidine, antioxidanți și acizi Omega, cătina

  • îmbunătățește vederea
  • ameliorează sindromul ochiului uscat
  • reduce riscul de cataractă
  • previne bolile oculare
  • încetinește progresia miopiei.

15. Afecțiuni cardio-vasculare

foto: istockphoto.com

Conținutul în acizi grași esențiali polinesaturați echilibrează sinteza de prostaglandine cu rol reglator al tensiunii arteriale. Un alt component activ cu rol protectiv cardiovascular identificat în cătină este isorhamnetina.

16. Protector al vaselor sanguine. Coagulare

Consumul de cătină reduce fragilitatea vasculară datorită, între altele, conținutului în vitamina C și rutin.

De asemenea, fructele de cătină conțin vitamina K, care are un rol deosebit de important în coagularea sângelui și previne calcifierea vaselor de sânge (și, implicit, hipertensiunea arterială).

17. Reduce nivelul colesterolului

Conținutul în acizi grași esențiali polinesaturați contribuie, de asemenea, la scăderea nivelului de colesterol și trigliceride din sânge și previne ateroscleroza.

Studii realizate pe șoareci obezi au demonstrat că un consum de infuzie din frunze de cătină reduce nivelul seric al colesterolului total și trigliceridelor, precum și grăsimea viscerală.

18. Acțiune antitumorală

Numeroși compuși regăsiți și în cătină sunt studiați ca având efecte antiproliferative tumorale sau de radioprotecție. Substanțe active precum kaempferol, quercetină și izorhamnetină, regăsite în cătină, protejează celulele de deteriorarea oxidativă care poate duce la mutații genetice și, în final, la cancer.

Consumul de cătină reduce riscul bolilor oncologice și susține organismul după chimio și radioterapie.

19. Ameliorează simptomele menopauzei

Consumul de cătină poate ameliora simptomele menopauzei. Fitohormonii conținuți în cătină susțin organismul femeilor postmenopauză și contribuie la scăderea riscului de osteoporoză și la reducerea atrofiei vaginale.

20. Susține fertilitatea

Prin conținutul său în vitamina E, cătina susține sistemul reproducător feminin și masculin, fiind recomandată în infertilitate.

21. Efect antiinflamator

Cătina este un bun antiinflamator, fapt care o recomandă în

  • parodontoză
  • gingivită
  • afecțiuni dermatologice
  • alergii
  • astm bronșic
  • reumatism.
foto: istockphoto.com

22. Afecțiuni ale pielii

Consumul de cătină are un efect protector asupra pielii împotriva efectelor nocive ale radiațiilor UVA și UVB și contribuie la regenerarea celulelor pielii prin refacerea barierei lipidice de la suprafața epidermei.

Uleiul de cătină aplicat extern

  • calmează iritațiile pielii
  • contribuie la vindecarea arsurilor solare sau postradioterapie
  • ajută la vindecarea rănilor și escarelor
  • previne și tratează acneea
  • are efect antirid
  • ameliorează psoriazisul
  • contribuie la vindecarea eczemelor
  • este benefic în dermatite.

23. Efect calmant

Conținutul în serotonină al cătinei, cunoscută drept ,,hormonul fericirii”, contribuie la îmbunătățirea stării psihice. În plus, cătina conține și aminoacidul esențial triptofan, folosit de organism pentru a produce serotonina și melatonina, consumul de alimente care conțin triptofan susținând acest proces. Complexul de vitamine B are, de asemenea, un rol important în buna funcționare a sistemului nervos.

foto: istockphoto.com

Cătina este recomandată astfel în:

  • stres
  • sindrom de burnout
  • anxietate
  • stări depresive
  • insomnie
  • stări de suprasolicitare intelectuală.

24. Neuroprotecție, îmbunătățirea memoriei și a cogniției

Unul din compușii flavonoizi conținuți în cătină – isorhamnetina – are efecte protectoare cerebrovasculare. Alături de isorhamnetină, vitaminele din grupul B care se regăsesc în cătină contribuie și ele la susținerea bunei funcționări a sistemului nervos.

Consumul de cătină este recomandat în

  • prevenirea bolilor neurodegenerative
  • Alzheimer
  • Parkinson
  • scleroză multiplă
  • îmbunătățirea memoriei.

25. Reumatism

Efectul antiinflamator al cătinei contribuie la diminuarea simptomelor din afecțiunile reumatice: reduce tumefierile articulare, diminuează durerile osteo-articulare și încetinește progresia bolii.

26. Obezitate

Conținutul în fibre și acizi grași polinesaturați contribuie la reglarea nivelului de grăsimi din sânge și la o bună funcționare a tractului digestiv, cu rol în menținerea unei greutăți corporale normale.

27. Diabet zaharat

Cătina conține substanțe cu efect hipoglicemiant, care o recomandă persoanelor ce suferă de diabet zaharat. Studiile efectuate au demonstrat că un consum regulat de cătină poate stabiliza hiperglicemia postprandială, combate hipoglicemia ulterioară și îmbunătăți profilul glicemic.

28. Alcoolism, tabagism

Cătina este recomandată persoanelor care consumă tutun și alcool, contribuind la diminuarea consecințelor negative ale intoxicării organismului cu aceste substanțe (prin conținutul său bogat în antioxidanți). Cătina diminuează toxicitatea hepatică a alcoolului și reprezintă o sursă de vitamine, minerale și aminoacizi, necesare organismelor care duc un mod de viață nesănătos.


29. Păr frumos

Bogăția de substanțe active prezente în cătină, în special mineralele, contribuie la aspectul sănătos al scalpului și al firului de păr.

Uleiul de cătină poate fi folosit și ca mască pentru păr, singur sau alături de alte ingrediente cosmetice.

30. Unghii sănătoase

Cătina este benefică și pentru unghii. Uleiul de cătină poate reprezenta un tratament pentru reducerea exfolierii unghiilor. Datorită proprietăților antifungice, contribuie la menținerea unui aspect sănătos al unghiilor și la prevenirea sau tratarea onicomicozelor.

***

Cum consumăm cătina?

foto: istockphoto.com
Sea buckthorn frozen in pieces of ice, macro. Healthy organic food.

De la cătină se pot utiliza fructele, frunzele, mlădițele, semințele și scoarța.

Fructele se pot consuma proaspete, uscate sau congelate sub formă de ceai, suc, sirop, gem, vin, tinctură. Uscate, se pot măcina și consuma sub formă de pulbere. O altă modalitate de consum este prin adăugarea fructelor în fursecuri, prăjituri, smoothie, shake-uri, înghețată.

Uleiul de cătină poate fi preparat din fructe sau semințe.

Uleiul din semințe de cătină se folosește pentru uz extern, diluat cu alte uleiuri vegetale, ca hidratant și calmant în iritații ale pielii, acnee, cuperoză, răni, arsuri, ten ridat sau ca protector solar.

Uleiul din fructe de cătină se folosește atât pentru uz intern, cât și extern în afecțiunile enumerate.

Infuzia din frunze de cătină reprezintă o sursă de vitamine, antioxidanți, aminoacizi, acizi grași și minerale. Se consumă ca tonic general, pentru reglarea tensiunii arteriale, scăderea colesterolului, susținerea sistemului imunitar, în afecțiuni hepatice, anemie, stări alergice, afecțiuni ale pielii.

Tinctura de cătină se prepară prin macerarea alcoolică a fructelor, crenguțelor sau scoarței.

Extractul din muguri de cătină este recomandat în susținerea sistemului imunitar, anemie, anorexie, ca tonic al sistemului nervos, în situații de suprasolicitare fizică și psihică.

De asemenea, cătina se comercializează sub formă de capsule cu ulei sau pulbere din fructe, consumul fiind indicat în perioade de convalescență, astenie fizică și psihică, precum și în toate afecțiunile menționate mai sus.

Unguentul pe bază de cătină are acțiune emolientă, cicatrizantă, antiseptică și este recomandat în eczeme, acnee, arsuri, degerături, hemoroizi, psoriazis.

Administrarea produselor din cătină va fi personalizată la recomandarea unui medic fitoterapeut în funcție de vârstă și de afecțiunile existente.

Acest articol are caracter informativ, nu încurajează automedicația și nu înlocuiește consultul medical.

dr. Cristina Munteanu

Bibliografie selectivă:

1. Ovidiu Bojor, Ghidul plantelor medicinale și aromatice de la A la Z, Ed. Fiat Lux, 2003.

2. Mihaela Temelie, Enciclopedia plantelor medicinale spontane din România, Rovimed Publishers, 2017.

3. De Seta F, Caruso S, Di Lorenzo G, Romano F, Mirandola M, Nappi RE. Efficacy and safety of a new vaginal gel for the treatment of symptoms associated with vulvovaginal atrophy in postmenopausal women: A double-blind randomized placebo-controlled study. Maturitas. 2021 May;147:34-40. doi: 10.1016/j.maturitas.2021.03.002. Epub 2021 Mar 4. PMID: 33832645.

4. Dupak R, Hrnkova J, Simonova N, Kovac J, Ivanisova E, Kalafova A, Schneidgenova M, Prnova MS, Brindza J, Tokarova K, Capcarova M. The consumption of sea buckthorn (Hippophae rhamnoides L.) effectively alleviates type 2 diabetes symptoms in spontaneous diabetic rats. Res Vet Sci. 2022 Aug 31;152:261-269. doi: 10.1016/j.rvsc.2022.08.022. Epub ahead of print. PMID: 36063603.

5. Galitsyn, G. U., KreymeGalitsyn, G. U., Kreymer, V. K., Lomovsky, O. I., & Lomovsky, I. O. (2013). Seabuckthorn as a source of Serotonin. Cortex, 1, 3-6.r, V. K., Lomovsky, O. I., & Lomovsky, I. O. (2013). Seabuckthorn as a source of Serotonin. Cortex, 1, 3-6.

6. Gong G, Guan YY, Zhang ZL, Rahman K, Wang SJ, Zhou S, Luan X, Zhang H. Isorhamnetin: A review of pharmacological effects. Biomed Pharmacother. 2020 Aug;128:110301. doi: 10.1016/j.biopha.2020.110301. Epub 2020 Jun 2. PMID: 32502837.

7. Guo C, Han L, Li M, Yu L. Seabuckthorn (Hippophaë rhamnoides) Freeze-Dried Powder Protects against High-Fat Diet-Induced Obesity, Lipid Metabolism Disorders by Modulating the Gut Microbiota of Mice. Nutrients. 2020 Jan 20;12(1):265. doi: 10.3390/nu12010265. PMID: 31968607; PMCID: PMC7020008.

8. Janceva S, Andersone A, Lauberte L, Bikovens O, Nikolajeva V, Jashina L, … & Krasilnikova J (2022). Sea buckthorn (Hippophae rhamnoides) waste biomass after harvesting as a source of valuable biologically active compounds with nutraceutical and antibacterial potential. Plants, 11(5), 642.

9. Jaśniewska A, Diowksz A. Wide Spectrum of Active Compounds in Sea Buckthorn (Hippophae rhamnoides) for Disease Prevention and Food Production. Antioxidants (Basel). 2021 Aug 12;10(8):1279. doi: 10.3390/antiox10081279. PMID: 34439527; PMCID: PMC8389226.

10. Lee HI, Kim MS, Lee KM, Park SK, Seo KI, Kim HJ, Kim MJ, Choi MS, Lee MK. Anti-visceral obesity and antioxidant effects of powdered sea buckthorn (Hippophae rhamnoides L.) leaf tea in diet-induced obese mice. Food Chem Toxicol. 2011 Sep;49(9):2370-6. doi: 10.1016/j.fct.2011.06.049. Epub 2011 Jun 23. PMID: 21723364.

11. Olas B, Skalski B, Ulanowska K. The Anticancer Activity of Sea Buckthorn [Elaeagnus rhamnoides (L.) A. Nelson]. Front Pharmacol. 2018 Mar 15;9:232. doi: 10.3389/fphar.2018.00232. PMID: 29593547; PMCID: PMC5861756.

12. Ren R, Li N, Su C, Wang Y, Zhao X, Yang L, Li Y, Zhang B, Chen J, Ma X. The bioactive components as well as the nutritional and health effects of sea buckthorn. RSC Adv. 2020 Dec 17;10(73):44654-44671. doi: 10.1039/d0ra06488b. PMID: 35516250; PMCID: PMC9058667.

13. Zielińska A, Nowak I. Abundance of active ingredients in sea-buckthorn oil. Lipids Health Dis. 2017 May 19;16(1):95. doi: 10.1186/s12944-017-0469-7. PMID: 28526097; PMCID: PMC5438513.

Bydr. Cristina Munteanu

Cătina albă (Hippophaë rhamnoides L.)

foto: Cristina Munteanu

Sub denumirea de Hippophaë rhamnoides L. vom vorbi despre cătina albă, cătina pe care o cunoaște toată lumea pentru fructele sale portocalii bogate în vitamina C. Mai există o specie – cătina roșie, Tamarix gallica -, cu proprietăți diferite, despre care vom face o altă postare.

Cătina albă crește în zonele nisipoase, din zonele de deal și câmpie, dar o regăsim și în zonele muntoase sub formă de arbust ramificat, spinos, ce poate atinge înălțimi de 2-5 m.

Este un arbust cu numeroase proprietăți, fiind utilizat atât în scopuri ornamentale, cât și medicale sau alimentare.

În ce privește utilizarea sa în fitoterapie, de la cătină se utilizează fructele, semințele, mugurii.

Puteți citi despre cătina roșie (Tamarix gallica) aici:

Fructele de cătină conțin de două ori mai multă vitamina C decât măceșele și aproximativ de 10 ori mai multă decât citricele. Alte substanțe prezente în fructul de cătină sunt: vitamine (A, B1, B2, B6, B9, D, E, K, P – rutinul), minerale (calciu, fier, fosfor, magneziu, potasiu, sodiu ș.a.), acizi grași esențiali (oleic, linoleic, palmitic ș.a), licopen, fitosteroli, quercetină ș.a.

Dintre acțiunile terapeutice ale cătinei menționăm în primul rând proprietățile polivitaminizante, fructele fiind recomandate în carențe vitaminice, anemie, stări de astenie, convalescență.

Fructele se pot consuma proaspete, uscate sau congelate sub formă de ceai, suc, sirop, gem, vin, tinctură.

foto: pixabay.com

Uleiul de cătină – supranumit aurul lichid – are proprietăți cicatrizante și reepitelizante, fiind indicat în uz extern în dermatoze, arsuri. În ceea ce privește uzul intern, este recomandat în afecțiuni precum ulcerul gastro-duodenal, hepatite, anemie, hipercolesterolemie. Este un bun antioxidant, contribuind la neutralizarea radicalilor liberi din organism. De asemenea, contribuie la refacerea sistemului hematopoietic după chimioterapie și iradiere. Se comercializează sub formă de ulei propriu-zis sau capsule cu ulei de cătină.

Extractul din muguri de cătină se recomandă ca tonic al sistemului nervos, în ameliorarea simptomelor din infecţiile tractului respirator și creșterea rezistenței organismului în fața infecțiilor.

dr. Cristina Munteanu

Bibliografie selectivă:

1. Ovidiu Bojor, Ghidul plantelor medicinale și aromatice de la A la Z, Ed. Fiat Lux, 2003.

2. Mihaela Temelie, Enciclopedia plantelor medicinale spontane din România, Rovimed Publishers, 2017.

3. Gao ZL, Gu XH, Cheng FT, Jiang FH. Effect of sea buckthorn on liver fibrosis: a clinical study. World J Gastroenterol. 2003 Jul;9(7):1615-7. doi: 10.3748/wjg.v9.i7.1615. PMID: 12854177; PMCID: PMC4615518.

4. Hou D, Wang D, Ma X, Chen W, Guo S, Guan H. Effects of total flavonoids of sea buckthorn ( Hippophae rhamnoides L.) on cytotoxicity of NK92-MI cells. Int J Immunopathol Pharmacol. 2017 Dec;30(4):353-361. doi: 10.1177/0394632017736673. Epub 2017 Oct 10. PMID: 28994628; PMCID: PMC5806804.

5. Sureshbabu AV, Barik TK, Namita I, Prem Kumar I. Radioprotective properties of Hippophae rhamnoides (sea buckthorn) extract in vitro. Int J Health Sci (Qassim). 2008 Jul;2(2):45-62. PMID: 21475487; PMCID: PMC3068731.

6. Tulsawani R, Gupta R, Misra K. Efficacy of aqueous extract of Hippophae rhamnoides and its bio-active flavonoids against hypoxia-induced cell death. Indian J Pharmacol. 2013 May-Jun;45(3):258-63. doi: 10.4103/0253-7613.111943. PMID: 23833369; PMCID: PMC3696297.

7. Yang X, Wang Q, Pang ZR, Pan MR, Zhang W. Flavonoid-enriched extract from Hippophae rhamnoides seed reduces high fat diet induced obesity, hypertriglyceridemia, and hepatic triglyceride accumulation in C57BL/6 mice. Pharm Biol. 2017 Dec;55(1):1207-1214. doi: 10.1080/13880209.2016.1278454. PMID: 28248545; PMCID: PMC6130443.

Bydr. Cristina Munteanu

Începe școala – creștem imunitatea copilului cu ceva?

Cu Emoția de toamnă a lui Nichita în gând, acum, la final de august, ca orice mamă, fac pregătirile pentru începerea școlii: rechizite, haine etc.

Fotografie de Yan Krukov pe Pexels.com

Și imunitatea? Cum rămâne cu imunitatea?

La o scurtă căutare pe internet apar o mulțime de recomandări de a întări imunitatea copilului înainte de începerea școlii cu produsul x sau cu produsul y.

E de bine sau nu?

Este bine că ne preocupăm de imunitatea noastră și a copiilor noștri, dar ce nu înțelegem noi este că această imunitate nu este un hocus-pocus, ea se clădește pas cu pas și zi de zi din primele zile de viață prin obiceiuri sănătoase. Pot să îi dau copilului n suplimente vitaminice și pentru imunitate dacă nu insist pe un mod de viață sănătos. Atât timp cât el mănâncă predominant fast-food și junk-food, atât timp cât bea mai mult suc decât apă, atât timp cât nu face mișcare și nu vede lumina soarelui zilnic, atât timp cât nu se odihnește suficient și stă foarte mult în fața diferitelor ecrane, orice supliment îi voi da, nu va fi de prea mare ajutor.

Ce este imunitatea?

Imunitatea este capacitatea organismului de a se apăra de agenții patogeni pe care îi întâlnește, adică bacteriile, virusurile, paraziții sau diverse toxine.

Există două componente ale acesteia:

– imunitatea înnăscută (naturală) – adică cea cu care ne naștem

-imunitatea dobândită – aceasta este realizată pe tot parcursul vieții prin contactul cu agenții patogeni și mai poate fi ajutată prin vaccinare. 

Sistemul imunitar este un sistem inteligent care are capacitatea de a detecta agenții patogeni pătrunși în organism, de a-i distruge și de a memora „dușmanul”, pentru ca la un alt contact cu el să îl recunoască și să îl anihileze mult mai rapid.

Așadar, venim pe lume cu o „zestre” imunologică, dar imunitatea de la naștere nu este completă față de toate microorganismele, ea se îmbunătățește de-a lungul vieții pe măsură ce organismul intră în contact cu diverși microbi. E ca un șirag pe care mai adăugăm câte o mărgea…

Creștem sau nu imunitatea?

De ce nu e corect spus că putem crește imunitatea? Pentru că ea crește singură cu fiecare contact al organismului cu un microb. Nu avem nevoie de soluții magice precum fertilizantul de flori. Copiii noștri nu au deficiențe imunitare, sunt foarte puțini acei copii care au probleme de imunodeficiență și aceia au nevoie de tratamente speciale. Copiii noștri sunt copii sănătoși, vioi, care explorează mediul înconjurător și au o imunitate în formare. Cu fiecare tăvălire în noroi, mână băgată în gură, cu fiecare răceală și enteroviroză ei își formează anticorpi care îi vor ajuta să aibă un sistem imunitar pregătit data viitoare când organismul uman și acel microb se vor reîntâlni.

Cu rare excepții, problema nu sunt copiii care se îmbolnăvesc, ci mamele speriate că nu doarme puiul, că nu mănâncă, că nu îl pot duce la creșă/grădiniță și nu au cu cine îl lăsa etc. Un anumit număr de îmbolnăviri pe an este firesc, ca să mă exprim așa – la contacte cu virusuri, bacterii mai puternice. Pentru altele, corpul gestionează situația inteligent fără a ne raporta și nouă (doar pe memoria sa dacă am putea scana, am găsi anticorpii deja formați).

Fotografie de cottonbro pe Pexels.com

Și atunci, ce putem totuși face?

Unul dintre primele acte pe care o mamă le poate realiza pentru o imunitate bună a copilului său este alăptarea. În primele luni de viață nou-născuții sunt protejați de anticorpii materni, transmiși în timpul sarcinii și apoi după naștere prin alăptare. Anticorpii materni dispar încet în primele 6-8 luni de viață, în timp ce sugarii încep să își „fabrice” proprii anticorpi. Odată începută această producție, nivelul de anticorpi va atinge nivelul adultului abia peste câțiva ani.

Lăsăm copiii să exploreze, DAR

– îi învățăm să se spele pe mâini înainte și după ce mănâncă, înainte și după ce merg la toaletă

– după ce se spală pe mâini să închidă robinetul cu un șervețel sau cu antebrațul (acolo unde este posibil) – studiile arată că foarte mulți microbi își au sediul acolo, pe mânerele robinetelor și pe dispozitivele de săpun lichid (mai puțin pe cele cu eliberare dozată, dar chiar și pe acelea)

– le explicăm să nu bage jucăriile și mâinile în gură

– le explicăm că nu este ok să își roadă unghiile

– le explicăm că fiecare copil are tacâmurile lui, paharul lui, sticla lui

– le explicăm noțiuni minime de igienă, precum toaleta organelor genitale

-le spunem că atunci când tușesc sau strănută să o facă în șervețel sau, dacă îi ia prin surprindere, să tușească/strănute în plica cotului/antebraț/braț

– îi învățăm de mici să își sufle năsucul, alternativ câte o nară, apoi îi învățăm să arunce la gunoi șervețelul folosit

– nu îi învățăm să stea în casă cu hainele cu care merg la școală sau în oraș

– nu băgăm suzeta lor în gura noastră pentru a o umezi înainte de a le-o da lor (sunt o mulțime de microbi cu care corpul nostru a luat contact și nouă nu ne fac aparent nimic, dar lor le pot provoca faringite, amigdalite, afte, candidoze etc.)

– nu îi pupăm pe guriță și nu încurajăm copiii între ei să facă asta, oricât de drăguți ar fi

– când un copil are amigdalită sau candidoză înlocuim periuța dentară și schimbăm dacă se poate zilnic prosopelul de față

– când un copil are conjunctivită sau herpes, schimbăm dacă este posibil zilnic fața de perină/cearșaful

– când un copil începe să facă subfebrilități nu sărim imediat cu nurofenul la 37,4  ̊C (excepție pentru copiii care se știu cu convulsii febrile), lăsăm organismul să lupte și el puțintel

– când are febră îl dezbrăcăm, iar dacă are frisoane îl acoperim cu un cearșaf ușor de bumbac nu cu duna sau cu pături din fibre sintetice

– nu îmbrăcăm copilul gros pentru că nouă ne este frig și încercăm să evităm să îi îmbrăcăm cu șapte rânduri de haine (maieu, tricou, cămasă de corp, sfeter, fâș)

– nu îl expunem la fumul de țigară

– nu ducem copiii bolnavi la grădiniță sau școală (și nici nu îi plimbăm prin mall dacă tot nu i-am dus); și nu numai pentru a nu îmbolnăvi alți copii, ci și pentru a ne proteja propriul copil: un organism convalescent va ,,culege” cu ușurință alți microbi

– nu facem aerosoli pentru orice muc. Aerosolii se fac în laringite, bronșiolite, crize de astm. De ce? Pentru că, în primul rând, nu ajută și în al doilea rând, putem ,,împinge” prin aerosoli microbii în plămâni, și provocăm noi o pneumonie de toată frumusețea puiului… iată de ce uneori o simplă rinoree și un simplu roșu în gât care ar trece foarte ușor se pot complica și boala se lungește (nu pentru că medicii nu au știut ce să dea…de multe ori părinții nici nu consideră necesar să spună medicului că au făcut aerosoli copilului).

Oricât de absurde vi se par unele sfaturi, vă asigur că sunt lucruri pe care le-am sesizat în practică. Procedând astfel evităm îmbolnăvire după îmbolnăvire, scurtăm durata bolii.

Există trenduri și trenduri…mămici care își lasă copiii să se bălăcească în bălți și noroaie… mămici care i-ar ține sub un clopot de sticlă dacă ar putea…și? surpriză, primii sunt mai sănătoși… tocmai pentru că au intrat în contact cu diverși microbi și și-au format imunitatea. Evident nu vă spun să începeți să vă folosiți copilul pe post de mop, vă rog să filtrați aceste informații.

Și acum, după toate aceste poliloghii…ce facem cu puii noștri? E normal să  ia contact cu microbii, nu îi putem izola într-un glob de sticlă. Putem să îi ajutăm să treacă mai ușor peste acest contact. În acest demers sunt importante multe lucruri mărunte cărora poate nu le dăm întotdeauna sau chiar deloc importanță. Și nu pentru că nu dorim binele puiuților noștri, ci pentru că așa sunt vremurile, trebuie să ne zbatem să supraviețuim. Însă de multe ori, în această goană a noastră inversăm valorile și prioritățile.

Astfel, un rol important îl are absența stresului și a conflictelor (copiii noștri sunt ca niște sugative emoționale care absorb și care simt mai multe decât bănuim noi), alimentația cât mai fără fast-food, dulciuri, produse rafinate și cât mai bogată în fructe și legume proaspete, cu un consum adecvat de lichide (apă, ceai, supe, ciorbe și mai puțin spre deloc sucuri carbogazoase). Aici intervine și modul adulților de alimentație. Dacă noi nu consumăm fructe și legume să nu ne așteptăm ca ei să o facă doar pentru că așa vrem sau spunem noi. Cel puțin până la o anumită vârstă copiii sunt tentați să ne copieze. Dacă eu beau numai Pepsi sau energizante nu o să aștept ca el să fie tentat să bea suc de morcovi sau de sfeclă, nu? Copilul mic sesizează imediat culoarea diferită și bineînțeles gustul.

Odihna: lipsa orelor necesare de somn afectează funcționarea corespunzătoare a organismului. Gageturile…Lipsa exercițiilor fizice și sedentarismul…Trebuie să îi învățăm să se joace mai mult afară în aer liber și la soare, decât pe computer/tabletă/telefon.

Organe cu rol în imunitate

Organe cu rol în imunitatea copiilor sunt timusul, amigdalele, splina, ganglionii limfatici. De aceea în perioada copilăriei copilașii noștri sunt mai mereu cu amigdalele mari, cu ganglioni și de aceea nu se recomandă scoaterea amigdalelor (mai nou doar parțială) decât în anumite cazuri, în care copilul face amigdalite pultacee frecvente.

La polul opus unei imunodeficiențe avem o hiper-reactivitate a sistemului imunitar, care se finalizează prin apariția bolilor autoimune (sistemul imunitar lucrează atât de intens încât percepe ca „dușman” propriile sale celule și ia inițiativa distrugerii lor).

Putem face analize pentru a verifica statusul imunitar?

Da, putem. Două dintre analize sunt destul de bine cunoscute și la îndemână ca și costuri: hemoleucograma și imunograma. Imunograma este cea care ne arată valorile imunoglobulinelor – anticorpii.

Legat de folosirea anumitor produse pentru imunitate… Cel mai înțelept este să ne preocupăm constant, după cum am exemplificat mai sus, de stilul de viață și de modul de alimentație. În situația în care corpul are totuși nevoie de suplimente, le vom administra la recomandarea medicului. Ele în general nu stimulează imunitatea, ele ajută organismul să își regăsească echilibrul, îi furnizează anumite resurse atunci când are nevoie.

Fotografie de Engin Akyurt pe Pexels.com

Vitamina C – preferabil lăsat corpul să o asimileze din alimentație. Bogate în vitamina C sunt coacăzele, măceșele, cătina, kiwi, citricele, căpșunele, rodia, ananasul… Organismul nu poate realiza depozite de vitamina C. Deci nu are sens să ne îndopăm cu pastile. Surplusul pe care organismul nu îl utilizează este eliminat prin urină.

Minerale precum Zinc, Seleniu, Magneziu, Calciu – le găsim în diferitele feluri de nuci existente pe piață (atenție la copiii mici, cărora nu le putem administra decât măcinate fin, în amestec cu alte alimente, existând risc de aspirație în căile aeriene).

Vitamina D – prin zâmbetul nostru către soare, fie el cu dinți iarna, în plimbările zilnice pe care ar trebui să le avem cu copilașii noștri în aer liber.

Plante precum Echinaceea, produsele apicole precum propolisul și mierea de albine, mierea de manuka – sunt foarte folositoare, dar trebuie ținut cont de existența anumitor contraindicații sau precauții. Mierea nu o administrăm înainte de vârsta de un an datorită riscului de transmitere a toxinei botulinice (organismele mai mari reușesc să gestioneze contactul cu bacteria Clostridium botulinum, în schimb cei mici, datorită imaturității sistemului digestiv și a florei intestinale încă insuficiente nu pot). Propolisul, polenul, echinaceea pot declanșa reacții alergice la un copil cu teren atopic.

Gemoterapicele sunt extracte din germeni, mlădițe, muguri sau sevă de plante care pot fi folosite cu succes în demersurile noastre: brad, cătină, măceș, porumbar etc.

Uleiurile esențiale – cel de tămâie, melaleuca, oregano, lavandă și altele – ne pot ajuta în situația în care copilul a ,,colectat” un microb. Dar avem nevoie să știm cum să le administrăm corect pentru a nu mai avea surprize de genul am dat copilul cu un ulei pe mâna stângă și cu altul pe dreapta și am așteptat să se vindece cu un tratament total neadecvat…

Produsele bazate pe uleiuri tip omega (cele din cânepă sau uleiurile de pește), cele bazate pe colostru și pe aloe sunt, de asemenea, de ajutor.

În concluzie, nu putem opri corpul nostru să cunoască noi și noi microbi. În fond, aceasta îi e menirea, și, prin această perpetuă cunoaștere, ne protejează. Să ne bucurăm de sfârșitul verii și de roadele toamnei, să încercăm să ne adaptăm modul de viață pentru a ne asigura o alimentație care să ne furnizeze toate resursele de care avem nevoie pentru un organism sănătos, cu un sistem imunitar eficient.

dr Cristina Munteanu

Bydr. Cristina Munteanu

Castan sălbatic (Aesculus hippocastanum)

Castanul sălbatic este, asemeni celui comestibil, un arbore ce poate ajunge la înălțimi de 30m.

foto: Cristina Munteanu

În fitoterapie se utilizează scoarța, frunzele, florile, fructele și mugurii de castan sălbatic.

Compoziția chimică a castanului sălbatic diferă în funcție de părțile arborelui.

Astfel, frunzele conțin în principal taninuri, derivați flavonici, saponozide, vitamina C.

Scoarța castanului sălbatic conține derivați cumarinici (esculina, esculetina, fraxetina și fraxina), saponozide ș.a.

Semințele și cotiledoanele conțin vitamina K1.

Cotiledoanele, în plus, mai conțin hipocastanină (o globulină), antociani, provitamina D etc.

Florile sunt bogate în derivați flavonici.

Dintre acțiunile terapeutice menționăm efectul său cu predilecție în tulburările venoase, castanul sălbatic fiind un bun antiinflamator, antiedematos, vasoprotector, vasoconstrictor.

Se poate utiliza atât intern, cât și extern.

foto: pixabay.com

Se folosește sub formă de infuzie, decoct, tinctură, sirop, pulbere măcinată, capsule, comprimate, supozitoare, diverse loțiuni și unguente pentru uz extern.

Extractul gemoterapic din muguri de castan sălbatic se recomandă intern în caz de varice, tromboflebite, hemoroizi, lombalgie, fragilitate capilară.

Pulberea din semințe de castan se comercializează sub formă de capsule, fiind recomandată în artroze, spondiloze, artrite, entorse, contuzii, tendinite, fracturi, nevralgii, mialgii, afecțiuni ale aparatului genito-urinar (prostatite, adenom de prostată), remineralizant.

Siropul din fructe de castan se recomandă intern în anemii și ca remineralizant.

Tot intern se mai recomandă vinul medicinal din castane, recomandat în afecțiuni varicoase, artrite, reumatism.

Infuzia sau tinctura din flori de castan sălbatic se recomandă intern în diaree, tuse, nevralgii, gută, reumatism, menoragii, varice, insomnii.

Decoctul din coaja fructelor sau din scoarța ramurilor tinere se recomandă extern, sub formă de comprese în varice, tromboflebite sau hemoroizi.

Tot extern se utilizează sub formă de creme și unguente (simplu sau în combinații) indicate în varice și hemoroizi.

Extractul hidro-glicerinic din castan sălbatic se recomandă extern în celulită, cuperoză, tulburări venoase periferice.

Maceratul uleios de castan sălbatic este utilizat extern în diminuarea durerilor reumatice, ca tonic venos și în grăbirea vindecării rănilor inflamate.

Intră, alături de alte plante, în compoziția a numeroase supozitoare indicate în tratamentul hemoroizilor.

Băile cu infuzie din coaja fructelor de castan sălbatic sunt recomandate în afecțiuni articulare, spondiloză, reumatism.

ATENȚIE!

❗Castanele sălbatice nu sunt comestibile! Consumul acestora poate provoca intoxicație!

❗Se recomandă utilizarea preparatelor din magazinele tip plafar sau farmacii.

❗Nu se recomandă consumul intern al infuziei copiilor mici, femeilor însărcinate sau care alăptează.

Persoanele care iau antiagregante plachetare sau anticoagulante (aspirină, clopidogrel ș.a.) nu au voie să consume concomitent produse din castan sălbatic.

dr. Cristina Munteanu

Bibliografie selectivă:

1. Ovidiu Bojor, Ghidul plantelor medicinale și aromatice de la A la Z, Ed. Fiat Lux, 2003.