Viața emoțională a copiilor și adolescenților este complexă, anxietatea și depresia putând lua uneori forma unor umbre care le fură zâmbetul și bucuria.
Ca părinți sau specialiști, avem responsabilitatea de a identifica semnele timpurii ale acestor tulburări și de a interveni pentru a le oferi suportul de care au nevoie.
Diferențe între copii și adolescenți
La adolescenți, manifestările anxietății și depresiei sunt mai apropiate de cele ale adulților, ceea ce le face uneori mai ușor de recunoscut și diagnosticat. Pe de altă parte, la copii, simptomele sunt adesea mascate în spatele unor comportamente sau manifestări fizice, ceea ce face diagnosticul mai dificil.
foto: istockphoto
Un adolescent care petrece ore întregi în camera sa, refuză să vorbească sau pare să fi pierdut bucuria din ochi poate trăi o furtună emoțională de fapt.
La copii, semnele pot include schimbări inexplicabile în comportament, refuzul de a se despărți de părinți sau manifestări somatice precum durerile de burtă sau de cap fără cauze medicale.
Cum recunoaștem anxietatea și depresia?
Copiii nu exprimă întotdeauna ce simt prin cuvinte. În schimb, comportamentele lor sunt adesea indicii puternice ale stării lor emoționale.
Semne frecvente la copii:
foto: istockphoto
Tulburări somatice:
dureri de burtă sau de cap repetate, greață, vărsături – fără o cauză medicală evidentă
oboseală persistentă
Probleme de somn:
dificultăți în a adormi, treziri frecvente sau coșmaruri
Schimbări de comportament:
pierderea interesului pentru activități preferate
copilul refuză să încerce lucruri noi
accese de furie inexplicabile, tantrumuri sau schimbări bruște de dispoziție
sensibilitate crescută la interacțiunile sociale
conflicte frecvente cu frații sau la școală
Atașament excesiv:
refuzul de a rămâne singur
teama de a se despărți de părinți
teama constantă de abandon, cereri constante de reasigurare („Mă iubești?”, „Fac bine?”, „Ți-e dor de mine?”)
Comportamente repetitive:
rosul unghiilor, rosul părului, mușcatul buzelor/obrajilor, zgâriatul pielii sau alte ticuri
Schimbări în apetit:
lipsa poftei de mâncare sau, dimpotrivă, mâncat excesiv
Semne frecvente la adolescenți:
Izolare socială:
refuzul de a petrece timp cu prietenii sau familia
Probleme școlare:
scăderea performanțelor școlare, dificultăți de concentrare, absențe frecvente
Gânduri de inutilitate sau devalorizare:
sentimente persistente de vinovăție, inutilitate sau lipsă de speranță
Comportamente auto-vătămătoare:
tăieturi, zgârieturi sau alte gesturi care indică un strigăt de ajutor
Lipsa bucuriei:
absența entuziasmului față de activități care în trecut le aduceau plăcere
Atacuri de panică
foto: istockphoto
Toate aceste semne pot varia în intensitate și frecvență, dar sunt un semnal de alarmă atunci când persistă o perioadă mai lungă de timp.
Cum abordăm aceste tulburări?
Abordarea anxietății și depresiei la copii și adolescenți necesită empatie, răbdare și colaborare între părinți, medici și psihoterapeuți.
Rolul părinților:
Ascultarea activă:
ascultați nu doar cu urechile, ci și cu inima: copiii vorbesc adesea prin gesturi, diferite comportamente și ne ,,vorbesc” chiar prin tăcere
Acordarea de timp:
cele mai mari conversații pot porni din momentele mici: o plimbare, o îmbrățișare, un „Sunt aici pentru tine.”
Crearea unei rutine:
un program regulat de somn, o alimentație sănătoasă și activități în aer liber pot face minuni pentru echilibrul emoțional
Cererea de ajutor:
a cere sprijinul unui specialist nu este un semn de slăbiciune, ci un act de iubire
Rolul specialiștilor:
Medicul pediatru ascultă cu atenție părintele și copilul și exclude eventualele cauze fizice ale acestor stări.
În continuare, psihoterapia este o cale esențială pentru a ajuta copiii să înceapă să-și înțeleagă emoțiile.
Printre metodele utilizate frecvent în psihoterapie se numără:
foto: istockphoto
Terapia prin desen: copiii își pot exprima emoțiile prin culori și imagini, creând un spațiu de siguranță pentru a discuta teme dificile
Modelajul cu lut: această metodă le permite celor mici să dea o formă concretă sentimentelor lor, reducând tensiunea emoțională și stimulând creativitatea
Jocuri de rol și teatru terapeutic: aceste activități îi ajută să exerseze soluții pentru situațiile care îi neliniștesc, într-un mod interactiv și non-invaziv
Tehnici de relaxare: exercițiile de respirație și meditația ghidată pot contribui la reducerea anxietății și la îmbunătățirea concentrării
Aceste tehnici creative și expresive le oferă copiilor un mediu sigur în care să își exprime emoțiile și să exploreze soluții pentru provocările cu care se confruntă. Ele sunt adaptabile și pot fi integrate în planuri terapeutice personalizate, în funcție de nevoile fiecărui copil.
Anxietatea și depresia nu sunt doar cuvinte mari, ci realități care pot fi depășite. Cu dragoste, răbdare și ajutorul potrivit, copiii și adolescenții pot reveni la un echilibru emoțional și se pot bucura de copilărie și adolescență. Ei au nevoie de noi – nu doar de lucruri materiale, ci de prezența noastră autentică, de căldura și sprijinul nostru necondiționat.
Semnalele nu trebuie ignorate. Fiecare gest, fiecare tăcere sau schimbare de comportament poate fi un strigăt de ajutor.
Ascultați-i, fiți alături de ei în momentele dificile și, atunci când este necesar, apelați cu încredere la specialiști.
Vindecarea este posibilă, iar împreună putem transforma umbrele în zâmbete și lacrimile în râsete.
Infertilitatea poate fi o experiență extrem de dificilă pentru un cuplu care își dorește un copil, mai ales atunci când toate testele medicale indică faptul că ambii parteneri sunt sănătoși din punct de vedere fizic. Cu toate acestea, multe cupluri se confruntă cu dificultăți în a concepe, chiar dacă nu există o cauză medicală evidentă.
Cercetările sugerează că infertilitatea nu este doar o problemă fizică, ci poate fi influențată și întreținută de factori psihologici precum stresul, blocajele emoționale sau depresia.
Blocajele emoționale – cauze ascunse ale infertilității
Blocajele emoționale sunt reacții psihologice care pot avea un impact profund asupra corpului și care apar în urma unor evenimente stresante, traume sau chiar a unor experiențe de viață neîncheiate. Acestea pot fi rezultatul unor emoții negative sau dificile pe care nu am reușit să le procesăm corespunzător sau pe care le-am reprimat, precum frica, vinovăția, anxietatea etc. În cazul fertilității, blocajele emoționale pot influența capacitatea de concepție în moduri subtile și ele pot fi legate de:
Frica de eșec – teama de a nu fi părinți buni sau de a nu reuși să facă față responsabilităților.
Dorința puternică de a deveni părinți poate fi însoțită de frica subconștientă de a nu reuși sau de a nu fi părinți „perfecți”. Această presiune poate duce la un auto-sabotaj inconștient, influențând corpul să „blocheze” procesul natural de concepție.
Presiunea socială – așteptările venite din partea familiei sau societății.
Așteptările venite din partea familiei, prietenilor sau societății, care fac din maternitate sau paternitate un „obiectiv obligatoriu”, pot adăuga stres suplimentar și pot genera sentimente de frustrare, insuficiență sau rușine. Întrebări de tipul „Când faci și tu un copil?“, ,,Voi când aveți de gând să faceți un copil?”, „Ce mai așteptați? Ar trebui să faceți un copil cât sunteți încă tineri”, „Cum de nu aveți încă un copil?” sau remarci precum ,,Alții la vârsta voastră au deja copii” nu fac decât să accentueze presiunea și stresul.
Traume trecute – experiențe traumatizante din copilărie sau adolescență pot genera stres inconștient în timpul încercărilor de a concepe.
Evenimente traumatizante din trecut, cum ar fi abuzul, pierderi importante sau evenimente stresante majore, pot crea un stres cronic care afectează organismul pe termen lung, putând afecta inclusiv fertilitatea.
Stresul cronic – un inamic ascuns al fertilității
foto: istockphoto
Stresul este unul dintre factorii psihologici cel mai frecvent implicat în probleme de infertilitate. Răspunsul la stres afectează întregul organism și poate perturba funcțiile reproductive. Când suntem stresați pe termen lung, stresul devine cronic, organismul eliberează hormoni precum cortizolul și adrenalina, care afectează diferite funcții fiziologice și influențează în mod direct și sistemul reproducător.
Stresul poate afecta fertilitatea prin mai multe mecanisme:
Influența asupra hormonilor: stresul cronic poate perturba echilibrul hormonal necesar pentru ovulație la femei și producția de spermă la bărbați. Hormonii de stres, precum cortizolul, pot inhiba hormonii reproductivi, perturbând ovulația și ciclurile menstruale. Cortizolul inhibă producția de GnRH (hormonul de eliberare a gonadotropinelor), care este responsabil pentru declanșarea ovulației la femei și producerea spermei la bărbați. Acest dezechilibru poate afecta astfel ciclul menstrual, ovulația și calitatea spermatozoizilor.
Întârzierea ovulației și cicluri neregulate: în cazul femeilor, stresul poate provoca dereglări menstruale, asociate deseori cu dificultăți în a determina perioadele fertile, fapt care face mai dificilă concepția.
Impactul asupra libidoului: stresul poate reduce dorința sexuală, influențând negativ frecvența și calitatea actului sexual, ceea ce scade șansele de a concepe.
Tensiunea din cuplu: stresul legat de încercările nereușite de a concepe poate afecta dinamica relației de cuplu, creând un cerc vicios de tensiune emoțională care face concepția și mai dificilă.
Blocajele emoționale și impactul lor asupra fertilității
foto: istockphoto
Pe lângă stresul direct, blocajele emoționale pot crea bariere psihologice care împiedică concepția. Deși aceste bariere nu sunt vizibile la nivel fizic, ele pot avea un impact profund asupra corpului.
Tensiunea psihologică se poate manifesta prin rigiditate fizică sau oboseală, perturbând echilibrul general al corpului.
Frustrarea și sentimentele de vinovăție pot duce la un autocontrol excesiv sau o „luptă” constantă pentru a face totul „perfect”, ceea ce poate amplifica stresul.
Depresia și infertilitatea – o legătură bidirecțională
Depresia este o afecțiune psihică serioasă care afectează milioane de oameni și poate avea un impact semnificativ inclusiv asupra fertilității. Deși stresul și depresia sunt adesea interconectate, depresia aduce cu sine un set de provocări suplimentare, deoarece afectează profund starea generală de bine a persoanei, inclusiv capacitatea acesteia de a concepe.
Cum contribuie depresia la infertilitate
Dezechilibre hormonale: Similar stresului, depresia afectează axa hipotalamo-hipofizo-adrenală, care joacă un rol important în reglarea hormonilor reproductivi. Persoanele cu depresie pot avea niveluri ridicate de cortizol și prolactină, care interferează cu ovulația și calitatea spermei.
Afectarea sistemului imunitar: Depresia cronică poate slăbi sistemul imunitar și poate crește nivelul inflamației în corp. Inflamația cronică poate afecta funcția reproductivă și calitatea celulelor reproductive.
Comportamente negative asociate cu depresia: Depresia aduce deseori obiceiuri care afectează sănătatea, cum ar fi alimentația nesănătoasă, lipsa exercițiilor fizice sau chiar evitarea actului sexual, toate acestea reducând șansele de a concepe.
Impactul psihologic al depresiei: Pe termen lung, persoanele care suferă de stări depresive pot pierde motivația de a încerca să conceapă și pot simți o neputință profundă, ceea ce contribuie la întârzierea concepției. De asemenea, depresia generează intrarea într-un cerc vicios, în care dificultatea de a concepe poate agrava simptomele depresiei, făcându-le mai greu de gestionat.
Alte aspecte importante demne de luat în considerare în problemele de infertilitate sunt: suprasolicitarea fizică sau un regim de viață dezechilibrat (alimente procesate, nerespectarea orelor de somn). Acestea pot afecta funcționarea normală a organismului și pot duce la perturbări ale ciclului menstrual, de exemplu.
Cum pot fi abordate blocajele emoționale, stresul și depresia pentru a sprijini fertilitatea?
foto: istockphoto
Există mai multe modalități prin care cuplurile pot aborda stresul, blocajele emoționale sau stările depresive pentru a îmbunătăți șansele de a concepe:
Terapie psihologică și consiliere: discutarea problemelor emoționale cu un specialist poate ajuta cuplul să descopere și să proceseze blocajele ascunse. Terapia de cuplu sau consilierea individuală pot fi extrem de benefice pentru a rezolva conflictele interne și pentru a reduce tensiunea emoțională.
Tehnici de relaxare: respirația profundă, plimbările în natură și alte tehnici de relaxare pot reprezenta activități care contribuie la reducerea nivelului de cortizol.
Terapie prin artă sau exprimare creativă: arta poate oferi o modalitate de a elibera emoțiile reprimate și de a înțelege mai bine blocajele interioare.
Susținere socială: este important ca ambii parteneri să aibă un cerc de sprijin format din prieteni și familie.
Adoptarea unui stil de viață sănătos: Un stil de viață echilibrat, care include o alimentație sănătoasă, activitate fizică regulată și somn adecvat, poate susține sănătatea mintală și funcționarea optimă a organismului, inclusiv fertilitatea.
Schimbarea perspectivelor: uneori, presiunea de a concepe devine atât de mare încât afectează procesul în sine. Învățarea de a lăsa lucrurile să vină natural, fără a fi fixat pe rezultat, poate reduce semnificativ stresul.
Suportul medicinei alternative în echilibrarea emoțională și sprijinirea fertilității
foto: istockphoto
Pe lângă terapiile convenționale și abordările psihologice, medicina alternativă poate oferi un sprijin valoros în echilibrarea emoțională și susținerea funcției reproductive.
Fitoterapia poate ajuta prin diverse combinații de plante medicinale la reglarea sistemului hormonal și la reducerea stresului. De exemplu, plante precum sunătoarea, passiflora, levănțica sau valeriana sunt cunoscute pentru proprietățile lor calmante și echilibrante. Vitex agnus-castus (mielărea), cunoscută și sub numele de fructul castității, contribuie la reglarea ciclului menstrual și stimulează producerea de progesteron, fiind utilă în cazurile în care există dezechilibru hormonal și sindrom premenstrual.
Gemoterapia, care folosește extracte din muguri și lăstari tineri, este utilă pentru detoxifierea organismului și stimularea regenerării celulare, fiind considerată un adjuvant în echilibrarea sistemului nervos. Gemoderivatele din mlădițe de zmeur și cele din muguri de măr pădureț reprezintă în acest sens două dintre cele mai valoroase preparate gemoterapice utilizate pentru susținerea aparatului reproducător feminin. Gemoderivatul din mlădițe de sequoia este recomandat pentru îmbunătățirea funcției sexuale și reproductive la bărbați.
Aromaterapia, prin utilizarea uleiurilor esențiale de trandafir, iasomie, mușețel, lavandă, bergamotă, portocală, geranium sau ylang-ylang, poate induce stări de relaxare profundă și reduce anxietatea, facilitând astfel un mediu psihologic mai propice concepției.
De asemenea, homeopatia poate aborda aspectele emoționale profunde care stau la baza infertilității, prin remedii specifice care susțin reechilibrarea întregului organism.
foto: istockphoto
Acupunctura reprezintă și ea o terapie complementară cunoscută, care poate sprijini fertilitatea prin echilibrarea fluxului energetic în corp și reducerea stresului. Aplicarea acelor în puncte specifice stimulează circulația sângelui în zona pelvină, îmbunătățind funcția organelor reproducătoare și favorizând ovulația la femei sau spermatogeneza la bărbați. De asemenea, acupunctura poate contribui la reducerea anxietății și depresiei.
Integrarea acestor terapii complementare în rutina zilnică a cuplurilor care se confruntă cu infertilitate poate contribui la reducerea stresului, la crearea unui echilibru interior și la susținerea procesului natural de concepție.
foto: istockphoto
Infertilitatea cauzată de factori emoționali, stres sau depresie nu este așadar o simplă problemă fizică, ci una mult mai complexă, în care mintea și corpul se influențează reciproc. Cuplurile care se confruntă cu această problemă, deși aparent sănătoase din punct de vedere fizic, ar putea beneficia enorm de pe urma abordării implicării aspectelor emoționale și a reducerii stresului. Înțelegerea și abordarea acestor factori psihologici poate face diferența în călătoria spre conceperea unui copil. Prin conștientizare, terapie adecvată, schimbarea stilului de viață și susținere reciprocă, cuplurile pot reduce impactul stresului și depresiei asupra fertilității, crescând astfel șansele pentru conceperea unui copil.
Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic, nu încurajează autodiagnosticul și automedicația.
Stima de sine este un concept psihologic care a apărut la începutul secolului XX, fiind strâns legată de lucrările și teoriile unor psihologi renumiţi precum William James și Charles Cooley. Stima de sine este astfel termenul utilizat pentru a descrie sentimentele unei persoane despre sine însăși și despre propria valoare. Ea reprezintă un aspect fundamental al sănătății noastre mintale și poate influența numeroase domenii ale vieții, de la bunăstarea generală la relațiile personale și profesionale.
Cel mai adesea auzim vorbindu-se despre o stimă de sine scăzută. Dar pentru a vorbi de o stimă de sine scăzută trebuie să știm care este nivelul normal al stimei de sine. Deci, ce înseamnă o stimă de sine normală, sănătoasă?
Pentru a răspunde, trebuie să subliniem că stima de sine este sentimentul valorii personale, respectul pe care ni-l acordăm fiecare în parte. Pe de o parte, aceasta se poate manifesta printr-o încredere sănătoasă în propriile abilități și o acceptare realistă a limitelor personale. Pe de altă parte, nivelul normal al stimei de sine nu înseamnă a te considera superior altora sau fără cusur. Este un echilibru care se reflectă în capacitatea noastră de a face față eșecurilor și criticilor fără a lăsa ca acestea să ne afecteze simțul propriei valori, fără a fi paralizați de frica eșecului sau de judecata celorlalți. Un nivel normal al stimei de sine presupune capacitatea de a ne recunoaște realizările personale și calitățile, dar și conștientizarea și acceptarea minusurilor pe care le avem, fără a ne face o auto-judecată aspră. Un nivel normal al stimei de sine promovează reziliența (capacitatea de adaptare) și flexibilitatea, permițându-ne astfel să ne adaptăm la schimbări cu o atitudine pozitivă.
În concluzie, stima de sine normală este acea stare de echilibru care îți permite să te simți confortabil în pielea ta, fără te subestima și fără a te supraevalua. De obicei pentru stima de sine adecvată, aflată în limite normale, se folosește termenul de stimă de sine crescută sau înaltă.
După ce am clarificat ce este stima de sine normală, cumva se subînțelege ce înseamnă stima de sine scăzută. Dar de ce acordăm acestui subiect atât de multă atenție?
Acordăm atenție acestui subiect deoarece nivelurile reduse de încredere în sine pot influența negativ calitatea vieții persoanei respective, relațiile sociale, succesul profesional și sănătatea mintală. Conștientizarea și abordarea stimei de sine scăzute este importantă pentru dezvoltarea personală și pentru a trăi o viață împlinită. Prin înțelegerea factorilor care contribuie la stima de sine scăzută, putem identifica metode de intervenție și sprijin pentru persoanele afectate.
Fără o stimă de sine adecvată, oamenii pot deveni vulnerabili la diverse forme de presiune, se pot simți triști sau nefolositori. În acest context ei pot să facă alegeri nepotrivite, să dezvolte comportamente autodistructive, să intre în relații toxice sau să nu reușească să-și atingă întregul potențial.
Dacă un nivel sănătos al stimei de sine ne permite să ne confruntăm cu provocările vieții cu încredere și reziliență, o stimă de sine scăzută poate duce la probleme precum anxietatea și depresia.
Factori cheie pentru o stimă de sine adecvată
Stima de sine este puternic modelată de experiențele timpurii pe care le avem în copilărie. Modul în care părinții sau îngrijitorii răspund nevoilor copiilor contribuie semnificativ la dezvoltarea unei stime de sine sănătoase. Pentru o dezvoltare armonioasă a copiilor și dezvoltarea unei stime de sine normale este important modul în care copiii sunt încurajați și validați, fără a fi supra-protejați, dar nici expuși unor așteptări nerealiste.
foto: istockphoto
Un alt factor cheie în dezvoltarea și menținerea stimei de sine este auto-acceptarea. Învățarea de a ne recunoaște și a ne accepta propriile calități și imperfecțiuni poate duce la o mai mare compasiune față de sine și la o rezistență îmbunătățită în fața criticilor sau eșecurilor. Prin auto-acceptare, ne oferim șansa de a ne împăca cu trecutul, de a ne îmbrățișa prezentul și de a privi cu încredere spre viitor. Auto-acceptarea este un proces dinamic, continuu, care necesită practică și răbdare, dar care ne ajută să ne valorizăm unicitatea și să ne gestionăm așteptările, ceea ce ne conduce către o stare de bine și echilibru interior. Procesul de auto-acceptare poate fi unul extrem de provocator, deoarece adesea ne confruntăm nu doar cu o critică interioară mai aspră în cazul unei stime de sine scăzute, ci și cu standarde sociale nerealiste. Succesul în zilele noastre este strâns legat de prezența în social media, unde numărul de like-uri, comentarii și urmăritori poate deveni un aparat de măsurat valoarea de sine.
foto: istockphoto
Este important însă să ne dăm seama că de cele mai multe ori realitatea prezentată în media este intens cosmetizată, prezentând doar crâmpeie nerealiste și exagerat perfecte, departe însă de realitatea zilnică a tuturor, transformând viața noastră într-o adevărată cursă după aprobarea unor persoane pe care de multe ori nici nu le cunoaștem personal. În ciuda like-urilor și aplauzelor virtuale, adevărata auto-acceptare vine din interior și nu este condiționată de standarde externe sau de aprobarea celorlalți. Învățând să ne acceptăm așa cum suntem, vom găsi libertatea de a trăi autentic și de a ne bucura de viață în toată complexitatea și frumusețea ei.
10 pași pentru a ne îmbunătăți stima de sine
Îmbunătățirea stimei de sine este un proces, o călătorie interioară, care se va desfășura cu pași mici. Acești pași trebuie să fie însă unii fermi, hotărâți. Călătoria aceasta nu este una tip sprint, ci mai degrabă un maraton, care necesită antrenamente zilnice, răbdare și perseverență. Obiectivele stabilite trebuie să fie unele realiste, tangibile, pentru a le putea parcurge și a ne motiva să mergem mai departe. Astfel, fiecare mic pas făcut ne va crește încrederea în sine.
1. Conștientizarea
Un prim pas esențial este conștientizarea.În cadrul acestui exercițiu de conștientizare începeți prin a observa gândurile negative pe care le aveți despre propria persoană și momentele când acestea apar. Este posibil să descoperiți faptul că aceste gânduri sunt bazate pe frici nerealiste sau pe experiențe negative din trecut: un eșec, o critică a unui părinte etc. Analizați-le atent, pe rând și întrebați-vă: Este acest gând o realitate absolută? Sau este doar percepția mea subiectivă? Acest fenomen se numește pattern de gândire și, prin exercițiu, poate fi modificat.
2. Înlocuirea gândurilor negative
foto: istockphoto
După ce ați identificat anumite gânduri negative, încercați să le înlocuiți cu unele pozitive. Înlocuirea gândurilor negative cu afirmații pozitive transformă treptat percepția despre sine și consolidează încrederea. De exemplu, în loc să vă spuneți ,,Nu sunt bun la nimic”, puteți înlocui acest gând cu ,,Am abilități/sunt creativ în domeniul cutare” (alegeți un domeniu în care aveți reușite și cu siguranță este ceva în care chiar vă descurcați bine, fie sunteți creativ în bucătărie, fie aveți un talent literar etc.). Sau un alt exemplu: în loc de ,,Dau greș tot timpul”, puteți alege să vă spuneți ,,Învăț din fiecare experiență”.
Acest exercițiu de înlocuire a gândurilor negative cu cele pozitive nu este doar o practică de moment, ci reprezintă o schimbare de perspectivă importantă, menită a vă ajuta să construiți o imagine de sine realistă și sănătoasă care să vă conducă spre creșterea personală. Pe măsură ce perseverați, veți observa că atitudinea față de provocări se schimbă și reziliența (capacitatea de adaptare) se construiește. Aceste schimbări mici, dar semnificative, vă vor ajuta să vă vedeți într-o lumină mai echilibrată și optimistă și vor consolida fundamentul pentru o creștere personală durabilă.
3. Recunoașterea realizărilor noastre
Recunoașterea realizărilor noastre este un alt pas esențial. Este important să ne amintim succesul și progresul, oricât de mic ar părea. Fiecare realizare, fie că este legată de carieră, relații sau dezvoltare personală, trebuie să fie consemnată și apreciată. În acest fel, încurajăm o mentalitate pozitivă și construim un fundament solid pentru succesul de mâine.
4. Sărbătorirea realizărilor noastre
Sărbătorirea realizărilor noastre, indiferent cât de mici, ne motivează să continuăm pe drumul dezvoltării personale, ne ajută să construim o imagine pozitivă despre noi înșine și să consolidăm credința că suntem capabili. Putem astfel să ne oferim un moment pentru a savura succesul, fapt demonstrat a avea un impact semnificativ asupra stimei de sine.
5. Relații sănătoase
Relațiile sănătoase sunt fundamentale pentru o stimă de sine solidă. Acestea sunt o sursă de suport emoțional, încurajare și înțelegere reciprocă, care ne valorizează și ne susțin creșterea personală. Pe de altă parte, relațiile toxice pot avea un impact negativ asupra noastră, subminându-ne încrederea în sine și lăsându-ne epuizați emoțional. Este important astfel să recunoaștem semnele unei relații toxice, care cel mai frecvent includ: lipsa respectului, comunicarea negativă constantă și manipularea emoțională. Renunțarea la legături toxice poate fi dificilă, dar este un pas necesar pentru a proteja și a cultiva propria noastră bunăstare emoțională și mintală. În final, alegerea de a ne înconjura cu persoane care ne împărtășesc valorile și ne susțin în evoluția personală este un act de autorespect și o investiție în propria noastră fericire.
6. Meditația sau rugăciunea
Meditația sau rugăciuneasunt practici carecontribuie la obținerea și păstrarea echilibrului interior și a liniștii sufletești. În funcție de credințele sau convingerile noastre, putem alege o tehnică potrivită, care să ne confere momente de introspecție prin care să ne reconectăm cu sinele nostru, să ne clarificăm gândurile și să ne întărim rezistența emoțională în fața provocărilor cotidiene. Practicate cu regularitate, meditația și rugăciunea sunt resurse de putere interioară și stabilitate. Fiecare persoană este unică și astfel răspunde la stresul și agitația lumii moderne în mod diferit. De aceea este esențial să găsim fiecare acea practică personală care rezonează cu ființa noastră. Această practică poate fi pentru unii o rugăciune, în timp ce pentru alții poate fi o plimbare contemplativă în natură. Oricare ar fi metoda de relaxare aleasă, aceasta ne va oferi o oază de calm în tumultul vieții cotidiene și ne va întări capacitatea de a ne păstra echilibrul interior.
7. Exerciții fizice
Exercițiile fizice nu sunt doar un mod eficient de a ne menține sănătatea fizică, ci și un instrument puternic pentru îmbunătățirea stimei de sine. Prin dedicarea timpului pentru activitatea fizică, ne antrenăm mintea să recunoască și să valorifice fiecare mic progres, fie că este vorba de alergarea a câțiva metri în plus sau de ridicarea unei greutăți mai mari. Aceste realizări, chiar și cele aparent nesemnificative, contribuie la construirea unei imagini de sine pozitive și la creșterea încrederii în propriile forțe. Acest sentiment de autoeficiență se întărește cu fiecare nouă provocare depășită, cu fiecare nouă limită personală atinsă. În plus, endorfinele eliberate în timpul exercițiilor fizice pot îmbunătăți starea de spirit generală, ceea ce, la rândul său, poate influența pozitiv percepția de sine.
8. Dietă
foto: istockphoto
O alimentație sănătoasă și echilibrată poate avea și ea efecte benefice asupra stimei de sine. Pe lângă faptul că ne ajută să ne simțim mai bine în pielea noastră prin îmbunătățirea aspectului fizic, alimentația corectă influențează și nivelurile de energie și starea generală de bine. Pe lângă beneficiile vizibile pentru sănătatea fizică, o dietă echilibrată poate contribui semnificativ la menținerea sănătății mintale, menționând aici nutrienții esențiali, precum acizii grași omega, magneziul și vitaminele din complexul B, recunoscute pentru rolul lor în funcționarea normală a sistemului nervos și astfel în stabilitatea emoțională.
9. Odihnă, somn
Odihna și somnul suficient sunt vitale pentru menținerea clarității mentale și a unei dispoziții pozitive. Insuficiența odihnei poate avea consecințe nefavorabile asupra auto-percepției și ne poate afecta capacitatea de a face față stresului. Asigurându-ne că avem un somn de calitate, ne îmbunătățim starea de spirit și funcționarea cognitivă.
10. Psihoterapie
Psihoterapia poate fi un instrument extrem de valoros în călătoria de îmbunătățire a stimei de sine. Prin lucrul cu un profesionist în acest domeniu, putem descoperi rădăcinile problemelor noastre și învăța strategii eficiente pentru a ne construi o imagine de sine pozitivă și durabilă.
foto: istockphoto
În acest sens, terapia cognitiv-comportamentală și alte forme de psihoterapie pot fi foarte eficiente în cultivarea unei stime de sine pozitive.
În concluzie, putem afirma faptul că stima de sine nu este un concept static, ea putând fluctua pe parcursul vieții unei persoane, fiind influențată de o multitudine de factori, cum ar fi realizările personale, relațiile sociale, starea de sănătate și chiar cultura în care trăim. Dezvoltarea stimei de sine este o călătorie continuă, care presupune introspecție, auto-evaluare și auto-îmbunătățire. Prin aplicarea acestor pași, ne putem transforma percepția despre noi înșine și ne putem îmbogăți viața cu o încredere autentică în propriile forțe. Este important să ne amintim că orice efort, cât de mic, contează și de aceea este util să ne stabilim obiective mici și pe termen scurt, care să ne conducă spre o imagine de sine pozitivă. Recunoașterea valorii personale și acceptarea unicității noastre sunt astfel esențiale în construirea unei stime de sine sănătoase.
Am citit de curând un material despre utilizarea cosmeticelor de la vârste din ce în ce mai fragede.
Cât de ok este acest lucru?
Într-o lume în care imaginea a devenit un aspect central al societății noastre, este esențial să ne întrebăm care sunt consecințele introducerii timpurii a cosmeticelor în viața copiilor noștri.
Nu vorbim doar de plăcerea copiilor de a se juca cu trusa de machiaj a mamei, să fim sinceri, cu toții am făcut-o…
Mi se pare îngrijorător că se încurajează folosirea parfumurilor și a cosmeticelor de la vârste din ce în ce mai mici. Cât de necesar este oare un parfum pentru bebeluși? Pielea lor miroase oricum atât de proaspăt și de frumos în mod natural… Adăugarea parfumului în rutina zilnică a unui bebeluș mi se pare nu numai inutilă, dar și cu implicații pe termen lung.
foto: istockphoto
Dar nu vorbim numai de parfum. Există truse de machiaj și cosmetice pentru copii de câțiva anișori.
Deși pot părea inofensive și distractive, ele pot afecta dezvoltarea sănătoasă a pielii și a percepției de sine a copiilor noștri.
Problemele dermatologice sunt doar vârful aisbergului. Pielea copiilor este mult mai subțire și mai sensibilă decât cea a adulților.
Utilizarea produselor cosmetice poate perturba bariera naturală de protecție a pielii, ducând la probleme precum uscăciunea tegumentului, iritații sau chiar eczeme. Este important să ținem cont de faptul că multe produse cosmetice pentru adulți și chiar cele etichetate ca fiind pentru copii conțin substanțe chimice care pot fi nocive pentru pielea delicată a celor mici. Parabenii, ftalații și sulfații sunt doar câteva dintre ingredientele controversate care pot fi găsite frecvent în compoziția lor. Aceste substanțe pot interfera cu echilibrul hormonal, ceea ce ne aduce la riscurile endocrinologice. Prezența xenoestrogenilor în anumite produse poate afecta sistemul endocrin al copiilor, influențând dezvoltarea lor hormonală. Xenoestrogenii sunt compuși chimici străini organismului uman ce pot mima efectele estrogenului. În organismele în creștere ale copiilor, acești compuși pot produce perturbări hormonale cu efecte pe termen lung, cum ar fi maturizarea precoce sau probleme de fertilitate. Este deosebit de important să înțelegem că pielea nu este doar un înveliș protector, ci și un organ extrem de permeabil, capabil să absoarbă substanțe care pot ajunge în circulația sanguină și să afecteze diverse funcții ale organismului.
Privind acum spre dimensiunea psihologică, o suprastimulare senzorială și un mediu care pune un accent exagerat pe aspectul fizic pot avea repercusiuni psihologice profunde. Creșterea într-un astfel de mediu poate crea presiuni nedorite asupra copiilor și poate distorsiona valorile importante în dezvoltarea lor. Într-o lume care valorizează din ce în ce mai mult imaginea exterioară, este important să ne întrebăm: ce le transmitem copiilor noștri despre frumusețe și valoarea de sine?
foto: istockphoto
Utilizarea atât de timpurie a cosmeticelor poate avea implicații profunde asupra modului în care copiii își percep propriul corp și valoarea personală și poate transmite mesajul că aspectul fizic este prioritar, în detrimentul altor calități personale sau realizări. Li se sugerează astfel că trebuie să-și îmbunătățească sau să-și schimbe aspectul pentru a fi acceptați, iar acest lucru poate eroda stima de sine și poate promova o imagine corporală nerealistă. Într-o societate care valorizează în mod excesiv aspectul fizic, copiii pot dezvolta obsesii legate de imaginea lor, ce pot conduce la tulburări alimentare sau la o preocupare constantă pentru aspectul fizic în detrimentul altor calități personale și interese intelectuale. Este important să ne reamintim și să le reamintim copiilor noștri că frumusețea adevărată vine din interior și că fiecare persoană este unică și frumoasă în felul său.
Așadar, cum putem găsi echilibrul între a le permite copiilor să exploreze și totodată a le proteja sănătatea și bunăstarea? Cum putem proteja sănătatea și fericirea copiilor noștri în această eră a frumuseții comercializate?
Când vine vorba de îngrijirea zilnică, mulți părinți preferă produsele fără parfum, coloranți sau conservanți agresivi. Este esențial să citim etichetele și să ne informăm despre ingredientele din produsele pe care le folosim.
În plus, ar trebui să putem decide care este vârsta la care să introducem anumite produse cosmetice în rutina zilnică a copilului, fără a cădea pradă presiunilor societății și marketingului.
Este esențial să ne educăm atât pe noi înșine, cât și pe cei mici despre importanța autoacceptării și a frumuseții interioare. Este important să limităm expunerea copiilor la reclamele care promovează standarde nerealiste de frumusețe. În loc să le oferim cosmetice, să le încurajăm creativitatea și să le arătăm că adevărata frumusețe nu depinde de un fard sau de un parfum, ci de calitățile și caracterul lor unic.
foto: istockphoto
Mai mult, poate ar fi mai important să ne gândim la mesajele pe care le transmitem prin alegerile noastre. Încurajarea curiozității naturale a copiilor este sănătoasă, dar ar trebui să ne asigurăm că le oferim o perspectivă echilibrată.
Nu este vorba doar de a spune “nu” la fiecare nou gadget, jucărie sau produs cosmetic care apare pe piață, ci de a învăța copilul de ce unele lucruri sunt mai puțin necesare decât altele și cum pot acestea să afecteze atât bugetul familiei, cât și mediul.
Discutați cu copilul dumneavoastră despre publicitate și modul în care aceasta este creată pentru a ne face să dorim produsele prezentate. Copiii trebuie să înțeleagă că nu toate produsele sunt esențiale și că fericirea nu este măsurată în lucruri materiale. Că este o diferență între nevoia de a avea ceva și dorința de a avea acel ceva. De asemenea, este important să stabilim un exemplu pozitiv. Dacă noi, ca părinți, ne lăsăm pradă ultimelor trenduri și cumpărăm constant lucruri noi, copiii vor prelua acest model de comportament.
Enurezisul este o problemă relativ des întâlnită la copiii de vârstă preșcolară și, uneori, chiar școlară. El reprezintă lipsa controlului asupra vezicii urinare și urinarea involuntară. Pierderile urinare de care vorbim în mod curent au loc în absența unor malformații ale tractului urinar sau a problemelor neurologice ori endocrine (spina bifida, convulsii, diabet zaharat, diabet insipid ș.a.), care trebuie excluse.
Deoarece este vorba de o emisie involuntară de urină înseamnă că putem vorbi de enurezis abia după vârsta de 3-4 ani, când majoritatea copiilor își desăvârșesc controlul sfincterian prin mielinizarea fibrelor nervoase care controlează sfincterul uretral extern. Deoarece procesul de mielinizare are o variație individuală în funcție de dezvoltarea fiecărui copil în parte, putem vorbi de enurezis abia în jurul vârstei de 5 ani. Vârsta cronologică de 5 ani nu este întotdeauna corelată cu dezvoltarea mentală a copilului, astfel încât pot exista diferențe în cazul copiilor cu o întârziere în dezvoltarea mentală. Emisia involuntară de urină trebuie să aibă loc potrivit DSM-5 de cel puțin două ori pe săptămână timp de cel puțin 3 luni consecutive pentru a putea pune diagnosticul de enurezis.
Există mai multe clasificări ale enurezisului, în funcție de momentul producerii, frecvență, cauză etc.
În funcție de momentul când se produce, avem enurezis
diurn (ziua)
nocturn (noaptea)
formă mixtă (diurn și nocturn).
O altă clasificare ar fi aceea legată de frecvența și ritmul urinărilor, potrivit căreia putem avea enurezis
continuu (enurezisul este prezent în fiecare zi/noapte)
intermitent (copilul are nopți/zile în care prezintă enurezis și nopți/zile în care nu prezintă)
periodic (enurezisul apare într-o anumită perioadă de timp, după care această perioadă poate fi urmată de un interval liber relativ lung în care copilul nu prezintă emisii involuntare de urină)
sporadic (enurezisul apare doar uneori, accidental).
Mai putem avea clasificarea enurezisului în
primar
secundar.
Enurezisul primar este cel în care avem lipsa controlului sfincterian urinar de la naștere, fără o perioadă liberă în care copilul să fi fost continent.
Enurezisul secundar este cel în care copilul ajunge să dețină controlul sfincterian urinar și apoi, după o perioadă de 6 luni-1 an, prezintă enurezis.
Societatea Internațională de Continență a Copiilor (International Children’s Continence Society- ICCS) clasifică enurezisul în
organic (cauzat de boli structurale, neurologice ș.a.)
non-organic (funcțional).
Enurezisul diurn poate apărea deoarece copilul este foarte preocupat de activitățile sale (joc, teme) sau manifestă o anumită reticență de a merge la toaletă în alte locuri decât acasă (de exemplu, refuză utilizarea toaletei la grădiniță sau la școală) astfel încât amână urinarea până când apare incontinența. Un alt aspect des întâlnit este mersul în grabă la toaletă (pentru a se putea întoarce cât mai repede la activitatea întreruptă) și golirea incompletă a vezicii.
Enurezisul diurn este mai des întâlnit la fetițe, în timp ce cel nocturn este mai frecvent la băieți.
foto: pixabay.com
Micțiunea este un act conștient. Dobândirea controlului voluntar al eliminării urinei este un proces complex, care se desăvârșește în timp și presupune parcurgerea mai multor etape:
conștientizarea senzației de vezică urinară plină
deprinderea posibilității de a amâna micțiunea
capacitatea de a urina la voluntar atunci când vezica este plină
capacitatea de a urina voluntar atunci când vezica nu este plină.
Cauze
În apariția enurezisului putem vorbi de existența anumitor cauze:
fiziologice (țin de maturizarea individuală a sistemului nervos sau a vezicii urinare)
genetice (istoric familial; există o transmitere genetică)
anatomice (o vezică urinară constituțional mai mică)
psiho-emoționale (diferiți factori stresanți sau traumatizanți pentru copil; violență domestică, diverse conflicte familiale sau în colectivitate; intrarea în colectivitate, tulburarea de rivalitate fraternă – apariția unui frate/soră care, între altele, se poate manifesta cu pierderea temporară a unor achiziții, între care și controlul sfincterian la un copil care deja nu mai făcea pe el etc.)
tulburări de comportament, ADHD
infecțioase (infecții ale tractului urinar)
hormonale (hormonul antidiuretic – ADH/vasopresina determină producerea unui cantități mai scăzute de urină noaptea; deficitul acestui hormon poate determina creșterea producției de urină noaptea)
defecte congenitale ale coloanei vertebrale (spina bifida)
traumatisme ale măduvei spinării, accidente
intervenții chirurgicale (operații pentru fimoză, hipospadias)
anumite tratamente medicamentoase (valproatul de sodiu – Depakine)
constipația
probleme în deprinderea utilizării oliței sau toaletei (încercarea de a folosi olița/toaleta prea devreme, apelarea la metode severe, lăsarea copilului neschimbat)
somn profund cu prag de trezire ridicat (copilul se trezește greu).
Cel mai frecvent sunt luate în discuție eliberarea unei cantități insuficiente de hormon antidiuretic pe timpul nopții, hiperreactivitatea mușchiului vezicii urinare/detrusorul (vezică hiperactivă), un prag de trezire ridicat al copilului.
Diagnosticul de enurezis se pune după efectuarea unui consult medical amănunțit, care va avea în vedere excluderea unei cauze organice.
Tratament
Dacă enurezisul are o cauză organică se va trata, atunci când este posibil, acea cauză.
În ceea ce privește tratamentul enurezisului non-organic la copil avem mai multe metode, care se pot utiliza separat, dar sunt mult mai eficiente în asociere:
psihoterapie
exerciții de educare a vezicii
tratament medicamentos
tratamente alternative.
Psihoterapia
Psihoterapia vizează nu numai copilul, ci și familia acestuia. Trebuie subliniat însă faptul că incontinența urinară nu este vina copilului sau a familiei. Psihoterapia va ține cont de particularitatea fiecărui caz și de personalitatea copilului. Urmărește diminuarea sentimentului de vinovăție și/sau rușine. Se va pune accent pe zilele în care copilul este continent și nu pe acelea în care are incontinență. Astfel, copilul este încurajat să își alcătuiască un fel de calendar/jurnal. Dacă este mic, îl va face împreună cu un adult. Dacă este mai mare, îl poate face singur. În acest calendar va bifa în moduri diferite zilele și nopțile în care a avut control sfincterian uretral și cele în care a prezentat enurezis. Se pot alege diferite modalități de marcare a acestor zile, în funcție de vârstă și preferințe. Astfel, se poate lipi un abțibild cu un personaj preferat, se poate desena sau doar marca cu x sau cu culori diferite.
Sugestie:
zilele în care copilul a fost continent se pot marca cu un soare sau o floare
zilele în care copilul a prezentat enurezis se pot marca cu un norișor sau stropitoare
Zilele în care copilul va prezenta enurezis nu vor fi tratate în nici un fel în familie (copilul nu va fi mustrat, certat, pedepsit etc.). Zilele în care copilul a reușit să își mențină controlul sfincterian vor fi recompensate (copilul va fi lăudat, va primi ceva simbolic; este recomandat ca sistemul de recompensă să fie discutat de la început cu copilul și stabilit de comun acord). Sunt total contraindicate metode brutale precum bătaia, pedepsele, cearta, punerea copilului să își spele hainele, lăsarea copilului în hainele ude sau cu patul neschimbat etc.
Se poate apela la metode de terapie precum: terapia prin artă, terapia prin jocul cu nisip etc.
Puteți citi despre Terapia prin jocul cu nisip aici:
Dacă există situații conflictuale în familie, părinții vor apela la consiliere familială în vederea remedierii acestora și crearea unui mediu armonios și de protecție pentru copil.
Exercițiile de educare a vezicii, gimnastica micțională sau uroterapia comportamentală
Aceste exerciții au drept scop mărirea capacității de contenție a vezicii urinare și creșterea tonusului sfincterului uretral extern (cel care beneficiază de controlul voluntar).
Astfel
se pune accent pe poziția corectă la urinat (în special pentru fetițe, în așa fel încât urina să curgă înspre toaletă, nu înspre vagin)
se stabilește un program regulat de urinat pe parcursul zilei
Programul regulat de urinat pe parcursul zilei presupune punerea copilului să urineze la anumite intervale fixe de timp. Se poate începe cu un timp mai scurt, în primele zile din jumătate în jumătate de oră și apoi creșterea intervalului la o oră, la 2 ore, la 3 ore.
copilul este pus să urineze înainte de a merge la culcare
Copilul se pune să urineze înainte de a merge la culcare. Unii specialiști recomandă trezirea copilului pe parcursul nopții la un interval de 3-4 ore, în timp ce alții nu.
copilul este pus să urineze imediat după ce se trezește
exerciții care presupun amânarea voluntară a momentului micțiunii
exercițiul jetului urinar întrerupt
Copilul începe să urineze și se oprește pentru un timp, după care continuă micționarea. Se repetă de mai multe ori în cadrul aceleiași micționări. Rolul acestui exercițiu este, pe de o parte, întărirea controlului sfincterian, iar pe de altă parte, câștigarea încrederii copilului că este capabil să controleze actul micțiunii.
Nu se restricționează consumul de lichide, dar se repartizează în mod diferit cantitatea de lichide pe care copilul trebuie să o consume: în prima parte a zilei (până la prânz) se recomandă consumul a 40% din necesarul de lichide, apoi până la orele 17-18 încă 40%, ajungând ca după ora 18 să consume restul de 20%.
Necesarul lichidian al unui copil de 4-7 ani este de 1,5 l, care va fi repartizat:
– până în ora 12: 600 ml
– până la ora 17: 600 ml
– după ora 17-18: 300 ml.
foto: pixabay.com
Alarma pentru enurezis
O altă metodă este apelarea la dispozitivele cu alarmă special concepute pentru enurezis. Aceste dispozitive au un senzor care se plasează într-un loc care se apreciază că se va umezi imediat în momentul când copilul urinează (chilot, lenjerie). Când locul unde este plasat senzorul se udă, se declanșează alarma. În funcție de aparat, acesta poate combina melodii, vibrații, luminițe led. Metoda are scopul de a sensibiliza copilul și de a-l ajuta să conștientizeze momentul în care vezica este plină și trebuie să urineze. Copilului trebuie să i se explice cum funcționează alarma și că ea este un mijloc de ajutor și nu o pedeapsă. Acest tratament necesită răbdare, consecvență și ajutor din partea părinților sau a adultului responsabil. La început, din cauza somnului profund, copilul nu va reacționa la alarmă și va trebui ajutat să se trezească și să meargă la toaletă sau sa utilizeze olița. Tratamentul cu alarma pentru enurezis, odată început, nu trebuie întrerupt, se continuă și în week-end, concediu, vizite la bunici.
foto: pixabay.com
Tratamentul medicamentos al enurezisului
Dacă metodele enumerate mai sus nu dau rezultate, se ia în calcul începerea unui tratament medicamentos. Tratamentul medicamentos se inițiază numai la recomandarea și sub supravegherea medicului și numai copiilor peste 5 ani.
Dintre cele mai frecvent utilizate medicamente în tratarea enurezisului, menționăm:
Minirin (desmopresin). Cu o oră înainte de administrarea medicamentului copilul nu mai primește lichide, și nici timp de 8 ore după administrare (adică practic până dimineața când se trezește). Nu este un medicament care vindecă enurezisul, dar el ameliorează simptomele prin reducerea producției de urină pe timpul nopții. Este eficient mai ales în formele care asociază deficitul hormonal de vasopresină.
Driptane (oxibutinina), care acționează prin reducerea contracțiilor vezicii urinare (a detrusorului) și contribuie astfel la creșterea capacității vezicii urinare.
Tratamentul natural
Deși l-am lăsat la urmă, tratamentul cu plante medicinale reprezintă o alternativă de tratament care poate fi asociată tuturor celor de mai sus.
Dintre remediile naturale recomandate amintim:
pătrunjelul (extractul sau decoctul din frunze și rădăcină)
stejarul (extract din muguri)
coada calului (ceai, tinctură)
coada șoricelului (ceai, tinctură)
urzică (ceai, tinctură)
cârcel (Ephedra vulgaris) – ceai
În enurezisul cu implicații psiho-emoționale pot fi utile
teiul (extract din muguri)
remediile florale Bach
Puteți citi mai multe despre Remediile florale Bach aici:
Un aspect important îl constituie momentul în care părinții aleg să dezvețe copilul de scutec și modalitățile alese în acest scop. Copilul nu trebuie forțat să facă la oliță sau la toaletă (cu adaptor/reductor). Și nu trebuie pedepsit dacă nu vrea să facă la oliță, nu se cere sau face pe el. Copilul nu trebuie pedepsit prin punerea să spele pe jos sau să își spele hăinuțele murdărite. Se recomandă utilizarea unei protecții impermeabile pentru saltea. De asemenea, dacă știți că copilul dumneavoastră face pe el, este bine să aveți hăinuțe de schimb întotdeauna la dumneavoastră când mergeți în vizite, în parc etc.
Când este momentul să ne îngrijorăm:
– dacă avem un copil care a împlinit vârsta de 5 ani și continuă să urineze frecvent pe el în timpul zilei și/sau al nopții
– copilul a renunțat la scutec și a început să folosească olița/toaleta timp de mai multe luni și apoi dintr-o dată începe să facă pe el
– copilul prezintă dureri în momentul urinării, urina este tulbure, cu sânge, miroase diferit.
În situațiile enumerate mai sus se recomandă consult medical pentru a depista cauzele enurezisului și a decide tratamentul potrivit pentru copilul dumneavoastră.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie selectivă:
1. DSM-5. American Psychiatric Association, 2013, p. 355–357.
2. Gontard AV, Kuwertz-Bröking E. The Diagnosis and Treatment of Enuresis and Functional Daytime Urinary Incontinence. Dtsch Arztebl Int. 2019 Apr 19;116(16):279-285. doi: 10.3238/arztebl.2019.0279. PMID: 31159915; PMCID: PMC6549126.
3. Haid B, Tekgül S. Primary and Secondary Enuresis: Pathophysiology, Diagnosis, and Treatment. Eur Urol Focus. 2017 Apr;3(2-3):198-206. doi: 10.1016/j.euf.2017.08.010. Epub 2017 Sep 6. PMID: 28888814.
Ce sunt așa-numitele crize de tantrum ale copiilor?
Crizele de tantrum sunt de fapt crize de furie ale copilului mai mare de 18 luni, de obicei apărute în jurul vârstei de 2-4 ani. O asemenea criză poate dura de la câteva minute până la jumătate de oră. După vârsta de 4 ani crizele se răresc semnificativ, dar sunt situații în care pot persista și la copiii de vârstă școlară.
Cum se manifestă aceste crize?
foto: pixabay.com
Copilul începe să țipe, plânge, este extrem de agitat, se trântește și tăvălește pe jos, se poate lovi pe sine sau îi poate lovi pe cei de lângă el, își trage/rupe hainele, zgârâie, mușcă, aruncă cu obiectele pe care le are în mână sau în apropiere. Uneori copilul își poate ține respirația sau poate asocia vărsături.
De ce apar crizele de tantrum?
Aceste crize se suprapun peste perioada în care copilul își dezvoltă autonomia, dar în același timp limbajul lui nu s-a dezvoltat suficient încât să îi poată asigura o comunicare eficientă cu cei din jur. Copilul experimentează astfel emoții puternice, pe care nu știe cum altfel să le gestioneze. Pe scurt, crizele de tantrum reprezintă o manifestare a supărării, furiei, frustrării, oboselii, stări pe care copilul nu le poate exprima prin cuvinte. Aceste crize au loc de obicei în prezența aceluiași membru al familiei și deseori în public.
Există anumite situații ce pot declanșa crizele de tantrum?
Aceste crize apar aparent din senin, dar, la o analiză mai profundă, de cele mai multe ori putem identifica anumiți factori sau situații declanșatoare.
foto: pixabay.com
Dintre factorii / situațiile ce pot declanșa o criză de tantrum menționăm:
schimbarea mediului copilului (acasă, grădiniță, locuri de joacă, vizite)
dificultăți de comunicare (adulții nu înțeleg ce spune/dorește copilul)
competiția cu alte persoane pe un obiect (jucărie) sau atenție – frate, copii din parc, copii de la grădiniță
o experiență neplăcută (asistarea la conflicte, un consult medical)
o dorință neîmplinită (a sta mai mult la locul de joacă, o jucărie nouă, a purta o anumită haină etc.)
impunerea de prea multe limite
neimpunerea unor limite
oboseala
suprastimularea
foamea
setea
Unele crize de furie pot apărea deoarece copilul dorește să evite ceva. De exemplu nu dorește să meargă la culcare atunci când i se spune. Sau nu dorește să plece din parc.
De asemenea, dacă un copil a sesizat că printr-o criză de furie anterioară a obținut ce a dorit, va relua aceste crize pentru a obține în continuare beneficii. Aceste crize mai sunt numite tantrum-uri cu intenție, de manipulare.
Pot fi prevenite aceste crize?
foto: pixabay.com
Nu există o formulă sau soluție magică prin care să facem tantrum-urile să dispară și să nu mai apară. Dar există câteva recomandări care pot ajuta la prevenirea lor, scurtarea perioadei de furie și rărirea crizelor. Rolul părintelui sau adultului responsabil este deosebit de important în acest proces, el trebuind să își păstreze calmul, să identifice triggerii și să ofere alternative copilului.
Se recomandă astfel ignorarea crizei, dar rămânerea alături de copil. Majoritatea copiilor nu doresc să te apropii de ei în momentul crizei. Părintele va trebui să îi ofere copilului spațiu, să se îndepărteze puțin, dar să îl asigure cu calm că va fi acolo pentru momentul în care se liniștește. De asemenea, în tot acest timp părintele trebuie să fie atent la siguranța fizică a copilului și a celor de lângă el.
Dacă am identificat situația care a stat la cauza crizei, atunci este bine să scoatem copilul din acel mediu.
Este recomandat să îi facem copilului un program zilnic pe care să îl respectăm: mese la ore fixe, ore de somn în același interval orar etc. Copilul poate fi destul de afectat de o modificare în rutina zilnică sau de un program dezordonat. De aceea, dacă intervine ceva în rutina zilnică este bine să îl anunțăm și pe copil. Contrar a ceea ce cred de multe ori adulții, copilul are capacitatea de a înțelege mult mai multe lucruri decât ne închipuim chiar și la vârste mici.
Dacă știm că criza de tantrum are loc deoarece copilul nu dorește să meargă la culcare este recomandat să stabilim împreună cu el ora de mers la somn și ar fi util să îi atragem atenția cu un timp înainte că se apropie această oră, pentru a putea să își încheie jocul, să strângă jucăriile etc.
Când copilul are un comportament bun, încurajăm acest comportament și felicităm copilul pentru el.
Tantrum-urile nu trebuie răsplătite!
Dacă părintele cedează și îi oferă copilului ce își dorește (de exemplu jucăria din magazin) pentru a pune capăt crizei și jenei publice, problema va fi departe de a fi rezolvată. Copilul este suficient de inteligent pentru a proceda la fel data viitoare și a manipula adultul. Părintele trebuie să fie consecvent. Dacă uneori cedează și alteori nu, crizele pot deveni mai severe și se pot prelungi spre vârste mai mari.
Cerințele față de copil trebuie să nu fie exagerate, să corespundă cu vârsta lui. Părintele trebuie să îi ofere alternative precise copilului, nu sugestii vagi. Se vor evita astfel întrebările prea generale, de tipul: cu ce haine vrei să te îmbraci sau ce vrei să mănânci? Și se vor pune întrebări precise, dar care să îi lase copilului posibilitatea de a alege: vrei să te îmbraci cu tricoul alb sau cu cel roșu? Vrei un măr sau o pară la gustare? Vrei să speli pe dinți înainte sau după ce te îmbraci în pijama?
De asemenea, este recomandat să implicăm copilul în activitățile zilnice, dându-i sarcini potrivite cu vârsta și achizițiile sale: să adune jucăriile, să se îmbrace, să își pună hainele murdare în coșul de rufe etc.
Dacă părintele observă că cel mic se concentrează prea mult pe o activitate și este evident că nu va reuși să o finalizeze, poate dirija atenția copilului spre o altă activitate pentru a evita frustrarea celui mic și a preveni o criză de furie.
Atunci când mergem cu copilul la diverse locuri de joacă sau în parc, trebuie să îi explicăm copilului că există anumite reguli ce trebuie respectate.
foto : pixabay.com
Dacă știm că se apropie ora de somn sau copilul este obosit, este indicat a evita situații care îl pot obosi mai tare și favoriza o criză de furie. Astfel, e recomandat să nu mergeți la cumpărături sau în vizite în asemenea situații.
Copiii trebuie încurajați să se joace cât mai mult cu alți copii de vârstă apropiată și se recomandă evitarea stimulării lor prin expunerea la dispozitive precum telefon, laptop, tabletă sau televizor.
La sfârșitul crizei de furie copilului nu trebuie să i se reproșeze comportamentul sau să se insiste asupra disconfortului simțit de părinte. O îmbrățișare este mult mai potrivită. Și orientarea spre o activitate plăcută sau spre odihnă.
Este necesar un echilibru în impunerea limitelor. Acestea trebuie puse cu blândețe și adaptate vârstei copilului. Impunerea de prea multe limite va diminua autonomia copilului și va sta la originea declanșării crizelor de furie, în loc să le stopeze.
Toate aceste lucruri sunt mai greu de pus în practică dacă părinții nu se pun de acord în ceea ce privește atitudinea față de copil și limitele pe care trebuie să i le impună. Copilul va alege să facă crize de furie și în prezența părintelui mai restrictiv, încercând să obțină avantajele pe care le are cu celălalt părinte. La fel stau lucrurile și cu bunicii sau bona. De aceea este bine ca adulții care se ocupă de creșterea și educația copilului să discute înainte și să se pună de acord asupra metodelor de educație și a recompenselor oferite copilului.
foto: pixabay.com
De asemenea, ar putea fi utilă întocmirea unui fel de jurnal în care să notăm data în care copilul a făcut o criză de tantrum și evenimentele care au avut loc înainte și după criza de furie, locul sau persoanele în preajma căruia s-a întâmplat etc. Astfel ar putea identifica anumiți factori declanșatori și ar putea să îi evite pe viitor. De exemplu, dacă observăm că crizele copilului sunt mai frecvente înainte de orele de somn sau de masă, vom putea să modificăm programul de odihnă al acestuia, sau îl putem scoate mai devreme la locul de joacă, putem să îi oferim o gustare sau oferi masa înainte de a merge afară etc. Dacă crizele au loc de obicei la cumpărături atunci trebuie să urmărim dacă nu este prea obosit pentru a îl lua cu noi sau dacă nu cumva l-am răsplătit vreodată după o asemenea criză sau nu suntem consecvenți.
Când este momentul să ne îngrijorăm?
De cele mai multe ori crizele de tantrum reprezintă o manifestare normală a unui copil care nu poate altfel să își exprime frustrarea, furia sau oboseala. Există însă și situații care ar trebui să ne determine să cerem sfatul unui medic pediatru sau specialist în neuro-psihiatrie infantilă. Uneori crizele de tantrum pot fi asociate cu anumite patologii precum afectări ale auzului, limbajului sau văzului, tulburări de spectru autist etc. Consultul medical și investigațiile suplimentare vor stabili dacă există anumite probleme de sănătate sau nu.
Situațiile în care este momentul să ne ridicăm semne de întrebare și să solicităm sfatul unui specialist sunt
crizele se repetă foarte des, de mai multe ori pe zi și în mai mult de 2 zile pe săptămână
crizele au frecvent durată peste 15 minute
crizele se prelungesc după vârsta de 4-5 ani
copilul se lovește frecvent în timpul acestor crize și se rănește sau îi lovește pe cei de lângă el
copilul are tulburări de somn
copilul nu privește în ochi persoana care îi vorbește
copilul prezintă ticuri
copilul prezintă enurezis / encoprezis (când vorbim de vârste mai mari)
De asemenea, atunci când părintele sau adultul responsabil simte că nu poate gestiona situația și nu își poate menține calmul și consecvența poate beneficia de consiliere psihologică sau psihoterapie.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie orientativă:
Daniels E, Mandleco B, Luthy KE. Assessment, management, and prevention of childhood temper tantrums. J Am Acad Nurse Pract. 2012 Oct;24(10):569-73. doi: 10.1111/j.1745-7599.2012.00755.x. Epub 2012 Jul 2. PMID: 23006014.
Terapia prin jocul cu nisip este o metodă terapeutică utilizată cu succes în psihoterapia copiilor, dar ea poate fi folosită și în terapia adultului. Ea utilizează capacitatea creatoare a copilului interior și puterea vindecătoare a acesteia.
Scurt istoric
Bazele acestei terapii se regăsesc în anii 1920, când medicul pediatru Margaret Lowenfeld, nemulțumit de limitele terapiei tradiționale, a urmărit descoperirea unei modalități de înțelege emoțiile pe care copiii nu reușeau să le comunice prin intermediul cuvintelor. Ea a studiat astfel impactul terapiei prin joc în psihologia copilului și a observat cum copiii sunt atrași în special de jocul cu nisip și apă, dezvoltând această tehnică pe care a intitulat-o Tehnica lumii.
Cunoscând rezultatele lui Margaret Lowenfeld, Carl Jung a îndrumat-o pe terapeuta Dora Kalff să studieze această tehnică de la M. Lowenfeld. Dora Kalff a preluat această metodă și i-a adus anumite modificări, dezvoltând terapia jocului cu nisip așa cum o cunoaștem astăzi.
Tehnica sandplay
“Spre deosebire de adulţi, al căror mediu natural de comunicare este verbalizarea, mediul natural de comunicare al copiilor este jocul şi activitatea… Copiii nu au nevoie să fie învăţaţi cum să se joace şi nici nu trebuie determinaţi să se joace. Joaca este spontană, de obicei agreabilă, voluntară şi fără un scop” (Garry L. Lendreth).
foto: internet
Terapia prin jocul cu nisip utilizează două tăvițe cu nisip, așezate pe mese, una cu nisip uscat și una cu nisip umed. Tăvița (sandbox) este vopsită pe interior în albastru și are dimensiuni standard: 50 cm lățime x 70 cm lungime x 8 cm înălțime. Dar se pot utiliza și tăvi de alte dimensiuni.
În apropierea tăvițelor cu nisip sunt plasate rafturi sau sertare cu figurine a căror dimensiune nu trebuie să depășească 10 cm și diverse materiale, cât mai variate și așezate tematic:
foto: pixabay.com
omuleți (de diverse vârste: bebeluși, copii, adolescenți, adulți, vârstnici), soldăței, roboți, păpuși, eroi, personaje din basm, filme și desene animate, case, mașinuțe, avioane, diverse unelte și obiecte de uz casnic în miniatură, obiecte simbolice, animale (domestice, sălbatice, fantastice), păsări, pești, insecte, scoici, copăcei, flori, conuri de brad, ghinde, castane, pietre de diverse forme, culori și dimensiuni, crenguțe, pene, materiale textile etc. Cu cât figurinele sunt mai multe și din domenii variate, cu atât persoana implicată în terapie beneficiază de mai multe oportunități de a se exprima. De asemenea, este important ca oferta figurinelor să includă atât personaje și imagini frumoase și pozitive, cât și urâte și negative.
foto: pixabay.com
Persoana implicată în terapie alege figurinele care îi atrag atenția și apoi realizează o compoziție în nisip.
Psihoterapeutul are rolul unui martor, observator, el asistă atent și tacit pe parcursul realizării compoziției, nu interpretează și nu dă nici o instrucțiune. La final, dacă este posibil, persoana implicată în terapie poate da un nume acestei compoziții și poate povești despre obiectele plasate acolo și dacă există asocieri cu viața sa de zi cu zi, amintiri etc.
Succesul acestei terapii în psihoterapia copilului se bazează pe faptul că pentru copii jocul în tăvița cu nisip constituie un mod natural de exprimare. Când se joacă, copilul (dar și adultul) se detașează de realitate, se detensionează, iar frământările lui interioare ies la suprafață prin intermediul compoziției din tăviță. Compoziția din tăviță este o reprezentare vizuală, simbolică, a preocupărilor inconștiente ale persoanei care a realizat-o. Prin intermediul acestei terapii, persoana implicată se poate exprima atât nonverbal, cât și verbal.
Cui se adresează terapia prin jocul cu nisip?
Terapia prin jocul cu nisip se adresează în primul rând copiilor, dar poate fi introdusă și în terapia adultului sau a familiei. Ea este utilă îndeosebi în exprimarea emoțiilor și sentimentelor persoanelor care au trecut sau trec prin diverse traume, dar poate fi folosită și pentru stimularea creativității și dezvoltarea abilităților copiilor.
“În timpul jocului un copil este capabil să-şi cunoască sentimentele închise ale anxietăţii, dezamăgirea, furia, agresiunea, nesiguranţa şi confuzia. Scoţând aceste sentimente la suprafaţă încurajăm copilul să se acomodeze cu ele, îl învăţăm să le gestioneze sau să le abandoneze. Datorită reprezentărilor simbolice copilul câştigă control asupra evenimentelor care par de necontrolat în realitate. Adesea, copiii se află în incapacitatea de a exprima verbal ceea ce simt. De aceea în terapia prin joc, jucăriile servesc drept cuvinte, iar joaca drept limbaj pentru copil” (Garry L. Lendreth).
Putem apela la terapia prin jocul cu nisip în:
stres posttraumatic
stări depresive
anxietate
divorț
decesul unei persoane din familie
violență
abuz
afecțiuni oncologice
afecțiuni psiho-somatice
bulimie
anorexie
refuzul alimentației
ticuri
fobii
tulburări de somn (coșmaruri, pavor nocturn)
ADHD
enurezis
encoprezis
tulburări de vorbire (balbism, tahilalie, bradilalie)
Psoriazisul este o afecțiune cronică dermatologică, care se caracterizează prin producerea în exces a celulelor de piele în anumite zone ale corpului. O dată cu producerea accelerată a celulelor, la suprafața pielii se vor observa zone roșiatice (leziunile eritematoase), de forme și dimensiuni diferite, acoperite de cruste (scuame) alb-sidefii. Ca să înțelegem cât de accelerat este ritmul de înmulțire al acestor celule, vom menționa faptul că ciclul de viață normal (turnover-ul) al celulelor cutanate este undeva la 30 de zile, în timp ce în psoriazis este de circa 5 zile; ceea ce înseamnă că celulele se multiplică de 5-6 ori mai repede decât în mod normal.
Aceste leziuni specifice psoriazisului apar de obicei în zone precum: coate, genunchi, dar și în zona scalpului, pe spate sau palme. Poate afecta, de asemenea, unghiile, părul sau articulațiile. Leziunile pot determina mâncărime sau pot fi dureroase.
Psoriazisul este o boală autoimună, determinată genetic și nu este contagioasă.
Evoluția bolii depinde și de alți factori și are loc în pusee. Dintre numeroșii factori care pot contribui la apariția psoriazisului menționăm: alimentația, fumatul, consumul de alcool, abuzul de medicamente, bolile infecțioase, îmbrăcămintea, traumatismele, contactul cu substanțe chimice, factorii psiho-emoționali (stresul, oboseala cronică) etc.
Fiind o boală autoimună, persoanele care au psoriazis pot dezvolta și alte boli autoimune precum boala Crohn, diabet zaharat, tiroidite ș.a.
Tratament
Până la momentul de față nu există un tratament curativ, adică un tratament care să vindece psoriazisul și să determine dispariția lui. Toate tratamentele încearcă să țină evoluția bolii sub control, să diminueze leziunile, astfel încât să contribuie la îmbunătățirea calității vieții acestor persoane.
Tratamentul clasic presupune aplicarea unor creme sau unguente (bazate pe analogi de vitamina D, retinoizi, corticosteroizi, uree, acid salicilic), fototerapia cu ultraviolete, fotochimioterapia cu psoralen (medicamentul este activat prin expunerea la radiațiile ultraviolete), anumite tratamente medicamentoase (retinoizi, metotrexat, ciclosporină) și, mai recent, terapiile biologice. Majoritatea acestor tratamente prezintă însă riscuri și reacții adverse semnificative.
Tratamentul alternativ sau, mai bine spus în acest caz, complementar, înseamnă în primul rând modificarea stilului de viață. Ca și în cazul altor boli autoimune, o alimentație sănătoasă și echilibrată poate ajuta la ținerea bolii sub control. Este dovedit că în cazul bolilor autoimune renunțarea la alimentele care întrețin inflamația (lactate, gluten, grăsimi, prăjeli, zahăr, condimente, conserve, afumături) este benefică. Astfel, alimentația pacienților cu psoriazis va trebui să predomine în fructe și legume proaspete, care sunt bogate în vitamine și antioxidanți. Fibrele favorizează detoxifierea organismului, de aceea alimentația bogată în fibre este indicată la pacienții cu psoriazis.
Se recomandă introducerea în alimentația zilnică a alimentelor bogate în grăsimi sănătoase: semințe de in, semințe și ulei de cânepă, semințe de chia, nuci, avocado, ulei de măsline ș.a.
Cosmetice naturale
Evitarea folosirii cosmeticelor (creme, șampoane, deodorante, parfumuri, vopsele de păr etc.) care conțin substanțe chimice nocive și înlocuirea lor pe cât posibil cu produse bazate pe ingrediente naturale este, de asemenea, recomandată.
Îmbrăcăminte din fibre naturale
Se recomandă evitarea hainelor din fibre sintetice și strâmte pe corp și utilizarea unor îmbrăcăminți confecționate din fibre naturale: in, cânepă, bumbac, mătase, bambus.
Evitarea stresului
Optarea pentru un ritm de viață mai liniștit, cu respectarea programului de odihnă și a mișcării fizice ușoare, constante, a meditației sau rugăciunii este recomandată pentru toate persoanele și, cu atât mai mult, pentru cele care suferă de psoriazis. Avem de a face în psoriazis cu un cerc vicios: stresul contribuie la apariția psoriazisului, iar mai apoi leziunile de pe piele întrețin stresul. Persoanele cu psoriazis în zone vizibile suferă de o oarecare stigmatizare din cauza societății, care pune leziunile pe seama unor boli contagioase sau a lipsei de igienă. Am putea spune că psoriazisul este un fel de lepră a societății moderne din acest punct de vedere. Acest fapt determină izolarea socială a pacienților cu psoriazis, apariția depresiei, anxietății, fenomene care contribuie în plus la agravarea bolii. Pacienților cu psoriazis li se recomandă în acest context și psihoterapia, ca ajutor în gestionarea situațiilor stresante de viață.
Remedii din plante
Dintre remediile bazate pe plante natura ne-a pus la dispoziție numeroase plante care pot fi utilizate în tratamentul psoriazisului, unele consumate intern, iar altele sub formă de băi, comprese, creme sau unguente.
Pe piele putem aplica uleiuri vegetale de cătină, morcov, cânepă, gălbenele, luminiță de seară, coada șoricelului, rostopască, măsline, in, cocos, sâmburi de struguri, avocado. La acestea se pot adăuga uleiuri esențiale: tămâie, smirnă, levănțică, copaiba, cedru, mușețel, arbore de ceai, geranium, turmeric, Helichrysum (imortele).
Majoritatea acestor uleiuri sunt bogate în acizi grași esențiali, vitamine și antioxidanți, care au rol în reducerea inflamației de la nivelul pielii, au efect emolient și hidratant. Unele dintre uleiuri au efect antimicrobian (arbore de ceai, salvie, neem).
Pentru băi și comprese se pot folosi amestecuri din următoarele plante: rădăcină de brusture, coada șoricelului, coada calului, mușețel, levănțică, trifoi roșu, rostopască, trei frați pătați, gălbenele, nalbă, pudră de araroba ș.a.
Intern se recomandă consumul următoarelor ceaiuri: coriandru, brusture, coada șoricelului, năpraznic, urzică, trei frați pătați, măceșe, cătină, flori de soc, gălbenele, rostopască, cimbrișor, ceai verde, nuc, mesteacăn. Pentru confortul emoțional: levănțică, valeriană, conuri de hamei, passiflora, tei.
Primăvara se recomandă o cură cu sevă de mesteacăn. O altă alternativă este cura cu gel de aloe vera.
Extracte din plante care pot fi utilizate în psoriazis sunt: orz verde, cedru, nuc, platan, secară, tei.
Expunerea la soare
Expunerea corpului la lumina naturală a soarelui în orele recomandate este, de asemenea, benefică. Se recomandă folosirea unor creme de protecție solară bazate pe ingrediente naturale.
Acest material nu înlocuiește consultația medicală și nici nu încurajează automedicația. Pentru a trata o afecțiune, chiar și naturist, avem nevoie în primul rând de un diagnostic corect! Tratamentele se individualizează în funcție de simptomele fiecărui pacient.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie orientativă:
1. Woźniak E, Owczarczyk-Saczonek A, Placek W. Psychological Stress, Mast Cells, and Psoriasis-Is There Any Relationship? Int J Mol Sci. 2021 Dec 9;22(24):13252. doi: 10.3390/ijms222413252. PMID: 34948049; PMCID: PMC8705845.
2. Hoffmann J, Gendrisch F, Schempp CM, Wölfle U. New Herbal Biomedicines for the Topical Treatment of Dermatological Disorders. Biomedicines. 2020 Feb 8;8(2):27. doi: 10.3390/biomedicines8020027. PMID: 32046246; PMCID: PMC7168306.
3. Timoszuk M, Bielawska K, Skrzydlewska E. Evening Primrose (Oenothera biennis) Biological Activity Dependent on Chemical Composition. Antioxidants (Basel). 2018 Aug 14;7(8):108. doi: 10.3390/antiox7080108. PMID: 30110920; PMCID: PMC6116039.
4. Martins AM, Gomes AL, Vilas Boas I, Marto J, Ribeiro HM. Cannabis-Based Products for the Treatment of Skin Inflammatory Diseases: A Timely Review. Pharmaceuticals (Basel). 2022 Feb 9;15(2):210. doi: 10.3390/ph15020210. PMID: 35215320; PMCID: PMC8878527.
Healing power of herbs and flowers. CONCEPT an copy space for text. Daisy flowers in a dish.
Remediile florale Bach au fost concepute de dr. Edward Bach, medic şi bacteriolog britanic la începutul anilor 1930, din ingrediente naturale, prelevate din flora spontană. Terapia florala Bach este o terapie informațională aparținând medicinei complementare. Remediile florale se prepară în apă, prin impregnarea acesteia cu informația inflorescenței plantei respective.
În viziunea dr Bach, boala este o consecință a lipsei armoniei între trup, minte și suflet.
„Boala trupului în sine nu este nimic altceva decât rezultatul lipsei armoniei dintre suflet și minte…adevărata cauză din spatele bolii este cea care are importanța cea mai mare – starea mentală a bolnavului, nu starea trupului său” – Dr. Edward Bach
Dr. Bach a identificat și dezvoltat 38 de remedii florale, pe care le-a împărțit în șapte grupe principale, corespunzătoare unor dispoziții sau dificultăți emoționale. Aceste șapte grupe sunt: teama/frica, nesiguranța/incertitudinea, interesul insuficient față de circumstanțele prezente, singurătatea, hipersensibilitatea, deznădejdea/disperarea, preocuparea excesivă pentru binele celor din jur.
Beautiful flowers in bottles, natural medicine – BACH aromatherpy cocept.
Pe lângă cele 38 de remedii florale simple, Bach a dezvoltat și un remediu de urgență, cunoscut și ca al 39-lea remediu, compus din cinci plante – Rescue remedy (Rock Rose, Cherry Plum, Clematis, Impatiens şi Star of Bethlehem).
Grupa 1: Remedii florale pentru frică
– Aspen
– Cherry Plum
– Mimulus
– Red Chestnut
– Rock Rose
Grupa 2: Remedii florale pentru incertitudine
– Cerato
– Gentian
– Gorse
– Hornbeam
– Scleranthus
– Wild Oat
Grupa 3: Remedii florale pentru interes insuficient față de circumstanțele prezente
– Chestnut Bud
– Clematis
– Honeysuckle
– Mustard
– Olive
– White Chestnut
– Wild Rose
Grupa 4: Remedii florale pentru singurătate
– Heather
– Impatiens
– Water Violet
Grupa 5: Remedii florale pentru hipersensibilitate la influente și idei
– Agrimony
– Centaury
– Holly
– Walnut
Grupa 6: Remedii florale pentru deznădejde / disperare
– Crab Apple
– Elm
– Larch
– Oak
– Pine
– Star of Bethlehem
– Sweet Chestnut
– Willow
Grupa 7: Remedii florale pentru preocupare excesivă pentru bunăstarea celorlalți
– Beech
– Chicory
– Rock Water
– Vervain
– Vine
Remediile florale Bach acționează prin stimularea capacității organismului de a se vindeca, bazându-se pe propriile resurse în dobândirea echilibrului mental și emoţional.
Alternative medicine herb – Copyspace for text.
În ce afecțiuni pot fi utilizate remediile florale Bach sau spune-mi ce problemă ai ca să știu ce floare îți ofer:
-anxietate
-atacuri de panică
– stări de epuizare, sindrom de burnout, stress
– stări depresive
– fobii
– insomnie
– stări obsesiv-compulsive
-imaturitate psiho-afectivă
– tulburări psiho-emoționale în perioada adolescenței, în timpul sarcinii, sindrom premenstrual sau menopauză ș.a.
Terapia florală Bach reprezintă astfel un tratament blând, ce poate fi administrat tuturor persoanelor, indiferent de vârstă, la recomandarea unui medic specialist. Pot fi administrate în combinație cu orice alt tip de tratamente, fie ele alopate, homeopate sau fitoterapice.
