Viața emoțională a copiilor și adolescenților este complexă, anxietatea și depresia putând lua uneori forma unor umbre care le fură zâmbetul și bucuria.
Ca părinți sau specialiști, avem responsabilitatea de a identifica semnele timpurii ale acestor tulburări și de a interveni pentru a le oferi suportul de care au nevoie.
Diferențe între copii și adolescenți
La adolescenți, manifestările anxietății și depresiei sunt mai apropiate de cele ale adulților, ceea ce le face uneori mai ușor de recunoscut și diagnosticat. Pe de altă parte, la copii, simptomele sunt adesea mascate în spatele unor comportamente sau manifestări fizice, ceea ce face diagnosticul mai dificil.
foto: istockphoto
Un adolescent care petrece ore întregi în camera sa, refuză să vorbească sau pare să fi pierdut bucuria din ochi poate trăi o furtună emoțională de fapt.
La copii, semnele pot include schimbări inexplicabile în comportament, refuzul de a se despărți de părinți sau manifestări somatice precum durerile de burtă sau de cap fără cauze medicale.
Cum recunoaștem anxietatea și depresia?
Copiii nu exprimă întotdeauna ce simt prin cuvinte. În schimb, comportamentele lor sunt adesea indicii puternice ale stării lor emoționale.
Semne frecvente la copii:
foto: istockphoto
Tulburări somatice:
dureri de burtă sau de cap repetate, greață, vărsături – fără o cauză medicală evidentă
oboseală persistentă
Probleme de somn:
dificultăți în a adormi, treziri frecvente sau coșmaruri
Schimbări de comportament:
pierderea interesului pentru activități preferate
copilul refuză să încerce lucruri noi
accese de furie inexplicabile, tantrumuri sau schimbări bruște de dispoziție
sensibilitate crescută la interacțiunile sociale
conflicte frecvente cu frații sau la școală
Atașament excesiv:
refuzul de a rămâne singur
teama de a se despărți de părinți
teama constantă de abandon, cereri constante de reasigurare („Mă iubești?”, „Fac bine?”, „Ți-e dor de mine?”)
Comportamente repetitive:
rosul unghiilor, rosul părului, mușcatul buzelor/obrajilor, zgâriatul pielii sau alte ticuri
Schimbări în apetit:
lipsa poftei de mâncare sau, dimpotrivă, mâncat excesiv
Semne frecvente la adolescenți:
Izolare socială:
refuzul de a petrece timp cu prietenii sau familia
Probleme școlare:
scăderea performanțelor școlare, dificultăți de concentrare, absențe frecvente
Gânduri de inutilitate sau devalorizare:
sentimente persistente de vinovăție, inutilitate sau lipsă de speranță
Comportamente auto-vătămătoare:
tăieturi, zgârieturi sau alte gesturi care indică un strigăt de ajutor
Lipsa bucuriei:
absența entuziasmului față de activități care în trecut le aduceau plăcere
Atacuri de panică
foto: istockphoto
Toate aceste semne pot varia în intensitate și frecvență, dar sunt un semnal de alarmă atunci când persistă o perioadă mai lungă de timp.
Cum abordăm aceste tulburări?
Abordarea anxietății și depresiei la copii și adolescenți necesită empatie, răbdare și colaborare între părinți, medici și psihoterapeuți.
Rolul părinților:
Ascultarea activă:
ascultați nu doar cu urechile, ci și cu inima: copiii vorbesc adesea prin gesturi, diferite comportamente și ne ,,vorbesc” chiar prin tăcere
Acordarea de timp:
cele mai mari conversații pot porni din momentele mici: o plimbare, o îmbrățișare, un „Sunt aici pentru tine.”
Crearea unei rutine:
un program regulat de somn, o alimentație sănătoasă și activități în aer liber pot face minuni pentru echilibrul emoțional
Cererea de ajutor:
a cere sprijinul unui specialist nu este un semn de slăbiciune, ci un act de iubire
Rolul specialiștilor:
Medicul pediatru ascultă cu atenție părintele și copilul și exclude eventualele cauze fizice ale acestor stări.
În continuare, psihoterapia este o cale esențială pentru a ajuta copiii să înceapă să-și înțeleagă emoțiile.
Printre metodele utilizate frecvent în psihoterapie se numără:
foto: istockphoto
Terapia prin desen: copiii își pot exprima emoțiile prin culori și imagini, creând un spațiu de siguranță pentru a discuta teme dificile
Modelajul cu lut: această metodă le permite celor mici să dea o formă concretă sentimentelor lor, reducând tensiunea emoțională și stimulând creativitatea
Jocuri de rol și teatru terapeutic: aceste activități îi ajută să exerseze soluții pentru situațiile care îi neliniștesc, într-un mod interactiv și non-invaziv
Tehnici de relaxare: exercițiile de respirație și meditația ghidată pot contribui la reducerea anxietății și la îmbunătățirea concentrării
Aceste tehnici creative și expresive le oferă copiilor un mediu sigur în care să își exprime emoțiile și să exploreze soluții pentru provocările cu care se confruntă. Ele sunt adaptabile și pot fi integrate în planuri terapeutice personalizate, în funcție de nevoile fiecărui copil.
Anxietatea și depresia nu sunt doar cuvinte mari, ci realități care pot fi depășite. Cu dragoste, răbdare și ajutorul potrivit, copiii și adolescenții pot reveni la un echilibru emoțional și se pot bucura de copilărie și adolescență. Ei au nevoie de noi – nu doar de lucruri materiale, ci de prezența noastră autentică, de căldura și sprijinul nostru necondiționat.
Semnalele nu trebuie ignorate. Fiecare gest, fiecare tăcere sau schimbare de comportament poate fi un strigăt de ajutor.
Ascultați-i, fiți alături de ei în momentele dificile și, atunci când este necesar, apelați cu încredere la specialiști.
Vindecarea este posibilă, iar împreună putem transforma umbrele în zâmbete și lacrimile în râsete.
Cu siguranță, ți s-a întâmplat să te simți epuizat, frustrat sau chiar anxios după interacțiuni cu anumite persoane. Acestea sunt semnale care pot indica faptul că ai de-a face cu o persoană toxică. Dar ce sunt, de fapt, persoanele toxice și cum ne putem proteja de influența lor negativă?
În articolul de față vom explora acest subiect dintr-o perspectivă psiho-educațională. Și vom vedea că, după cum spune un vechi proverb, comportamentul definește omul, nu haina pe care acesta o poartă.
Ce sunt persoanele toxice?
Termenul de persoană toxică nu constituie un diagnostic medical, ci reprezintă un concept folosit pentru a descrie acele persoane care, prin comportamentele lor, provoacă stres emoțional, manipulează sau subminează stima de sine a celor din jur.
Aceste persoane pot avea trăsături precum:
Critica constantă: Găsesc mereu ceva de reproșat sau de judecat.
Victimizarea: Se consideră mereu victime și refuză să își asume responsabilitatea pentru acțiunile lor.
Manipularea emoțională: Folosesc vina sau amenințările subtile pentru a controla situațiile.
Negativitatea excesivă: Văd mereu partea rea a lucrurilor și te încarcă cu pesimismul lor.
Un exemplu comun ar putea fi cel al unui un coleg care critică constant munca ta, dar evită să își asume propriile greșeli, invocând mereu scuze sau învinovățind pe altcineva.
Este important de menționat că această ,,toxicitate” poate fi, uneori, rezultatul unor traume sau tulburări emoționale nerezolvate. Totuși, acest lucru nu împiedică impactul negativ pe care încărcătura lor emoțională îl poate avea asupra ta.
Cum recunoștem relațiile toxice?
O relație toxică se manifestă printr-o dinamică dezechilibrată, în care te simți frecvent:
Epuizat emoțional: După fiecare interacțiune cu o persoană toxică, simți că energia ta scade considerabil.
Îndoit de propria valoare: Persoana toxică poate face remarci care te fac să te îndoiești în mod constant de tine.
Învinuit constant: Ești responsabilizat pentru lucruri care nu depind de tine.
Izolat: O relație toxică te poate face să te îndepărtezi de alte persoane sau activități importante pentru tine.
Cum ne putem proteja de persoanele toxice?
1. Stabilește limite clare
Este important să îți stabilești anumite granițe emoționale și să le comunici clar celor cu care interacționezi.
De exemplu:
* ,,Nu pot discuta acest subiect acum, pentru că este prea stresant/sensibil pentru mine”
*,,Te rog să respecți decizia mea. Nu vreau să fiu presat să fac ceva ce nu mă simt confortabil”.
* ,,Am nevoie să îmi respect programul. Nu pot să preiau sarcini suplimentare în acest moment”.
2. Nu te lăsa prins în jocurile lor
Persoanele toxice au o tendință pronunțată de a crea conflicte sau drame pentru a atrage atenția și pentru a obține controlul asupra situației. Aceste comportamente se bazează pe provocarea unei reacții emoționale puternice din partea ta, motiv pentru care este esențial să rămâi calm și să nu le oferi ,,combustibil” pentru comportamentul lor.
În loc să răspunzi la provocări sau să te angajezi în dispute inutile, încearcă să menții o atitudine neutră și să eviți escaladarea situației. De exemplu, poți să te retragi politicos: ,,Am nevoie de o pauză pentru a reflecta. Putem continua mai târziu”.
Amintește-ți că nu ești responsabil pentru comportamentul altei persoane sau pentru cum alege aceasta să reacționeze. Păstrează-ți energia pentru lucrurile care contează și concentrează-te pe menținerea echilibrului tău emoțional.
3. Fii atent la propria stare emoțională
Un semnal important despre sănătatea unei relații este modul în care te simți în prezența celeilalte persoane. Monitorizează-ți cu atenție reacțiile emoționale și sentimentele pe care le experimentezi în interacțiunile cu aceasta. Dacă observi că te simți constant tensionat, anxios, frustrat sau chiar copleșit, este un semnal clar că această relație ar putea fi toxică sau nesănătoasă pentru tine.
O relație sănătoasă ar trebui să îți aducă în mod predominant sentimente de siguranță, confort și susținere, chiar și în momentele dificile.
De asemenea, fii atent la semne subtile, precum oboseala emoțională după fiecare întâlnire sau conversație, tendința de a te feri de anumite subiecte în discuțiile cu o anumită persoană pentru a evita conflictele sau sentimentul că trebuie să fii mereu în gardă.
4. Investește în relații pozitive
foto: istockphoto
Relațiile sănătoase și de calitate sunt importante pentru bunăstarea ta emoțională, mintală și chiar pentru cea fizică. Înconjoară-te de oameni care te susțin, te inspiră și care te ajută să devii cea mai bună versiune a ta.
O relație pozitivă este caracterizată de respect reciproc, încredere, comunicare deschisă și un sentiment autentic de apartenență. Petrece mai mult timp alături de persoane care te apreciază pentru cine ești, care îți recunosc valoarea și care îți oferă sprijin necondiționat în momentele de încercare. Acești oameni nu îți vor oferi doar confort emoțional, ci, în plus, te vor și inspira să te dezvolți, să explorezi noi perspective și să atingi noi obiective.
Amintește-ți că relațiile de calitate nu apar peste noapte; ele necesită timp, răbdare și implicare. Cu toate acestea, investiția în ele este una dintre cele mai valoroase decizii pe care le poți lua pentru fericirea ta pe termen lung. Investește activ în aceste relații. Oferă atenție, timp și susținere celor care te valorizează. Gesturile mici, cum ar fi o conversație sinceră, o vorbă bună sau un act de bunătate, pot consolida conexiunile pozitive. De asemenea, cultivă-ți abilitatea de a asculta și de a empatiza – relațiile profunde se bazează pe înțelegerea și sprijinul reciproc.
Relațiile pozitive sunt cel mai bun antidot împotriva toxicității, deoarece îți oferă un spațiu sigur unde te poți simți apreciat, respectat și acceptat așa cum ești. Aceste conexiuni te ajută să contrabalansezi influențele negative, să-ți păstrezi echilibrul emoțional și să-ți îmbunătățești starea generală de bine.
5. Ia distanță, dacă este necesar
Dacă observi semnele unei relații toxice în mod constant, ia în considerare să vorbești cu persoana respectivă sau să stabilești limite mai clare. În cazul în care nicio metodă nu pare să funcționeze, ieșirea dintr-o astfel de relație poate fi esențială pentru bunăstarea ta emoțională și mintală.
Câteodată, cea mai bună soluție este să reduci sau chiar să întrerupi complet contactul cu persoanele toxice, mai ales dacă acestea refuză să-și schimbe comportamentul.
Persoanele toxice pot avea, așadar, un impact semnificativ asupra stării noastre emoționale și mentale. Identificarea comportamentelor toxice și luarea unor măsuri pentru a ne proteja sunt pași importanți pentru a avea o viață echilibrată și armonioasă.
Învață să recunoști persoanele toxice și să gestionezi relațiile cu acestea. Acest fapt nu îți va proteja doar sănătatea emoțională, ci te va ajuta să-ți construiești o viață mai echilibrată, înconjurată de relații pozitive și autentice.
Nu uita: să ai grijă de tine nu este un act de egoism, ci o necesitate pentru bunăstarea ta.
După o serie de provocări periculoase devenite virale pe TikTok, precum Skull Breaker Challenge, Blackout challenge sau Penny Challenge, care au provocat răniri grave și chiar decese, o nouă ,,campanie” a apărut recent: Superman Challenge.
Aceasta încurajează copiii să sară pe brațele unor prieteni/colegi și să imite zborul unui supererou, dar în realitate, aceste încercări au dus la fracturi, răni grave și chiar spitalizări.
Acest fenomen care ia amploare și în mai multe orașe din România, fiind practicat chiar la școală, în pauze, ridică întrebări importante despre vulnerabilitatea copiilor la astfel de provocări și măsurile necesare pentru prevenirea lor.
De ce participă copiii la astfel de provocări?
În primul rând se ridică întrebarea: de ce participă copiii la astfel de provocări?
Din punct de vedere psihologic, participarea copiilor la astfel de provocări poate fi explicată prin mai mulți factori:
Influența socială și dorința de apartenență
Copiii, în special cei aflați la vârsta preadolescenței și adolescenței, sunt extrem de influențabili. Ei caută validare și acceptare socială, iar reacțiile pozitive (like-uri, comentarii) obținute online le oferă sentimentul de apartenență la un grup.
Lipsa unei gândiri critice dezvoltate
Creierul copiilor este în plin proces de dezvoltare, iar zonele responsabile pentru evaluarea riscurilor și consecințelor sau luarea deciziilor (cortexul prefrontal) sunt mai puțin active la această vârstă comparativ cu cele ale adulților. Aceasta explică de ce copiii tind să subestimeze pericolele și să urmeze instinctiv comportamentele grupului.
Curiozitatea și dorința de a experimenta
Copiii sunt în mod natural curioși și atrași de activitățile noi, chiar și de cele cu risc ridicat, mai ales dacă acestea sunt prezentate ca fiind distractive sau eroice – cum se întâmplă în cazul acestor provocări virale.
Care sunt copiii mai vulnerabili la astfel de provocări?
Există anumiți factori care cresc vulnerabilitatea copiilor la provocările periculoase, acesta fiind motivul pentru care nu toți copiii care au aflat de aceste provocări le-au și pus în practică.
Copiii cu o stimă de sine scăzută
Copiii care au o stimă scăzută sunt mai predispuși să caute validare externă și să își asume riscuri pentru a fi astfel acceptați de colegi sau de anumite grupuri.
Lipsa supravegherii parentale
Totodată, copiii care petrec mult timp nesupravegheați pe platformele de social media sunt expuși la conținut periculos fără să primească ghidare sau explicații.
Copiii care se confruntă cu probleme emoționale
Depresia, anxietatea sau dificultățile de integrare socială pot crește riscul implicării în astfel de activități pentru a scăpa de stres sau pentru a atrage atenția.
Ce putem face pentru a preveni astfel de incidente?
Prevenția este foarte importantă. Ea începe acasă, dar se poate continua și în școală, prin educație și comunicare deschisă.
Părinții trebuie să fie prezenți emoțional, să discute regulat cu copiii despre preocupările lor, despre ce urmăresc aceștia online și să îi încurajeze să pună întrebări sau să își exprime temerile.
Adulții trebuie să le explice copiilor că multe videoclipuri sunt manipulate și că riscurile reale nu sunt întotdeauna evidente în astfel de situații, punându-se accent doar pe partea comică a situației, nu și pe consecințe.
Este necesară o supraveghere a activității online a copiilor nu cu scopul de a-i controla excesiv, ci de a-i ghida. În acest context, aplicațiile de control parental pot ajuta la limitarea expunerii la conținut periculos.
Este important să punem accent pe dezvoltarea gândirii critice, ajutând copiii să învețe cum să evalueze informațiile și provocările online cu discernământ. Putem face acest lucru punându-le întrebări precum: ,,Ce se poate întâmpla dacă fac asta?”, ,,De ce aș face asta?” sau ,,De ce crezi că acel copil a făcut asta?”. Astfel de întrebări pot stimula o discuție pe marginea acestui subiect și o reflecție sănătoasă.
În școli, profesorii sau psihologii pot organiza discuții sau ateliere despre pericolele ascunse ale provocărilor virale.
De asemenea, adulții, atât părinții sau bunicii, cât și profesorii, ar trebui să fie modele de comportament pentru copii, arătându-le cum să folosească rețelele sociale într-un mod pozitiv și constructiv.
Superman Challenge este astfel doar un exemplu dintr-o serie lungă de provocări periculoase care au apărut sau vor mai apărea în mediul online. Vulnerabilitatea copiilor la astfel de fenomene provine din dorința lor de acceptare socială, curiozitate și din lipsa unei înțelegeri clare a riscurilor. Punând accent pe comunicare, supraveghere și educație, ne putem proteja copiii, ajutându-i să navigheze în siguranță prin lumea digitală.
Infertilitatea poate fi o experiență extrem de dificilă pentru un cuplu care își dorește un copil, mai ales atunci când toate testele medicale indică faptul că ambii parteneri sunt sănătoși din punct de vedere fizic. Cu toate acestea, multe cupluri se confruntă cu dificultăți în a concepe, chiar dacă nu există o cauză medicală evidentă.
Cercetările sugerează că infertilitatea nu este doar o problemă fizică, ci poate fi influențată și întreținută de factori psihologici precum stresul, blocajele emoționale sau depresia.
Blocajele emoționale – cauze ascunse ale infertilității
Blocajele emoționale sunt reacții psihologice care pot avea un impact profund asupra corpului și care apar în urma unor evenimente stresante, traume sau chiar a unor experiențe de viață neîncheiate. Acestea pot fi rezultatul unor emoții negative sau dificile pe care nu am reușit să le procesăm corespunzător sau pe care le-am reprimat, precum frica, vinovăția, anxietatea etc. În cazul fertilității, blocajele emoționale pot influența capacitatea de concepție în moduri subtile și ele pot fi legate de:
Frica de eșec – teama de a nu fi părinți buni sau de a nu reuși să facă față responsabilităților.
Dorința puternică de a deveni părinți poate fi însoțită de frica subconștientă de a nu reuși sau de a nu fi părinți „perfecți”. Această presiune poate duce la un auto-sabotaj inconștient, influențând corpul să „blocheze” procesul natural de concepție.
Presiunea socială – așteptările venite din partea familiei sau societății.
Așteptările venite din partea familiei, prietenilor sau societății, care fac din maternitate sau paternitate un „obiectiv obligatoriu”, pot adăuga stres suplimentar și pot genera sentimente de frustrare, insuficiență sau rușine. Întrebări de tipul „Când faci și tu un copil?“, ,,Voi când aveți de gând să faceți un copil?”, „Ce mai așteptați? Ar trebui să faceți un copil cât sunteți încă tineri”, „Cum de nu aveți încă un copil?” sau remarci precum ,,Alții la vârsta voastră au deja copii” nu fac decât să accentueze presiunea și stresul.
Traume trecute – experiențe traumatizante din copilărie sau adolescență pot genera stres inconștient în timpul încercărilor de a concepe.
Evenimente traumatizante din trecut, cum ar fi abuzul, pierderi importante sau evenimente stresante majore, pot crea un stres cronic care afectează organismul pe termen lung, putând afecta inclusiv fertilitatea.
Stresul cronic – un inamic ascuns al fertilității
foto: istockphoto
Stresul este unul dintre factorii psihologici cel mai frecvent implicat în probleme de infertilitate. Răspunsul la stres afectează întregul organism și poate perturba funcțiile reproductive. Când suntem stresați pe termen lung, stresul devine cronic, organismul eliberează hormoni precum cortizolul și adrenalina, care afectează diferite funcții fiziologice și influențează în mod direct și sistemul reproducător.
Stresul poate afecta fertilitatea prin mai multe mecanisme:
Influența asupra hormonilor: stresul cronic poate perturba echilibrul hormonal necesar pentru ovulație la femei și producția de spermă la bărbați. Hormonii de stres, precum cortizolul, pot inhiba hormonii reproductivi, perturbând ovulația și ciclurile menstruale. Cortizolul inhibă producția de GnRH (hormonul de eliberare a gonadotropinelor), care este responsabil pentru declanșarea ovulației la femei și producerea spermei la bărbați. Acest dezechilibru poate afecta astfel ciclul menstrual, ovulația și calitatea spermatozoizilor.
Întârzierea ovulației și cicluri neregulate: în cazul femeilor, stresul poate provoca dereglări menstruale, asociate deseori cu dificultăți în a determina perioadele fertile, fapt care face mai dificilă concepția.
Impactul asupra libidoului: stresul poate reduce dorința sexuală, influențând negativ frecvența și calitatea actului sexual, ceea ce scade șansele de a concepe.
Tensiunea din cuplu: stresul legat de încercările nereușite de a concepe poate afecta dinamica relației de cuplu, creând un cerc vicios de tensiune emoțională care face concepția și mai dificilă.
Blocajele emoționale și impactul lor asupra fertilității
foto: istockphoto
Pe lângă stresul direct, blocajele emoționale pot crea bariere psihologice care împiedică concepția. Deși aceste bariere nu sunt vizibile la nivel fizic, ele pot avea un impact profund asupra corpului.
Tensiunea psihologică se poate manifesta prin rigiditate fizică sau oboseală, perturbând echilibrul general al corpului.
Frustrarea și sentimentele de vinovăție pot duce la un autocontrol excesiv sau o „luptă” constantă pentru a face totul „perfect”, ceea ce poate amplifica stresul.
Depresia și infertilitatea – o legătură bidirecțională
Depresia este o afecțiune psihică serioasă care afectează milioane de oameni și poate avea un impact semnificativ inclusiv asupra fertilității. Deși stresul și depresia sunt adesea interconectate, depresia aduce cu sine un set de provocări suplimentare, deoarece afectează profund starea generală de bine a persoanei, inclusiv capacitatea acesteia de a concepe.
Cum contribuie depresia la infertilitate
Dezechilibre hormonale: Similar stresului, depresia afectează axa hipotalamo-hipofizo-adrenală, care joacă un rol important în reglarea hormonilor reproductivi. Persoanele cu depresie pot avea niveluri ridicate de cortizol și prolactină, care interferează cu ovulația și calitatea spermei.
Afectarea sistemului imunitar: Depresia cronică poate slăbi sistemul imunitar și poate crește nivelul inflamației în corp. Inflamația cronică poate afecta funcția reproductivă și calitatea celulelor reproductive.
Comportamente negative asociate cu depresia: Depresia aduce deseori obiceiuri care afectează sănătatea, cum ar fi alimentația nesănătoasă, lipsa exercițiilor fizice sau chiar evitarea actului sexual, toate acestea reducând șansele de a concepe.
Impactul psihologic al depresiei: Pe termen lung, persoanele care suferă de stări depresive pot pierde motivația de a încerca să conceapă și pot simți o neputință profundă, ceea ce contribuie la întârzierea concepției. De asemenea, depresia generează intrarea într-un cerc vicios, în care dificultatea de a concepe poate agrava simptomele depresiei, făcându-le mai greu de gestionat.
Alte aspecte importante demne de luat în considerare în problemele de infertilitate sunt: suprasolicitarea fizică sau un regim de viață dezechilibrat (alimente procesate, nerespectarea orelor de somn). Acestea pot afecta funcționarea normală a organismului și pot duce la perturbări ale ciclului menstrual, de exemplu.
Cum pot fi abordate blocajele emoționale, stresul și depresia pentru a sprijini fertilitatea?
foto: istockphoto
Există mai multe modalități prin care cuplurile pot aborda stresul, blocajele emoționale sau stările depresive pentru a îmbunătăți șansele de a concepe:
Terapie psihologică și consiliere: discutarea problemelor emoționale cu un specialist poate ajuta cuplul să descopere și să proceseze blocajele ascunse. Terapia de cuplu sau consilierea individuală pot fi extrem de benefice pentru a rezolva conflictele interne și pentru a reduce tensiunea emoțională.
Tehnici de relaxare: respirația profundă, plimbările în natură și alte tehnici de relaxare pot reprezenta activități care contribuie la reducerea nivelului de cortizol.
Terapie prin artă sau exprimare creativă: arta poate oferi o modalitate de a elibera emoțiile reprimate și de a înțelege mai bine blocajele interioare.
Susținere socială: este important ca ambii parteneri să aibă un cerc de sprijin format din prieteni și familie.
Adoptarea unui stil de viață sănătos: Un stil de viață echilibrat, care include o alimentație sănătoasă, activitate fizică regulată și somn adecvat, poate susține sănătatea mintală și funcționarea optimă a organismului, inclusiv fertilitatea.
Schimbarea perspectivelor: uneori, presiunea de a concepe devine atât de mare încât afectează procesul în sine. Învățarea de a lăsa lucrurile să vină natural, fără a fi fixat pe rezultat, poate reduce semnificativ stresul.
Suportul medicinei alternative în echilibrarea emoțională și sprijinirea fertilității
foto: istockphoto
Pe lângă terapiile convenționale și abordările psihologice, medicina alternativă poate oferi un sprijin valoros în echilibrarea emoțională și susținerea funcției reproductive.
Fitoterapia poate ajuta prin diverse combinații de plante medicinale la reglarea sistemului hormonal și la reducerea stresului. De exemplu, plante precum sunătoarea, passiflora, levănțica sau valeriana sunt cunoscute pentru proprietățile lor calmante și echilibrante. Vitex agnus-castus (mielărea), cunoscută și sub numele de fructul castității, contribuie la reglarea ciclului menstrual și stimulează producerea de progesteron, fiind utilă în cazurile în care există dezechilibru hormonal și sindrom premenstrual.
Gemoterapia, care folosește extracte din muguri și lăstari tineri, este utilă pentru detoxifierea organismului și stimularea regenerării celulare, fiind considerată un adjuvant în echilibrarea sistemului nervos. Gemoderivatele din mlădițe de zmeur și cele din muguri de măr pădureț reprezintă în acest sens două dintre cele mai valoroase preparate gemoterapice utilizate pentru susținerea aparatului reproducător feminin. Gemoderivatul din mlădițe de sequoia este recomandat pentru îmbunătățirea funcției sexuale și reproductive la bărbați.
Aromaterapia, prin utilizarea uleiurilor esențiale de trandafir, iasomie, mușețel, lavandă, bergamotă, portocală, geranium sau ylang-ylang, poate induce stări de relaxare profundă și reduce anxietatea, facilitând astfel un mediu psihologic mai propice concepției.
De asemenea, homeopatia poate aborda aspectele emoționale profunde care stau la baza infertilității, prin remedii specifice care susțin reechilibrarea întregului organism.
foto: istockphoto
Acupunctura reprezintă și ea o terapie complementară cunoscută, care poate sprijini fertilitatea prin echilibrarea fluxului energetic în corp și reducerea stresului. Aplicarea acelor în puncte specifice stimulează circulația sângelui în zona pelvină, îmbunătățind funcția organelor reproducătoare și favorizând ovulația la femei sau spermatogeneza la bărbați. De asemenea, acupunctura poate contribui la reducerea anxietății și depresiei.
Integrarea acestor terapii complementare în rutina zilnică a cuplurilor care se confruntă cu infertilitate poate contribui la reducerea stresului, la crearea unui echilibru interior și la susținerea procesului natural de concepție.
foto: istockphoto
Infertilitatea cauzată de factori emoționali, stres sau depresie nu este așadar o simplă problemă fizică, ci una mult mai complexă, în care mintea și corpul se influențează reciproc. Cuplurile care se confruntă cu această problemă, deși aparent sănătoase din punct de vedere fizic, ar putea beneficia enorm de pe urma abordării implicării aspectelor emoționale și a reducerii stresului. Înțelegerea și abordarea acestor factori psihologici poate face diferența în călătoria spre conceperea unui copil. Prin conștientizare, terapie adecvată, schimbarea stilului de viață și susținere reciprocă, cuplurile pot reduce impactul stresului și depresiei asupra fertilității, crescând astfel șansele pentru conceperea unui copil.
Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic, nu încurajează autodiagnosticul și automedicația.
Care este motivul pentru care copiii mici manifestă un comportament agresiv? De ce simt nevoia să muște? De ce ciupesc? De ce lovesc sau împing?
Sunt întrebări adresate frecvent de către părinții copiilor care frecventează creșa sau grădinița.
Copiii mici pot avea acest comportament din mai multe motive și voi încerca să detaliez câteva dintre acestea.
Erupția dentară
Unul din primele motive la care ne-am putea gândi în această situație ar fi faptul că acel copil se poate afla în plină erupție dentară. Dacă este așa, mușcătura îi calmează durerea gingivală. Soluția în această situație este să aplicăm un gel calmant pe locul erupției și să oferim copilului acele jucării specifice erupției dentare. La nevoie, la recomandarea medicului, se pot administra medicamente cu efect calmant al durerii.
foto: istockphoto
Nevoia de stimulare orală
Dacă identificăm o nevoie de stimulare orală putem oferi copilului coliere pentru dentiție, alimente sau fructe cu culori și texturi variate, pe care copilul le poate gusta și mesteca, oferindu-i astfel stimularea orală de care are nevoie pentru a explora și a învăța.
Jocurile senzoriale cu gust pot reprezenta o sugestie de activitate potrivită în aceste situații. Putem crea pentru copii o serie de activități precum pictatul cu degetele în iaurt sau în fructe pasate (afinele, de exemplu, care ne oferă și posibilitatea pigmentului) și această activitate poate fi o modalitate distractivă de a implica copilul și de a-i satisface nevoia de stimulare orală.
Imitația
Copiii mici pot imita comportamentele pe care le văd în jurul lor, inclusiv agresivitatea. Dacă un copil observă un comportament agresiv la televizor sau în mediul în care crește, el ar putea să îl reproducă fără însă să înțeleagă consecințele acestui comportament.
Nevoia de atenție
Uneori, copiii recurg la comportamente precum mușcatul, lovitul, ciupitul sau împinsul altor copii pentru a atrage atenția adulților sau pentru a-și exprima nevoia de afecțiune și conexiune. Dacă atunci când a mușcat prima dată copilul a observat că adulții se adună în jurul lui și îi acordă multă importanță, el va putea interpreta atitudinea adulților ca fiind recompensarea unui comportament pozitiv și va recurge la acest tip de comportament în continuare pentru a atrage atenția adulților. În mod paradoxal, în această situație copilul este încurajat de către adulți să facă aceste gesturi mai departe pentru a obține atenție.
Exprimarea unei emoții puternice
Copiii mici, până spre aproximativ 3 ani, nu au un limbaj suficient de dezvoltat pentru a-și putea exprima uneori emoțiile puternice pe care le trăiesc sau anumite nevoi. În această situație, mușcatul, ciupitul sau alte comportamente asemănătoare, pot reprezenta o modalitate prin care copilul reușește să își exprime acea emoție. Această emoție poate fi: furie, frustrare, gelozie și … chiar bucurie. Mușcăturile sau loviturile pot fi o modalitate de a elibera din tensiunea emoțională mare pe care ei o simt. Adesea ei nu pot spune prin cuvinte celuilalt copil “Sunt foarte supărat / supărată pe tine!” sau “Stai prea aproape de mine!” sau “Sunt foarte bucuros / bucuroasă!” și mușcatul sau ciupitul (lovitul, împinsul, zgâriatul etc.) reprezintă pentru ei o formă de a comunica, de a transmite acest mesaj.
Ce putem face pentru a opri acest comportament?
Pentru a gestiona comportamentul agresiv al copiilor mici, este important să le oferiți alternative sănătoase de exprimare a emoțiilor, să le acordați atenție și să le oferiți sprijin în dezvoltarea abilităților de comunicare și gestionare a emoțiilor. De asemenea, este benefic să identificați cauzele acestui comportament și să lucrați împreună cu copilul pentru a găsi soluții constructive.
Observarea contextului
Pentru a corecta acest comportament, în primul rând trebuie să observăm cu atenție contextul în care se întâmplă, să identificăm pattern-urile și să gestionăm situațiile în mod calm și empatic, explicând copilului consecințele comportamentului.
Copilul mușcă întotdeauna la creșă / grădiniță sau doar în parc? Sau mușcă indiferent de locul în care se află?
Mușcă în orice moment al zilei sau doar atunci când e obosit?
Mușcă întotdeauna același copil sau sunt copii diferiți?
Cine se ocupa de copil în acel moment – educatoarea, bunica / bunicul, unul dintre părinți?
Ce s-a întâmplat înainte de a mușca? Poate copiii se certau pentru o jucărie?
Apoi, dacă surprindem momentul de dinainte de a se întâmpla, adică dacă observăm că urmează să muște, putem să îi distragem copilului atenția. Îi puteți oferi copilului o jucărie sau propune o activitate interesantă, de exemplu.
Dacă tocmai a mușcat și nu am putut preveni gestul, trebuie să ne păstrăm calmul, să nu ridicăm tonul și să nu țipăm la copil sau să îl pedepsim ori lovim. Îi vom explica copilului că acest tip de comportament nu este acceptabil, că nu are voie să muște și că mușcătura sa îi provoacă durere celuilalt copil, care plânge din această cauză. Este indicat să punem copilul să își ceară scuze față de celălalt copil și poate să îi ofere o îmbrățișare. Copilul care a fost victimă trebuie consolat și să i se explice faptul că acel copil care l-a mușcat sau lovit nu este rău, ci doar a greșit.
Dacă conflictul a fost generat de o dispută legată de o jucărie, îi vom arăta copilului cum poate să împartă corect jucăriile. Puteți exersa cu el împărțitul jucăriilor atunci când mergeți în parc, de exemplu sau când vine cineva în vizită. Puteți folosi un ceas pentru a stabili timpul în care fiecare copil se joacă cu jucăria, după care aceasta este împrumutată celuilalt. Uneori, copilul poate nu se simte confortabil nu atât din cauza împărțirii jucăriei, ci pentru că celălalt copil este prea aproape de el. În acest caz, îl putem învăța pe copil să exprime deschis acest lucru celuilalt copil.
O abordare preventivă, precum asigurarea mai multor jucării similare în locuri precum creșe sau grădinițe, poate contribui la evitarea conflictelor și a mușcăturilor.
Povești
Puteți să îi citiți copilului povești care au ca personaje copiii care mușcă, lovesc, ciupesc sau împing. În timp ce îi citiți aceste povești, implicați-l pe copil în discuții despre emoții. Puteți întreba cum crede că se simt personajele în diverse situații. Dacă este mai mare, puteți să îl încurajați să ,,citească” singur povestea pe baza ilustrațiilor.
Jocuri de rol
O altă abordare a situației ar putea fi reprezentată de jocurile de rol. Puteți organiza sesiuni de jocuri de rol în care copiii pot învăța să își exprime emoțiile, cerințele și nevoile într-un mod pașnic, non-violent. Aceste activități pot include scenarii comune în care copiii se confruntă cu provocări și să găsească soluții constructive. În timpul acestor jocuri de rol, se pot recrea situații similare, în care cineva interpretează rolul persoanei agresive, iar altcineva pe cel al victimei. Atunci când persoana care care joacă rolul victimei este pe punctul de a fi lovită sau mușcată, aceasta va pune mâna în față și va spune: Stop! Oprește-te! Nu vreau să mă lovești! / Nu vreau să mă muști! / Nu vreau să fiu rănit! / Mă doare!
Prin intermediul unor astfel de scenarii simulate, copiii pot învăța cum să comunice eficient și non-violent. Este, așadar, important să încurajăm copiii să își exprime nevoile și să le oferim instrumente și strategii eficiente pentru a face față situațiilor dificile și pentru a preveni comportamentele agresive.
Exerciții de respirație și relaxare
Putem învăța copiii, chiar de la vârste mici, anumite tehnici simple de respirație și relaxare într-o manieră distractivă și adaptată vârstei lor pentru a-i ajuta să se calmeze în momentele de stres sau frustrare. Aceste exerciții îi pot învăța să își regleze emoțiile și să gestioneze comportamentul agresiv. Practic, ne dorim ca ei să ajungă să își conștientizeze treptat emoțiile și să ia o pauză înainte de a acționa. Evident, aceste tehnici nu vor putea fi aplicate la un copil de 10 luni, dar cu un copil de 3 ani am putea încerca.
Un exercițiu care funcționează la copiii mici este ,,respirația în culori”: copiii pot alege o culoare preferată și să respire în ritmul ei. De exemplu, inspiră în timp ce se gândesc la culoarea albastru și expiră când se gândesc la culoarea roz. Această tehnică poate fi folosită pentru a le oferi copiilor o modalitate distractivă de a-și regla respirația.
Un alt exercițiu potrivit acestor vârste este ,,respirația ca un animal”: jocul presupune în acest caz ca o respirație profundă să fie asociată cu sunetul unui animal. De exemplu, atunci când inspiră, copilul poate să fie un leu care răcnește, iar când expiră, să devină un fluture care zboară ușor.
foto: istockphoto
Pentru copiii puțin mai mari putem folosi un exercițiu de tipul ,,respirația ca un supererou”: Încurajați copiii să-și imagineze că sunt supereroi și că pot controla puterea lor interioară prin intermediul respirației. În momentele de stres sau frustrare, îi puteți îndruma să facă câteva respirații adânci pentru a-și activa superputerile și a-și regăsi echilibrul emoțional.
Terapia prin artă
Puteți folosiți arta ca modalitate terapeutică pentru a-i ajuta pe copii să își exprime emoțiile. Ei pot desena sau picta ceea ce simt în momentele de frustrare sau nevoie, oferindu-le astfel un mijloc creativ de comunicare.
Utilizarea artei ca instrument terapeutic pentru copii poate oferi o modalitate sigură și non-verbală de a-și exprima emoțiile. Prin desene sau picturi, copiii pot transmite sentimente profunde și pot începe un proces de vindecare prin creativitate. Prin artă, copiii pot transpune în culori și forme ceea ce le poate fi dificil de exprimat în cuvinte. Este esențial să le oferim suport și să îi încurajăm să își exprime liber creativitatea într-un mediu sigur, dar trebuie să ținem în acest caz cont și de vârsta copilului.
Pentru copiii mici, între 3 și 5 ani, putem adapta această practică astfel încât să fie una interactivă și distractivă. De exemplu, putem crea un joc în care copiii să aleagă culorile care corespund stării lor emoționale sau să picteze cum arată pentru ei o zi fericită sau o zi tristă. Acest lucru îi va ajuta să învețe să identifice și să exprime emoțiile lor într-un mod pozitiv și creativ.
foto: istockphoto
Un alt joc ce poate fi încercat în asemenea situații este cel al ,,pietrelor cu emoții”: putem alege pietre de diferite forme și mărimi, pe care apoi copilul le pictează cu diferite culori pentru a reprezenta diferite emoții precum fericirea, tristețea, gelozia sau furia. Încurajați apoi copilul să aleagă o piatră care să reprezinte felul în care se simte și să vorbească despre ea.
Terapia prin jocul cu nisip
Jocul ,,tărâmului de nisip” poate oferi copiilor un spațiu special și sigur, unde pot folosi nisipul și diferite obiecte sau figurine pentru a-și construi lumi imaginare, pentru a crea scene sau povestiri în nisip, reflectând astfel stările lor emoționale. Copiii pot explora diferite tipuri de nisip (fin, grosier, colorat) pentru a-și exprima stările emoționale sau pentru a se relaxa.
Modelarea comportamentului
foto: istockphoto
Fiți un model pozitiv pentru copil, arătându-i cum să gestioneze situațiile de conflict sau frustrare fără a recurge la violență sau mușcături. Prin comportamentul dumneavoastră, puteți să îi arătați copilului că există abordări alternative și constructive în fața provocărilor. De exemplu, puteți folosi cuvinte pentru a vă exprima nevoile și sentimentele, puteți arăta cum vă calmați prin respirație profundă sau luați o pauză pentru a vă regăsi liniștea. Prin aceste acțiuni, copilul poate învăța să imite comportamentul dumneavoastră și să își dezvolte abilități de gestionare a emoțiilor într-un mod sănătos și non-violent.
Învațarea empatiei
Ajutați copilul să înțeleagă impactul acțiunilor sale asupra altora și să dezvolte empatie. Puteți discuta despre cum se simt ceilalți când sunt răniți fizic sau emoțional, evident, adaptat vârstei și nivelului de înțelegere al copilului. Este important să subliniați importanța de a fi atent și de a avea grijă de sentimentele celor din jur și să încurajați comportamentele pozitive în acest sens.
foto: istockphoto
Combinația dintre citirea poveștilor, jocurile de rol, activitățile artistice și implicarea în experiențe practice va contribui semnificativ la creșterea lor emoțională și socială. Copiii pot fi implicați astfel, adaptat vârstei, în diverse activități de voluntariat sau de ajutorare a celor din jur, pentru a le oferi o perspectivă practică asupra empatiei. Puteți organiza, de exemplu, împreună cu copiii o campanie de strângere de jucării sau hăinuțe pe care să le doneze la un orfelinat sau un centru de copii defavorizați. Se pot organiza vizite la centre de îngrijire pentru persoane vârstnice sau cu anumite dizabilități, unde copiii pot cânta, citi povești, desena sau pur și simplu socializa cu aceștia.
Mușcatul este, așadar, un comportament obișnuit pentru copiii cu vârste între 10 luni și 3 ani, dar de obicei dispare undeva în jurul vârstei de 3 ani și jumătate. Dacă mușcatul continuă și după această vârstă, sau dacă frecvența cu care apare nu scade, atunci este indicat să apelați la un specialist. Un psiholog sau psihoterapeut vă poate ajuta să identificați cauzele și să găsiți o strategie potrivită pentru a aborda acest comportament cât mai eficient.
Stima de sine este un concept psihologic care a apărut la începutul secolului XX, fiind strâns legată de lucrările și teoriile unor psihologi renumiţi precum William James și Charles Cooley. Stima de sine este astfel termenul utilizat pentru a descrie sentimentele unei persoane despre sine însăși și despre propria valoare. Ea reprezintă un aspect fundamental al sănătății noastre mintale și poate influența numeroase domenii ale vieții, de la bunăstarea generală la relațiile personale și profesionale.
Cel mai adesea auzim vorbindu-se despre o stimă de sine scăzută. Dar pentru a vorbi de o stimă de sine scăzută trebuie să știm care este nivelul normal al stimei de sine. Deci, ce înseamnă o stimă de sine normală, sănătoasă?
Pentru a răspunde, trebuie să subliniem că stima de sine este sentimentul valorii personale, respectul pe care ni-l acordăm fiecare în parte. Pe de o parte, aceasta se poate manifesta printr-o încredere sănătoasă în propriile abilități și o acceptare realistă a limitelor personale. Pe de altă parte, nivelul normal al stimei de sine nu înseamnă a te considera superior altora sau fără cusur. Este un echilibru care se reflectă în capacitatea noastră de a face față eșecurilor și criticilor fără a lăsa ca acestea să ne afecteze simțul propriei valori, fără a fi paralizați de frica eșecului sau de judecata celorlalți. Un nivel normal al stimei de sine presupune capacitatea de a ne recunoaște realizările personale și calitățile, dar și conștientizarea și acceptarea minusurilor pe care le avem, fără a ne face o auto-judecată aspră. Un nivel normal al stimei de sine promovează reziliența (capacitatea de adaptare) și flexibilitatea, permițându-ne astfel să ne adaptăm la schimbări cu o atitudine pozitivă.
În concluzie, stima de sine normală este acea stare de echilibru care îți permite să te simți confortabil în pielea ta, fără te subestima și fără a te supraevalua. De obicei pentru stima de sine adecvată, aflată în limite normale, se folosește termenul de stimă de sine crescută sau înaltă.
După ce am clarificat ce este stima de sine normală, cumva se subînțelege ce înseamnă stima de sine scăzută. Dar de ce acordăm acestui subiect atât de multă atenție?
Acordăm atenție acestui subiect deoarece nivelurile reduse de încredere în sine pot influența negativ calitatea vieții persoanei respective, relațiile sociale, succesul profesional și sănătatea mintală. Conștientizarea și abordarea stimei de sine scăzute este importantă pentru dezvoltarea personală și pentru a trăi o viață împlinită. Prin înțelegerea factorilor care contribuie la stima de sine scăzută, putem identifica metode de intervenție și sprijin pentru persoanele afectate.
Fără o stimă de sine adecvată, oamenii pot deveni vulnerabili la diverse forme de presiune, se pot simți triști sau nefolositori. În acest context ei pot să facă alegeri nepotrivite, să dezvolte comportamente autodistructive, să intre în relații toxice sau să nu reușească să-și atingă întregul potențial.
Dacă un nivel sănătos al stimei de sine ne permite să ne confruntăm cu provocările vieții cu încredere și reziliență, o stimă de sine scăzută poate duce la probleme precum anxietatea și depresia.
Factori cheie pentru o stimă de sine adecvată
Stima de sine este puternic modelată de experiențele timpurii pe care le avem în copilărie. Modul în care părinții sau îngrijitorii răspund nevoilor copiilor contribuie semnificativ la dezvoltarea unei stime de sine sănătoase. Pentru o dezvoltare armonioasă a copiilor și dezvoltarea unei stime de sine normale este important modul în care copiii sunt încurajați și validați, fără a fi supra-protejați, dar nici expuși unor așteptări nerealiste.
foto: istockphoto
Un alt factor cheie în dezvoltarea și menținerea stimei de sine este auto-acceptarea. Învățarea de a ne recunoaște și a ne accepta propriile calități și imperfecțiuni poate duce la o mai mare compasiune față de sine și la o rezistență îmbunătățită în fața criticilor sau eșecurilor. Prin auto-acceptare, ne oferim șansa de a ne împăca cu trecutul, de a ne îmbrățișa prezentul și de a privi cu încredere spre viitor. Auto-acceptarea este un proces dinamic, continuu, care necesită practică și răbdare, dar care ne ajută să ne valorizăm unicitatea și să ne gestionăm așteptările, ceea ce ne conduce către o stare de bine și echilibru interior. Procesul de auto-acceptare poate fi unul extrem de provocator, deoarece adesea ne confruntăm nu doar cu o critică interioară mai aspră în cazul unei stime de sine scăzute, ci și cu standarde sociale nerealiste. Succesul în zilele noastre este strâns legat de prezența în social media, unde numărul de like-uri, comentarii și urmăritori poate deveni un aparat de măsurat valoarea de sine.
foto: istockphoto
Este important însă să ne dăm seama că de cele mai multe ori realitatea prezentată în media este intens cosmetizată, prezentând doar crâmpeie nerealiste și exagerat perfecte, departe însă de realitatea zilnică a tuturor, transformând viața noastră într-o adevărată cursă după aprobarea unor persoane pe care de multe ori nici nu le cunoaștem personal. În ciuda like-urilor și aplauzelor virtuale, adevărata auto-acceptare vine din interior și nu este condiționată de standarde externe sau de aprobarea celorlalți. Învățând să ne acceptăm așa cum suntem, vom găsi libertatea de a trăi autentic și de a ne bucura de viață în toată complexitatea și frumusețea ei.
10 pași pentru a ne îmbunătăți stima de sine
Îmbunătățirea stimei de sine este un proces, o călătorie interioară, care se va desfășura cu pași mici. Acești pași trebuie să fie însă unii fermi, hotărâți. Călătoria aceasta nu este una tip sprint, ci mai degrabă un maraton, care necesită antrenamente zilnice, răbdare și perseverență. Obiectivele stabilite trebuie să fie unele realiste, tangibile, pentru a le putea parcurge și a ne motiva să mergem mai departe. Astfel, fiecare mic pas făcut ne va crește încrederea în sine.
1. Conștientizarea
Un prim pas esențial este conștientizarea.În cadrul acestui exercițiu de conștientizare începeți prin a observa gândurile negative pe care le aveți despre propria persoană și momentele când acestea apar. Este posibil să descoperiți faptul că aceste gânduri sunt bazate pe frici nerealiste sau pe experiențe negative din trecut: un eșec, o critică a unui părinte etc. Analizați-le atent, pe rând și întrebați-vă: Este acest gând o realitate absolută? Sau este doar percepția mea subiectivă? Acest fenomen se numește pattern de gândire și, prin exercițiu, poate fi modificat.
2. Înlocuirea gândurilor negative
foto: istockphoto
După ce ați identificat anumite gânduri negative, încercați să le înlocuiți cu unele pozitive. Înlocuirea gândurilor negative cu afirmații pozitive transformă treptat percepția despre sine și consolidează încrederea. De exemplu, în loc să vă spuneți ,,Nu sunt bun la nimic”, puteți înlocui acest gând cu ,,Am abilități/sunt creativ în domeniul cutare” (alegeți un domeniu în care aveți reușite și cu siguranță este ceva în care chiar vă descurcați bine, fie sunteți creativ în bucătărie, fie aveți un talent literar etc.). Sau un alt exemplu: în loc de ,,Dau greș tot timpul”, puteți alege să vă spuneți ,,Învăț din fiecare experiență”.
Acest exercițiu de înlocuire a gândurilor negative cu cele pozitive nu este doar o practică de moment, ci reprezintă o schimbare de perspectivă importantă, menită a vă ajuta să construiți o imagine de sine realistă și sănătoasă care să vă conducă spre creșterea personală. Pe măsură ce perseverați, veți observa că atitudinea față de provocări se schimbă și reziliența (capacitatea de adaptare) se construiește. Aceste schimbări mici, dar semnificative, vă vor ajuta să vă vedeți într-o lumină mai echilibrată și optimistă și vor consolida fundamentul pentru o creștere personală durabilă.
3. Recunoașterea realizărilor noastre
Recunoașterea realizărilor noastre este un alt pas esențial. Este important să ne amintim succesul și progresul, oricât de mic ar părea. Fiecare realizare, fie că este legată de carieră, relații sau dezvoltare personală, trebuie să fie consemnată și apreciată. În acest fel, încurajăm o mentalitate pozitivă și construim un fundament solid pentru succesul de mâine.
4. Sărbătorirea realizărilor noastre
Sărbătorirea realizărilor noastre, indiferent cât de mici, ne motivează să continuăm pe drumul dezvoltării personale, ne ajută să construim o imagine pozitivă despre noi înșine și să consolidăm credința că suntem capabili. Putem astfel să ne oferim un moment pentru a savura succesul, fapt demonstrat a avea un impact semnificativ asupra stimei de sine.
5. Relații sănătoase
Relațiile sănătoase sunt fundamentale pentru o stimă de sine solidă. Acestea sunt o sursă de suport emoțional, încurajare și înțelegere reciprocă, care ne valorizează și ne susțin creșterea personală. Pe de altă parte, relațiile toxice pot avea un impact negativ asupra noastră, subminându-ne încrederea în sine și lăsându-ne epuizați emoțional. Este important astfel să recunoaștem semnele unei relații toxice, care cel mai frecvent includ: lipsa respectului, comunicarea negativă constantă și manipularea emoțională. Renunțarea la legături toxice poate fi dificilă, dar este un pas necesar pentru a proteja și a cultiva propria noastră bunăstare emoțională și mintală. În final, alegerea de a ne înconjura cu persoane care ne împărtășesc valorile și ne susțin în evoluția personală este un act de autorespect și o investiție în propria noastră fericire.
6. Meditația sau rugăciunea
Meditația sau rugăciuneasunt practici carecontribuie la obținerea și păstrarea echilibrului interior și a liniștii sufletești. În funcție de credințele sau convingerile noastre, putem alege o tehnică potrivită, care să ne confere momente de introspecție prin care să ne reconectăm cu sinele nostru, să ne clarificăm gândurile și să ne întărim rezistența emoțională în fața provocărilor cotidiene. Practicate cu regularitate, meditația și rugăciunea sunt resurse de putere interioară și stabilitate. Fiecare persoană este unică și astfel răspunde la stresul și agitația lumii moderne în mod diferit. De aceea este esențial să găsim fiecare acea practică personală care rezonează cu ființa noastră. Această practică poate fi pentru unii o rugăciune, în timp ce pentru alții poate fi o plimbare contemplativă în natură. Oricare ar fi metoda de relaxare aleasă, aceasta ne va oferi o oază de calm în tumultul vieții cotidiene și ne va întări capacitatea de a ne păstra echilibrul interior.
7. Exerciții fizice
Exercițiile fizice nu sunt doar un mod eficient de a ne menține sănătatea fizică, ci și un instrument puternic pentru îmbunătățirea stimei de sine. Prin dedicarea timpului pentru activitatea fizică, ne antrenăm mintea să recunoască și să valorifice fiecare mic progres, fie că este vorba de alergarea a câțiva metri în plus sau de ridicarea unei greutăți mai mari. Aceste realizări, chiar și cele aparent nesemnificative, contribuie la construirea unei imagini de sine pozitive și la creșterea încrederii în propriile forțe. Acest sentiment de autoeficiență se întărește cu fiecare nouă provocare depășită, cu fiecare nouă limită personală atinsă. În plus, endorfinele eliberate în timpul exercițiilor fizice pot îmbunătăți starea de spirit generală, ceea ce, la rândul său, poate influența pozitiv percepția de sine.
8. Dietă
foto: istockphoto
O alimentație sănătoasă și echilibrată poate avea și ea efecte benefice asupra stimei de sine. Pe lângă faptul că ne ajută să ne simțim mai bine în pielea noastră prin îmbunătățirea aspectului fizic, alimentația corectă influențează și nivelurile de energie și starea generală de bine. Pe lângă beneficiile vizibile pentru sănătatea fizică, o dietă echilibrată poate contribui semnificativ la menținerea sănătății mintale, menționând aici nutrienții esențiali, precum acizii grași omega, magneziul și vitaminele din complexul B, recunoscute pentru rolul lor în funcționarea normală a sistemului nervos și astfel în stabilitatea emoțională.
9. Odihnă, somn
Odihna și somnul suficient sunt vitale pentru menținerea clarității mentale și a unei dispoziții pozitive. Insuficiența odihnei poate avea consecințe nefavorabile asupra auto-percepției și ne poate afecta capacitatea de a face față stresului. Asigurându-ne că avem un somn de calitate, ne îmbunătățim starea de spirit și funcționarea cognitivă.
10. Psihoterapie
Psihoterapia poate fi un instrument extrem de valoros în călătoria de îmbunătățire a stimei de sine. Prin lucrul cu un profesionist în acest domeniu, putem descoperi rădăcinile problemelor noastre și învăța strategii eficiente pentru a ne construi o imagine de sine pozitivă și durabilă.
foto: istockphoto
În acest sens, terapia cognitiv-comportamentală și alte forme de psihoterapie pot fi foarte eficiente în cultivarea unei stime de sine pozitive.
În concluzie, putem afirma faptul că stima de sine nu este un concept static, ea putând fluctua pe parcursul vieții unei persoane, fiind influențată de o multitudine de factori, cum ar fi realizările personale, relațiile sociale, starea de sănătate și chiar cultura în care trăim. Dezvoltarea stimei de sine este o călătorie continuă, care presupune introspecție, auto-evaluare și auto-îmbunătățire. Prin aplicarea acestor pași, ne putem transforma percepția despre noi înșine și ne putem îmbogăți viața cu o încredere autentică în propriile forțe. Este important să ne amintim că orice efort, cât de mic, contează și de aceea este util să ne stabilim obiective mici și pe termen scurt, care să ne conducă spre o imagine de sine pozitivă. Recunoașterea valorii personale și acceptarea unicității noastre sunt astfel esențiale în construirea unei stime de sine sănătoase.
Am citit de curând un material despre utilizarea cosmeticelor de la vârste din ce în ce mai fragede.
Cât de ok este acest lucru?
Într-o lume în care imaginea a devenit un aspect central al societății noastre, este esențial să ne întrebăm care sunt consecințele introducerii timpurii a cosmeticelor în viața copiilor noștri.
Nu vorbim doar de plăcerea copiilor de a se juca cu trusa de machiaj a mamei, să fim sinceri, cu toții am făcut-o…
Mi se pare îngrijorător că se încurajează folosirea parfumurilor și a cosmeticelor de la vârste din ce în ce mai mici. Cât de necesar este oare un parfum pentru bebeluși? Pielea lor miroase oricum atât de proaspăt și de frumos în mod natural… Adăugarea parfumului în rutina zilnică a unui bebeluș mi se pare nu numai inutilă, dar și cu implicații pe termen lung.
foto: istockphoto
Dar nu vorbim numai de parfum. Există truse de machiaj și cosmetice pentru copii de câțiva anișori.
Deși pot părea inofensive și distractive, ele pot afecta dezvoltarea sănătoasă a pielii și a percepției de sine a copiilor noștri.
Problemele dermatologice sunt doar vârful aisbergului. Pielea copiilor este mult mai subțire și mai sensibilă decât cea a adulților.
Utilizarea produselor cosmetice poate perturba bariera naturală de protecție a pielii, ducând la probleme precum uscăciunea tegumentului, iritații sau chiar eczeme. Este important să ținem cont de faptul că multe produse cosmetice pentru adulți și chiar cele etichetate ca fiind pentru copii conțin substanțe chimice care pot fi nocive pentru pielea delicată a celor mici. Parabenii, ftalații și sulfații sunt doar câteva dintre ingredientele controversate care pot fi găsite frecvent în compoziția lor. Aceste substanțe pot interfera cu echilibrul hormonal, ceea ce ne aduce la riscurile endocrinologice. Prezența xenoestrogenilor în anumite produse poate afecta sistemul endocrin al copiilor, influențând dezvoltarea lor hormonală. Xenoestrogenii sunt compuși chimici străini organismului uman ce pot mima efectele estrogenului. În organismele în creștere ale copiilor, acești compuși pot produce perturbări hormonale cu efecte pe termen lung, cum ar fi maturizarea precoce sau probleme de fertilitate. Este deosebit de important să înțelegem că pielea nu este doar un înveliș protector, ci și un organ extrem de permeabil, capabil să absoarbă substanțe care pot ajunge în circulația sanguină și să afecteze diverse funcții ale organismului.
Privind acum spre dimensiunea psihologică, o suprastimulare senzorială și un mediu care pune un accent exagerat pe aspectul fizic pot avea repercusiuni psihologice profunde. Creșterea într-un astfel de mediu poate crea presiuni nedorite asupra copiilor și poate distorsiona valorile importante în dezvoltarea lor. Într-o lume care valorizează din ce în ce mai mult imaginea exterioară, este important să ne întrebăm: ce le transmitem copiilor noștri despre frumusețe și valoarea de sine?
foto: istockphoto
Utilizarea atât de timpurie a cosmeticelor poate avea implicații profunde asupra modului în care copiii își percep propriul corp și valoarea personală și poate transmite mesajul că aspectul fizic este prioritar, în detrimentul altor calități personale sau realizări. Li se sugerează astfel că trebuie să-și îmbunătățească sau să-și schimbe aspectul pentru a fi acceptați, iar acest lucru poate eroda stima de sine și poate promova o imagine corporală nerealistă. Într-o societate care valorizează în mod excesiv aspectul fizic, copiii pot dezvolta obsesii legate de imaginea lor, ce pot conduce la tulburări alimentare sau la o preocupare constantă pentru aspectul fizic în detrimentul altor calități personale și interese intelectuale. Este important să ne reamintim și să le reamintim copiilor noștri că frumusețea adevărată vine din interior și că fiecare persoană este unică și frumoasă în felul său.
Așadar, cum putem găsi echilibrul între a le permite copiilor să exploreze și totodată a le proteja sănătatea și bunăstarea? Cum putem proteja sănătatea și fericirea copiilor noștri în această eră a frumuseții comercializate?
Când vine vorba de îngrijirea zilnică, mulți părinți preferă produsele fără parfum, coloranți sau conservanți agresivi. Este esențial să citim etichetele și să ne informăm despre ingredientele din produsele pe care le folosim.
În plus, ar trebui să putem decide care este vârsta la care să introducem anumite produse cosmetice în rutina zilnică a copilului, fără a cădea pradă presiunilor societății și marketingului.
Este esențial să ne educăm atât pe noi înșine, cât și pe cei mici despre importanța autoacceptării și a frumuseții interioare. Este important să limităm expunerea copiilor la reclamele care promovează standarde nerealiste de frumusețe. În loc să le oferim cosmetice, să le încurajăm creativitatea și să le arătăm că adevărata frumusețe nu depinde de un fard sau de un parfum, ci de calitățile și caracterul lor unic.
foto: istockphoto
Mai mult, poate ar fi mai important să ne gândim la mesajele pe care le transmitem prin alegerile noastre. Încurajarea curiozității naturale a copiilor este sănătoasă, dar ar trebui să ne asigurăm că le oferim o perspectivă echilibrată.
Nu este vorba doar de a spune “nu” la fiecare nou gadget, jucărie sau produs cosmetic care apare pe piață, ci de a învăța copilul de ce unele lucruri sunt mai puțin necesare decât altele și cum pot acestea să afecteze atât bugetul familiei, cât și mediul.
Discutați cu copilul dumneavoastră despre publicitate și modul în care aceasta este creată pentru a ne face să dorim produsele prezentate. Copiii trebuie să înțeleagă că nu toate produsele sunt esențiale și că fericirea nu este măsurată în lucruri materiale. Că este o diferență între nevoia de a avea ceva și dorința de a avea acel ceva. De asemenea, este important să stabilim un exemplu pozitiv. Dacă noi, ca părinți, ne lăsăm pradă ultimelor trenduri și cumpărăm constant lucruri noi, copiii vor prelua acest model de comportament.
Encoprezisul este o problemă întâlnită la copiii de vârstă preșcolară (mai mare de 4 ani sau vârsta mintală echivalentă), produsă în special din cauza constipației (dar nu obligatoriu), care constă în eliminarea materiilor fecale în alte locuri decât cele special amenajate (toaletă, oliță). Practic, copilul face pe el, în scutec, în chiloței, în pantaloni, pe jos. Encoprezisul poate fi voluntar sau involuntar, însă cel mai adesea este involuntar. De asemenea, pentru a putea pune diagnosticul de encoprezis, potrivit DSM-5, copilul trebuie să prezinte cel puțin un episod pe lună, pentru cel puțin trei luni consecutiv.
Encoprezisul poate fi clasificat în:
primar
Encoprezisul primar este este cel în care avem lipsa controlului sfincterian anal de la naștere, fără o perioadă liberă în care copilul să fi fost continent.
secundar
Encoprezisul secundar este cel în care copilul ajunge să dețină controlul sfincterian anal și apoi, după o anumită perioadă, prezintă incontinență.
De asemenea, encoprezisul se mai clasifică în:
organic
Encoprezisul organic este termenul folosit pentru situațiile în care incontinența fecală este consecința unor anomalii sau leziuni fizice.
funcțional
Encoprezisul funcțional este termenul folosit pentru situațiile în care incontinența fecală este consecința unor factori care nu implică afectarea unui organ, ci sunt de natură psihică.
Defecația este un act reflex motor voluntar. Materiile fecale ajung în ultima parte a intestinului, numită rect. Rectul are două sfinctere, unui intern și unul extern. Sfincterul anal intern este format din fibre musculare de tip neted și este involuntar. Sfincterul anal extern este format din fibre musculare de tip striat și este controlat voluntar. Procesul de defecare este unul complex, controlul sfincterian anal voluntar lipsește la sugari și copiii mici, la această vârstă defecația fiind un răspuns reflex la prezența materiilor fecale în rect. Controlul sfincterian anal conștient se dobândește abia în jurul vârstei cronologice de 4 ani (sau al unei dezvoltări mintale echivalente).
Cauze
În apariția encoprezisului putem vorbi de existența anumitor cauze:
constipație
retenția fecalelor
Constipația este una dintre cauzele cele mai frecvente ale encoprezisului. Una din funcțiile intestinului gros este aceea de a absorbi apa, ceea ce face ca materiile fecale care stagnează mai mult timp la acest nivel să se întărească și să se blocheze în rect; vorbim astfel de apariția impactării fecale sau a fecalomului. Staza prelungită a materiilor fecale la nivelul rectului va determina în timp dilatarea rectului și o scădere a senzitivității la acest nivel, urmată de reducerea peristaltismului intestinal (acele mișcări propulsive ale colonului care împing bolul fecal spre anus), afectarea funcţiei sfincterului anal de a se închide complet şi de a reţine masele fecale și apariția incontinenței. În plus, eliminarea acestor materii fecale va fi dureroasă pentru copil, care va încerca să se rețină de la eliminarea materiilor fecale pe viitor, fapt care va crea un cerc vicios.
Deoarece în amonte de materiile fecale întărite avem materii fecale mai moi, apare impresia de pseudo-diaree. Aceasta poate fi obiectivată prin scurgerea scaunului mai lichid pe lângă materiile fecale întărite, pătând lenjeria copilului sau prin urmarea unui scaun diareic, apos, după eliminarea scaunului tare, compactat.
Mai rar, amânarea emisiei scaunului poate avea loc când copilul nu vrea să întrerupă jocul sau nu dorește să meargă la toaletă/oliță într-un loc străin (grădiniță, în vizite) din cauza lipsei curățeniei în toaletele publice sau pentru că i s-a indus că acest act al defecației este unul rușinos.
Retenția fecală de natură psihogenă poartă denumirea de parcoprezis sau ,,intestin timid”. Persoanele care suferă de sindromul intestinului timid întâmpină dificultăți sau incapacitate totală în a reuși să folosească în scopul defecării o altă toaletă decât cea personală, de acasă. Aceste persoane asociază de obicei și tulburarea vezicii urinare timide sau parureza, constând în incapacitatea de a urina în alte toalete decât cea personală.
tulburări emoționale
foto: pixabay.com
Apariția encoprezisului este uneori asociată cu evenimente care au făcut ca actul defecației să devină unul rușinos ori incomod sau cu evenimente traumatizante care s-au petrecut în intervalul de tranziție de la scutec la oliță/toaletă.
De obicei aici putem exemplifica prin încercarea părinților de a trece de la scutec la oliță/toaletă prea devreme, copilul nefiind încă pregătit fizic și/sau psihic pentru acest lucru, insistând într-un mod agresiv, certându-l sau pedepsindu-l pentru dățile în care a făcut pe el, lăsându-l să stea cu hainele neschimbate etc.
Encoprezisul poate apărea însă și în urma unor evenimente majore care s-au petrecut în familie, precum apariția unui frate/soră, despărțirea părinților, un deces, accident, schimbarea locuinței, schimbarea grădiniței sau a școlii – evenimente care pentru copil au putut reprezenta un factor de stres.
tulburări neurologice sau psihiatrice
Anumite leziuni prezente la nivelul nervilor care controlează funcția intestinală pot duce la apariția encoprezisului. Neuropatia autonomă, de exemplu, este o afecțiune a nervilor care afectează funcțiile involuntare ale corpului (ritmul cardiac, digestia).
De obicei encoprezisul este involuntar. O emisie a scaunului voluntară poate fi întâlnită la copiii care suferă de o tulburare de opoziționism. În această situație se recomandă un consult psihiatric pediatric pentru a pune un diagnostic corect, a exclude și alte patologii și a primi tratament adecvat.
defecte congenitale ale coloanei vertebrale (spina bifida)
Se urmăresc semne de hiperpigmentare sau zone cu pilozitate crescută (hipertricoză) în zona lombară, care pot fi sugestive pentru spina bifida.
anumite boli congenitale, malformații (boala Hirschprung sau megacolonul congenital, stenoza anală)
intervenții chirurgicale în zona rectului
afecțiuni care se asociază frecvent cu constipație (hipotiroidism, hipercalcemie)
tratamente medicamentoase care pot determina constipație (anticonvulsivante, antipsihotice, suplimente cu calciu, suplimente cu fier, antiacide ș.a.)
incapacitatea de a relaxa mușchii pelvini (anism)
În cazul adulților, există o serie de alte afecțiuni care pot determina incontinență fecală, precum: scleroza multiplă, Parkinson, accidente vasculare cerebrale ș.a.
Complicații
Complicațiile encoprezisului sunt în general complicații date de constipație, dar nu numai:
fisuri anale
hemoroizi
fistulă perianală
prolaps rectal
diverticuloză
anxietate
depresie
Tratament
foto: pixabay.com
În funcție de cauza care determină encoprezisul, tratamentul poate fi igieno-dietetic, medicamentos, chirurgical, psihoterapeutic. La toate acestea putem adăuga și terapiile alternative.
Tratamentul igieno-dietetic
Tratamentul igieno-dietetic se va axa în primul rând pe instituirea unei alimentații corecte. El se va baza pe o dietă bogată în fibre vegetale pentru a evita constipația. Se va reduce consumul alimentelor care pot favoriza constipația (lactate, morcov fiert, orez).
Copilul va fi încurajat să consume o cantitate de lichide adecvată vârstei și i se va organiza un program constant de mișcare și exerciții fizice. Exercițiile fizice vor stimula prin utilizarea musculaturii abdominale peristaltismul intestinal.
Program regulat/ educarea mersului la oliță
În realizarea actului defecației contribuie și musculatura peretelui abdominal. Impulsurile de defecație care ajung în măduva spinării declanșează, de exemplu, inspirul profund, închiderea glotei și contracția musculaturii peretelui abdominal, care au drept scop împingerea materiilor fecale spre anus și determină totodată relaxarea planșeului pelvin, acțiuni care determină în final eliminarea materiilor fecale.
În acest context, copilul va fi încurajat să se așeze pe oliță/toaletă după mese, câte 5-10 minute, preferabil la aceleași ore. În acest sens, este indicat ca și mesele să fie la ore fixe.
Această încercare se va face fără a stresa copilul și a-i aminti că a făcut pe el și fără a-l forța. Copiii mai mari pot fi învățați atunci când se așază pe vasul de toaletă să efectueze exercițiile de respirație care simulează reacțiile naturale apărute la transmiterea impulsurilor nervoase de defecație: inspirul profund, închiderea glotei şi contracţia musculaturii peretelui abdominal.
De asemenea, pentru copiii care pot colabora, se poate apela și la fizioterapie pelvină.
Tratamentul medicamentos
Acesta cuprinde mai multe etape:
– într-o primă etapă se va apela la golirea rectului prin administrarea clismelor sau laxativelor
– după evacuarea materiilor fecale impactate se va încerca menținerea unui scaun de consistență normală prin utilizarea unor agenți de înmuiere a scaunului
– utilizarea prebioticelor și a probioticelor.
Utilizarea clismei și a substanțelor cu efect laxativ urmărește menținerea unui scaun de consistență moale, ușor de eliminat, pentru a permite rectului destins (datorită stazei anterioare a materiilor fecale la acest nivel) să revină la dimensiunile normale și să își reia funcția normală.
Tratamentul chirurgical
Se adresează corectării anumitor defecte (malformații, stenoze) sau complicații (fisuri, hemoroizi).
Psihoterapia
Encoprezisul poate duce la apariția sentimentelor de rușine sau vinovăție. Copilul se poate retrage, poate deveni anxios sau chiar depresiv. Un copil care merge la școală poate înregistra o scădere a performanțelor școlare. Dacă i s-a întâmplat să aibă un episod de encoprezis la școală, acest copil va deveni ținta bullying-ului colegilor săi. Copilul se va izola, va ajunge să aibă o stimă scăzută de sine.
În acest context psihoterapia poate fi o modalitate de a ajuta copilul să depășească sentimentele de vinovăție sau rușine.
De asemenea, psihoterapia este utilă și în situațiile în care encoprezisul apare în urma unor evenimente majore care s-au petrecut în familie, precum apariția unui frate/soră, despărțirea părinților, un deces, schimbarea locuinței, schimbarea grădiniței sau a școlii.
Copilul și familia vor fi învățati cum să gestioneze situațiile neprevăzute. În cazul în care există o fobie legată de utilizarea toaletei, psihoterapeutul va folosi tehnici de desensibilizare în acest sens.
Copilul va fi încurajat să folosească olița/toaleta și va fi lăudat pentru ocaziile în care reușește să le folosească cu succes și nu va fi certat, umilit sau pedepsit pentru dățile în care va prezenta incontinență.
Tratamentele alternative
Există o serie de plante medicinale care pot contribui la menținerea unei consistențe normale a materiilor fecale:
foto: pixabay.com
mușețel
ghimbir
in (făină din semințe de in, ulei presat la rece)
aloe vera
cicoare
păpădie
nalbă
lemn dulce
senna
crușin
ceai verde
Uleiul de măsline, cel de ricin sau cel din semințe de in se recomandă a fi adăugat în pireuri, în cantități mici, adecvate vârstei și la recomandarea medicului.
Senna, crușinul și ceaiul verde nu se recomandă copiilor sub 12 ani.
În componenta emoțională a encoprezisului sunt de ajutor
gemoderivatul din muguri de tei argintiu
remediile florale Bach
Puteți citi mai multe despre Remediile florale Bach aici:
uleiurile esențiale de citrice (portocală, lămâie, bergamotă, grapefruit)
Masajul abdomenului
Masajul abdomenului se efectuează în sensul de evacuare al intestinului, adică în sensul acelor de ceasornic. Masajul se poate face ca atare sau se pot utiliza uleiuri esențiale care contribuie la îmbunătățirea tranzitului intestinal:
foto: pixabay.com
mentă
ghimbir
fenicul
busuioc
scorțișoară
măghiran
rozmarin
Ca metodă alternativă de tratament se poate apela în cazul copiilor mari și al adulților la așa-numita tehnică de biofeedback. Aceasta reprezintă o metodă terapeutică noninvazivă care învață pacientul să își controleze reacțiile fiziologice prin modificarea gândurilor, emoţiilor sau comportamentului.
Informațiile și sfaturile conținute în material au scop informativ, nu înlocuiesc consultul medical și nici nu sunt un îndemn la automedicație.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie selectivă:
1. DSM-5. American Psychiatric Association, 2013, p. 355–357.
2. Guyton & Hall, Tratat de Fiziologie a Omului, ediția a 11-a, Editura Medicală Callisto, 2007, p. 769-790.
3. Brazzelli M, Griffiths PV, Cody JD, Tappin D. Behavioural and cognitive interventions with or without other treatments for the management of faecal incontinence in children. Cochrane Database Syst Rev. 2011 Dec 7;2011(12):CD002240. doi: 10.1002/14651858.CD002240.pub4. PMID: 22161370; PMCID: PMC7103956.
4.Nolan T, Catto-Smith T, Coffey C, Wells J. Randomised controlled trial of biofeedback training in persistent encopresis with anismus. Arch Dis Child. 1998 Aug;79(2):131-5. doi: 10.1136/adc.79.2.131. PMID: 9797593; PMCID: PMC1717674.
Enurezisul este o problemă relativ des întâlnită la copiii de vârstă preșcolară și, uneori, chiar școlară. El reprezintă lipsa controlului asupra vezicii urinare și urinarea involuntară. Pierderile urinare de care vorbim în mod curent au loc în absența unor malformații ale tractului urinar sau a problemelor neurologice ori endocrine (spina bifida, convulsii, diabet zaharat, diabet insipid ș.a.), care trebuie excluse.
Deoarece este vorba de o emisie involuntară de urină înseamnă că putem vorbi de enurezis abia după vârsta de 3-4 ani, când majoritatea copiilor își desăvârșesc controlul sfincterian prin mielinizarea fibrelor nervoase care controlează sfincterul uretral extern. Deoarece procesul de mielinizare are o variație individuală în funcție de dezvoltarea fiecărui copil în parte, putem vorbi de enurezis abia în jurul vârstei de 5 ani. Vârsta cronologică de 5 ani nu este întotdeauna corelată cu dezvoltarea mentală a copilului, astfel încât pot exista diferențe în cazul copiilor cu o întârziere în dezvoltarea mentală. Emisia involuntară de urină trebuie să aibă loc potrivit DSM-5 de cel puțin două ori pe săptămână timp de cel puțin 3 luni consecutive pentru a putea pune diagnosticul de enurezis.
Există mai multe clasificări ale enurezisului, în funcție de momentul producerii, frecvență, cauză etc.
În funcție de momentul când se produce, avem enurezis
diurn (ziua)
nocturn (noaptea)
formă mixtă (diurn și nocturn).
O altă clasificare ar fi aceea legată de frecvența și ritmul urinărilor, potrivit căreia putem avea enurezis
continuu (enurezisul este prezent în fiecare zi/noapte)
intermitent (copilul are nopți/zile în care prezintă enurezis și nopți/zile în care nu prezintă)
periodic (enurezisul apare într-o anumită perioadă de timp, după care această perioadă poate fi urmată de un interval liber relativ lung în care copilul nu prezintă emisii involuntare de urină)
sporadic (enurezisul apare doar uneori, accidental).
Mai putem avea clasificarea enurezisului în
primar
secundar.
Enurezisul primar este cel în care avem lipsa controlului sfincterian urinar de la naștere, fără o perioadă liberă în care copilul să fi fost continent.
Enurezisul secundar este cel în care copilul ajunge să dețină controlul sfincterian urinar și apoi, după o perioadă de 6 luni-1 an, prezintă enurezis.
Societatea Internațională de Continență a Copiilor (International Children’s Continence Society- ICCS) clasifică enurezisul în
organic (cauzat de boli structurale, neurologice ș.a.)
non-organic (funcțional).
Enurezisul diurn poate apărea deoarece copilul este foarte preocupat de activitățile sale (joc, teme) sau manifestă o anumită reticență de a merge la toaletă în alte locuri decât acasă (de exemplu, refuză utilizarea toaletei la grădiniță sau la școală) astfel încât amână urinarea până când apare incontinența. Un alt aspect des întâlnit este mersul în grabă la toaletă (pentru a se putea întoarce cât mai repede la activitatea întreruptă) și golirea incompletă a vezicii.
Enurezisul diurn este mai des întâlnit la fetițe, în timp ce cel nocturn este mai frecvent la băieți.
foto: pixabay.com
Micțiunea este un act conștient. Dobândirea controlului voluntar al eliminării urinei este un proces complex, care se desăvârșește în timp și presupune parcurgerea mai multor etape:
conștientizarea senzației de vezică urinară plină
deprinderea posibilității de a amâna micțiunea
capacitatea de a urina la voluntar atunci când vezica este plină
capacitatea de a urina voluntar atunci când vezica nu este plină.
Cauze
În apariția enurezisului putem vorbi de existența anumitor cauze:
fiziologice (țin de maturizarea individuală a sistemului nervos sau a vezicii urinare)
genetice (istoric familial; există o transmitere genetică)
anatomice (o vezică urinară constituțional mai mică)
psiho-emoționale (diferiți factori stresanți sau traumatizanți pentru copil; violență domestică, diverse conflicte familiale sau în colectivitate; intrarea în colectivitate, tulburarea de rivalitate fraternă – apariția unui frate/soră care, între altele, se poate manifesta cu pierderea temporară a unor achiziții, între care și controlul sfincterian la un copil care deja nu mai făcea pe el etc.)
tulburări de comportament, ADHD
infecțioase (infecții ale tractului urinar)
hormonale (hormonul antidiuretic – ADH/vasopresina determină producerea unui cantități mai scăzute de urină noaptea; deficitul acestui hormon poate determina creșterea producției de urină noaptea)
defecte congenitale ale coloanei vertebrale (spina bifida)
traumatisme ale măduvei spinării, accidente
intervenții chirurgicale (operații pentru fimoză, hipospadias)
anumite tratamente medicamentoase (valproatul de sodiu – Depakine)
constipația
probleme în deprinderea utilizării oliței sau toaletei (încercarea de a folosi olița/toaleta prea devreme, apelarea la metode severe, lăsarea copilului neschimbat)
somn profund cu prag de trezire ridicat (copilul se trezește greu).
Cel mai frecvent sunt luate în discuție eliberarea unei cantități insuficiente de hormon antidiuretic pe timpul nopții, hiperreactivitatea mușchiului vezicii urinare/detrusorul (vezică hiperactivă), un prag de trezire ridicat al copilului.
Diagnosticul de enurezis se pune după efectuarea unui consult medical amănunțit, care va avea în vedere excluderea unei cauze organice.
Tratament
Dacă enurezisul are o cauză organică se va trata, atunci când este posibil, acea cauză.
În ceea ce privește tratamentul enurezisului non-organic la copil avem mai multe metode, care se pot utiliza separat, dar sunt mult mai eficiente în asociere:
psihoterapie
exerciții de educare a vezicii
tratament medicamentos
tratamente alternative.
Psihoterapia
Psihoterapia vizează nu numai copilul, ci și familia acestuia. Trebuie subliniat însă faptul că incontinența urinară nu este vina copilului sau a familiei. Psihoterapia va ține cont de particularitatea fiecărui caz și de personalitatea copilului. Urmărește diminuarea sentimentului de vinovăție și/sau rușine. Se va pune accent pe zilele în care copilul este continent și nu pe acelea în care are incontinență. Astfel, copilul este încurajat să își alcătuiască un fel de calendar/jurnal. Dacă este mic, îl va face împreună cu un adult. Dacă este mai mare, îl poate face singur. În acest calendar va bifa în moduri diferite zilele și nopțile în care a avut control sfincterian uretral și cele în care a prezentat enurezis. Se pot alege diferite modalități de marcare a acestor zile, în funcție de vârstă și preferințe. Astfel, se poate lipi un abțibild cu un personaj preferat, se poate desena sau doar marca cu x sau cu culori diferite.
Sugestie:
zilele în care copilul a fost continent se pot marca cu un soare sau o floare
zilele în care copilul a prezentat enurezis se pot marca cu un norișor sau stropitoare
Zilele în care copilul va prezenta enurezis nu vor fi tratate în nici un fel în familie (copilul nu va fi mustrat, certat, pedepsit etc.). Zilele în care copilul a reușit să își mențină controlul sfincterian vor fi recompensate (copilul va fi lăudat, va primi ceva simbolic; este recomandat ca sistemul de recompensă să fie discutat de la început cu copilul și stabilit de comun acord). Sunt total contraindicate metode brutale precum bătaia, pedepsele, cearta, punerea copilului să își spele hainele, lăsarea copilului în hainele ude sau cu patul neschimbat etc.
Se poate apela la metode de terapie precum: terapia prin artă, terapia prin jocul cu nisip etc.
Puteți citi despre Terapia prin jocul cu nisip aici:
Dacă există situații conflictuale în familie, părinții vor apela la consiliere familială în vederea remedierii acestora și crearea unui mediu armonios și de protecție pentru copil.
Exercițiile de educare a vezicii, gimnastica micțională sau uroterapia comportamentală
Aceste exerciții au drept scop mărirea capacității de contenție a vezicii urinare și creșterea tonusului sfincterului uretral extern (cel care beneficiază de controlul voluntar).
Astfel
se pune accent pe poziția corectă la urinat (în special pentru fetițe, în așa fel încât urina să curgă înspre toaletă, nu înspre vagin)
se stabilește un program regulat de urinat pe parcursul zilei
Programul regulat de urinat pe parcursul zilei presupune punerea copilului să urineze la anumite intervale fixe de timp. Se poate începe cu un timp mai scurt, în primele zile din jumătate în jumătate de oră și apoi creșterea intervalului la o oră, la 2 ore, la 3 ore.
copilul este pus să urineze înainte de a merge la culcare
Copilul se pune să urineze înainte de a merge la culcare. Unii specialiști recomandă trezirea copilului pe parcursul nopții la un interval de 3-4 ore, în timp ce alții nu.
copilul este pus să urineze imediat după ce se trezește
exerciții care presupun amânarea voluntară a momentului micțiunii
exercițiul jetului urinar întrerupt
Copilul începe să urineze și se oprește pentru un timp, după care continuă micționarea. Se repetă de mai multe ori în cadrul aceleiași micționări. Rolul acestui exercițiu este, pe de o parte, întărirea controlului sfincterian, iar pe de altă parte, câștigarea încrederii copilului că este capabil să controleze actul micțiunii.
Nu se restricționează consumul de lichide, dar se repartizează în mod diferit cantitatea de lichide pe care copilul trebuie să o consume: în prima parte a zilei (până la prânz) se recomandă consumul a 40% din necesarul de lichide, apoi până la orele 17-18 încă 40%, ajungând ca după ora 18 să consume restul de 20%.
Necesarul lichidian al unui copil de 4-7 ani este de 1,5 l, care va fi repartizat:
– până în ora 12: 600 ml
– până la ora 17: 600 ml
– după ora 17-18: 300 ml.
foto: pixabay.com
Alarma pentru enurezis
O altă metodă este apelarea la dispozitivele cu alarmă special concepute pentru enurezis. Aceste dispozitive au un senzor care se plasează într-un loc care se apreciază că se va umezi imediat în momentul când copilul urinează (chilot, lenjerie). Când locul unde este plasat senzorul se udă, se declanșează alarma. În funcție de aparat, acesta poate combina melodii, vibrații, luminițe led. Metoda are scopul de a sensibiliza copilul și de a-l ajuta să conștientizeze momentul în care vezica este plină și trebuie să urineze. Copilului trebuie să i se explice cum funcționează alarma și că ea este un mijloc de ajutor și nu o pedeapsă. Acest tratament necesită răbdare, consecvență și ajutor din partea părinților sau a adultului responsabil. La început, din cauza somnului profund, copilul nu va reacționa la alarmă și va trebui ajutat să se trezească și să meargă la toaletă sau sa utilizeze olița. Tratamentul cu alarma pentru enurezis, odată început, nu trebuie întrerupt, se continuă și în week-end, concediu, vizite la bunici.
foto: pixabay.com
Tratamentul medicamentos al enurezisului
Dacă metodele enumerate mai sus nu dau rezultate, se ia în calcul începerea unui tratament medicamentos. Tratamentul medicamentos se inițiază numai la recomandarea și sub supravegherea medicului și numai copiilor peste 5 ani.
Dintre cele mai frecvent utilizate medicamente în tratarea enurezisului, menționăm:
Minirin (desmopresin). Cu o oră înainte de administrarea medicamentului copilul nu mai primește lichide, și nici timp de 8 ore după administrare (adică practic până dimineața când se trezește). Nu este un medicament care vindecă enurezisul, dar el ameliorează simptomele prin reducerea producției de urină pe timpul nopții. Este eficient mai ales în formele care asociază deficitul hormonal de vasopresină.
Driptane (oxibutinina), care acționează prin reducerea contracțiilor vezicii urinare (a detrusorului) și contribuie astfel la creșterea capacității vezicii urinare.
Tratamentul natural
Deși l-am lăsat la urmă, tratamentul cu plante medicinale reprezintă o alternativă de tratament care poate fi asociată tuturor celor de mai sus.
Dintre remediile naturale recomandate amintim:
pătrunjelul (extractul sau decoctul din frunze și rădăcină)
stejarul (extract din muguri)
coada calului (ceai, tinctură)
coada șoricelului (ceai, tinctură)
urzică (ceai, tinctură)
cârcel (Ephedra vulgaris) – ceai
În enurezisul cu implicații psiho-emoționale pot fi utile
teiul (extract din muguri)
remediile florale Bach
Puteți citi mai multe despre Remediile florale Bach aici:
Un aspect important îl constituie momentul în care părinții aleg să dezvețe copilul de scutec și modalitățile alese în acest scop. Copilul nu trebuie forțat să facă la oliță sau la toaletă (cu adaptor/reductor). Și nu trebuie pedepsit dacă nu vrea să facă la oliță, nu se cere sau face pe el. Copilul nu trebuie pedepsit prin punerea să spele pe jos sau să își spele hăinuțele murdărite. Se recomandă utilizarea unei protecții impermeabile pentru saltea. De asemenea, dacă știți că copilul dumneavoastră face pe el, este bine să aveți hăinuțe de schimb întotdeauna la dumneavoastră când mergeți în vizite, în parc etc.
Când este momentul să ne îngrijorăm:
– dacă avem un copil care a împlinit vârsta de 5 ani și continuă să urineze frecvent pe el în timpul zilei și/sau al nopții
– copilul a renunțat la scutec și a început să folosească olița/toaleta timp de mai multe luni și apoi dintr-o dată începe să facă pe el
– copilul prezintă dureri în momentul urinării, urina este tulbure, cu sânge, miroase diferit.
În situațiile enumerate mai sus se recomandă consult medical pentru a depista cauzele enurezisului și a decide tratamentul potrivit pentru copilul dumneavoastră.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie selectivă:
1. DSM-5. American Psychiatric Association, 2013, p. 355–357.
2. Gontard AV, Kuwertz-Bröking E. The Diagnosis and Treatment of Enuresis and Functional Daytime Urinary Incontinence. Dtsch Arztebl Int. 2019 Apr 19;116(16):279-285. doi: 10.3238/arztebl.2019.0279. PMID: 31159915; PMCID: PMC6549126.
3. Haid B, Tekgül S. Primary and Secondary Enuresis: Pathophysiology, Diagnosis, and Treatment. Eur Urol Focus. 2017 Apr;3(2-3):198-206. doi: 10.1016/j.euf.2017.08.010. Epub 2017 Sep 6. PMID: 28888814.
Dacă în materialul anterior am vorbit pe larg despre ce sunt crizele de tantrum și v-am oferit câteva recomandări care pot ajuta la prevenirea lor, scurtarea perioadei de furie și rărirea crizelor, în acest material aș dori să vă prezint câteva soluții alternative în gestionarea emoțiilor, a stărilor de furie și a regăsirii echilibrului interior.
Materialul detaliat despre crizele de tantrum îl regăsiți aici:
Fitoterapia reprezintă o soluție blândă și la îndemână în stările de dezechilibre psihoemoționale, atât ale copilului, cât și ale părintelui implicat.
Ca și ramuri ale fitoterapiei putem apela la aromaterapie, gemoterapie, remedii florale Bach.
Aromaterapia
Aromaterapia utilizează uleiurile esențiale pentru a contribui la atingerea și menținerea unei stări de echilibru în organism, vizând atât partea fizică, cât și pe cea psihică. Poate fi utilizată astfel cu succes în reducerea stresului, anxietății, durerii, în găsirea motivației, stimulării procesului de învățare etc.
Care este mecanismul prin care acest lucru este posibil?
foto: pixabay.com
În momentul în care inhalăm uleiurile esențiale se realizează o conexiune cu sistemul nervos central, mai precis cu sistemul limbic. Sistemul limbic este zona creierului care coordonează emoțiile și este implicată în memoria de scurtă sau lungă durată (prin hipocamp). Aceasta poate fi o explicație a faptului că anumite mirosuri ne trezesc amintiri sau emoții.
Utilizarea aromaterapiei în tulburările emoționale se bazează tocmai pe această legătură directă care există între receptorii nervului olfactiv (nervul I cranian) situați în mucoasa nazală și creier. De altfel, sistemul limbic mai este denumit creierul emoțiilor.
Uleiurile esențiale se pot folosi în mai multe moduri:
inspirare direct din sticluță / palmă
difuzate prin lampă de aromoterapie / difuzor
medalioane / brățări speciale pentru aromaterapie
masaj în tălpi sau în zonele de puls
puse în apa de baie (amestecate cu sare Epsom)
uz intern
Unul dintre avantajele aromaterapiei în cazul unui copil este acela că nu trebuie să îl implicăm direct pe copil în acest proces, dacă nu dorește. Difuzorul este pus într-un colț al camerei și difuzează uleiurile pe care le dorim. Obținem pe lângă beneficiile terapeutice și o parfumare a camerei, fără a folosi odorizante cu substanțe nocive. Deși, din experiența personală, copiii apreciază utilizarea difuzorului, doresc să pună ei picăturile de ulei sau să pornească aparatul. Există și difuzoare concepute special pentru copii, cu luminițe și chiar sunete.
foto: pixabay.com
Medalioanele, brelocurile și brățările pentru aromaterapie reprezintă un mod elegant de a beneficia de efectele terapeutice ale uleiurilor esențiale oriunde ne-am afla și pe parcursul întregii zile. Există două tipuri de asemenea bijuterii pentru aromaterapie: unele se bazează pe utilizarea bucăților de fetru divers colorate, în timp ce altele pe piese din piatră vulcanică – ambele materiale ce absorb uleiul esențial și îl difuzează în timp. Acest tip de utilizare a aromaterapiei poate fi, de asemenea, considerat atractiv de către copii.
Masajul cu uleiuri esențiale trebuie să țină cont de mai multe aspecte. Cu câteva excepții (tămâia și lavanda, de exemplu), majoritatea uleiurilor se aplică pe piele prin diluare într-un ulei vegetal (ulei purtător). Diluarea se face diferit, în funcție de vârstă. Uleiurile vegetale pe care le putem folosi sunt: cocos (fracționat), măsline, avocado, migdale, susan, sâmburi de struguri, gălbenele, cătină, sâmburi de caise etc. O variantă practică este utilizarea roll-on-urilor. Copiilor le place să știe că au un roll-on special preparat pentru ei, pe care îl pot folosi atunci când nu se simt bine.
În ceea ce privește utilizarea internă a uleiurilor esențiale, aceasta se poate face doar la recomandarea unui medic specialist. Un alt lucru de care trebuie să ținem cont este acela că nu toate uleiurile esențiale sunt proprii pentru consumul intern și au recomandări diferite în funcție de vârstă.
Dintre uleiurile esențiale utile în regăsirea calmului și echilibrului enumerăm:
lavandă
melisă
trandafir
mușețel
ylang-ylang
bergamotă
tămâie
Gemoterapia
foto: pixabay.com
O altă ramură a fitoterapiei care poate fi de ajutor în reglarea stărilor emoționale este gemoterapia.
Extractul din muguri de tei poate fi utilizat în ameliorarea stărilor de nervozitate, nelinişte şi stres, atât în cazul copiilor, cât și al adulților.
Dacă adulții se confruntă cu creșteri ale valorilor tensionale pe fondul stresului, pot utiliza extract din mlădițe de păducel.
Terapia florală Bach
Terapia florală Bach a fost concepută pentru a ajuta organismul să depășească anumite dificultăți emoționale. Dr. Bach a împărțit remediile florale în șapte mari grupe, în funcție de stările psihice cărora se adresează: teama/frica, nesiguranța/incertitudinea, interesul insuficient față de circumstanțele prezente, singurătatea, hipersensibilitatea, deznădejdea/disperarea, preocuparea excesivă pentru binele celor din jur.
Aceste remedii pot fi administrate tuturor grupelor de vârstă, la recomandarea unui medic specialist.
Puteți citi mai multe despre terapia florală Bach aici:
Alte plante medicinale care pot ajuta în regăsirea echilibrului emoțional și pot fi consumate sub formă de infuzie, tincturi, siropuri sau comprimate/capsule sunt:
foto: pixabay.com
valeriana
passiflora
hameiul
teiul
roinița (melisa)
Exerciții de relaxare
Fiecare persoană are modul ei de a se relaxa. Pe unii îi ajută să asculte muzică, pe alții să se plimbe, alți spun o rugăciune, alții meditează. Alegeți ce vi se potrivește pentru a reuși să vă regăsiți calmul și echilibrul și a reuși să vă păstrați calmul în situațiile de criză. Copiii pot fi încurajați să asculte muzică liniștitoare, să facă plimbări în natură, să picteze, să modeleze plastilină/lut, să se joace cu nisip, ca modalități de a se elibera de emoțiile negative.
Alimentație sănătoasă
O alimentație sănătoasă și bogată în alimente proaspete, cât mai puțin procesate, poate contribui și ea la regăsirea echilibrului organismului. Un corp sănătos poate susține mai ușor trecerea peste stările emoționale puternice. Încercați să oferiți un exemplu copilului dumneavoastră! Dacă părinții nu mănâncă sănătos, nici copilul nu o va face! De exemplu, alimentele intens procesate conțin glutamat de sodiu, o substanță care a fost demonstrat că suprastimulează celulele nervoase și are un efect nociv asupra creierului. Produsele care conțin această substanță ar trebui evitate în alimentația tuturor, cu atât mai mult a copiilor care fac crize de tantrum.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie selectivă:
1. Alexandra Hlade, Larisa Bangs. Beneficiile uleiurilor esențiale, Libris Editorial, 2019
2. Fowler NA. Aromatherapy, used as an integrative tool for crisis management by adolescents in a residential treatment center. J Child Adolesc Psychiatr Nurs. 2006 May;19(2):69-76. doi: 10.1111/j.1744-6171.2006.00048.x. PMID: 16671921.
3. Lin PH, Lin YP, Chen KL, Yang SY, Shih YH, Wang PY. Effect of aromatherapy on autonomic nervous system regulation with treadmill exercise-induced stress among adolescents. PLoS One. 2021 Apr 13;16(4):e0249795. doi: 10.1371/journal.pone.0249795. PMID: 33848307; PMCID: PMC8043395.
4. Xiao S, Wang Y, Duan S, Li B. Effects of aromatherapy on agitation and aggression in cognitive impairment: A meta-analysis. J Clin Nurs. 2021 Aug 5. doi: 10.1111/jocn.15984. Epub ahead of print. PMID: 34355444.
