Varicela este una dintre cele mai cunoscute boli infecto-contagioase ale copilăriei. Ea este cauzată de virusul varicelo-zosterian, același virus care determină zona zoster la pacienții adulți. De obicei boala apare în mici epidemii, în colectivitățile de preșcolari și școlari, în perioada toamnă-primăvară. Sugarii sunt de obicei protejați în primele luni de viață (4-6) prin anticorpii transmiși transplacentar de la mamă sau prin alăptare.
Virusul varicelo-zosterian (care este un virus herpetic) pătrunde în organism pe cale aerogenă, respiratorie, prin inspirarea particulelor virale răspândite de o persoană contagioasă sau prin atingerea obiectelor contaminate cu secreții de la o persoană contagioasă (salivă, lichid din vezicule).
Odată pătruns în organism, virusul începe să se multiplice la nivelul mucoasei respiratorii, generând mai multe valuri de viremie (eliberarea virusului în sânge) care se manifestă prin pusee de febră, urmate de erupții la nivelul pielii și mucoaselor. Există și forme care evoluează fără febră sau doar cu subfebrilități.
Varicela este manifestarea unei prime infecții cu virusul varicelo-zosterian, virusul rămânând însă cantonat în ganglionii radiculari ai nervilor senzitivi pe toată durata vieții. În anumite condiții de scădere a rezistenței organismului, infecția latentă se poate reactiva, cu apariția unei erupții pe jumătate de corp (mai exact, pe dermatoamele nervului afectat), caracteristică pentru zona zoster.
Varicela cuprinde mai multe etape: incubația, perioada preeruptivă și perioada de erupție propriu-zisă.
foto: istockphoto.com
Incubația
Incubația în cazul varicelei durează între 10-21 zile. Contagiozitatea începe aproximativ din ultimele 5 zile ale incubației și se menține până când toate veziculele au ajuns la stadiul de cruste. Astfel, copiii răspândesc cu foarte mare ușurință virusul în ultimele zile ale incubației, când părinții nu știu că al lor copil urmează să facă varicelă.
Perioada preeruptivă
Debutul varicelei are loc cu simptome nespecifice precum: febră, lipsa poftei de mâncare, apatie, secreții nazale, dureri de gât, cap sau dureri musculare. În funcție de vârstă și de statusul imunitar al copilului, această perioadă poate lipsi sau poate dura între 1 și 7 zile.
Perioada eruptivă
Erupția apare în valuri, de obicei precedată de pusee febrile (generate de viremie), mai întâi pe trunchi, apoi pe membre și pe zona feței. De asemenea, erupția apare și pe pielea păroasă a capului, pe mucoase (buco-faringiană, conjunctivală, ano-genitală) și, în formele severe, pe organele interne.
Children hands with chicken pox, rash and blisters. foto: istockphoto.com
La momentul eruperii, pe piele apar mici pete roșii (macule) rotunde sau ovale, inegale, cu o dimensiune aproximativă de 2-5 mm. Ulterior, în următoarele câteva ore (6-12) petele roșii devin mai ieșite în relief (papule) și în alte câteva ore se transformă în mici beșicuțe cu lichid clar (vezicule), înconjurate de o zonă roșiatică. În următoarele zile, lichidul din vezicule începe să se resoarbă și are un aspect mai tulbure. Vezicula se deprimă treptat și se formează în 3-5 zile crusta. Crustele se detașează în aproximativ 7-10 zile, pielea din zona crustelor rămânând ușor depigmentată.
Erupția în valuri succesive determină astfel un caracter foarte variat al erupției, fapt care face ca pe corp să se găsească în același timp ,,bubițe” în diverse stadii de evoluție (de la macule, la papule, vezicule sau cruste).
Starea generală a copiilor este în general bună. În primele zile predomină disconfortul dat de tabloul febril, iar mai apoi caracterul pruriginos al erupției. În cazul erupției la nivelul mucoasei buco-faringiene, veziculele se sparg cu ușurință și ulcerează, fiind foarte dureroase și determinând copilul să refuze alimentația. În plus, acestea se pot suprainfecta cu ușurință.
Evoluția varicelei este în general bună, cu vindecare și dobândirea unei imunități durabile, uneori pentru toată viața. Un număr mic de pacienți pot face totuși complicații grave precum encefalită sau pneumonie. Din acest motiv este recomandat să păstrați legătura cu medicul copilului și să vă prezentați la consult dacă febra înaltă persistă mai mult de 3 zile, copilul are dureri puternice de cap, redoare de ceafă, îl deranjează lumina, varsă, are tulburări de limbaj sau de mers. Un alt motiv pentru consultul medical îl reprezintă răspândirea erupției în zona ochilor, modificarea aspectului veziculelor, lichidul din interior devenind purulent, veziculele crescând în volum sau unindu-se.
Tratament
Pacienții cu varicelă se izolează la domiciliu pentru o perioadă de aproximativ 2 săptămâni. În general, la copiii fără alte probleme de sănătate, nu este necesară spitalizarea.
Alimentația va fi una ușoară, constând din alimente moi, pasate, pireuri, iaurturi, pentru a putea fi consumate în cazul ulcerațiilor bucale. Aport lichidian corespunzător: supe, ciorbe, supe cremă, ceaiuri, limonadă, sucuri din fructe și legume proaspete.
În caz de febră cu stare generală proastă se pot administra antitermice. Se vor evita aspirina la copii (risc de sindrom Reye) și, de asemenea, ibuprofenul. Ibuprofenul poate duce la complicații supurative sau necrotice severe ale pielii și ale țesutului celular subcutanat (să nu uităm de erupțiile de pe mucoase!).
Calmarea mâncărimilor provocate de erupții se face prin administrare de antihistaminice și aplicarea locală a unor creme sau loțiuni calmante. Unghiile vor fi tăiate scurt pentru a evita leziunile produse prin scărpinare (leziuni de grataj) și infectarea lor.
Tratamentul antiviral este indicat doar pacienților cu imunodeficiențe sau forme severe.
Profilaxia se poate realiza prin intermediul vaccinului antivirus varicelo-zosterian.
Remedii naturale
O serie de remedii naturale pot fi folosite pentru a trece cu ușurință peste infecția cu virusul varicelo-zosterian:
– extractul din muguri de coacăz negru are efect antiinflamator și calmează erupția și mâncărimile provocate de aceasta
– extractul din mlădițe de lemn câinesc are un efect antiinflamator pe mucoase și contribuie la regenerarea acestora
Pentru erupțiile de pe piele:
– băi scurte în apă în care se adaugă infuzie de gălbenele, infuzie de salvie, bicarbonat de sodiu sau făină din fulgi de ovăz: bicarbonatul și fulgii contribuie la calmarea mâncărimilor, iar infuziile au efect reepitelizant, antiviral și antibacterian
foto: istockphoto.com
– spray cu gel de aloe vera, apă termală sau extract hidrogliceric de propolis (fără alcool)
– putem aplica pe zonele de erupție un unguent preparat din ulei de cocos, bicarbonat de sodiu și o picătură de ulei esențial de mentă
– un alt unguent se poate prepara din ulei de cocos, pudră de argilă și o picătură de ulei din arbore de ceai
Pentru erupțiile de pe mucoase:
– gargară cu apă cu bicarbonat de sodiu
– gargară cu un amestec din ceai de gălbenele, salvie, levănțică și nalbă
– infuzia din plantele amintite poate fi turnată într-un recipient tip spray cu care se pulverizează periodic mucoasa bucală
– spray cu extract hidrogliceric de propolis (fără alcool)
– în cazul leziunilor apărute pe mucoasa ano-genitală se pot face băi de șezut cu infuzie călduță din plantele amintite, în care putem adăuga și bicarbonat de sodiu
Mituri sau de la pacienți adunate….
foto: istockphoto.com
Spălarea copilului este contraindicată!
Dimpotrivă, igiena previne suprainfectarea veziculelor. Trebuie doar evitate băile prelungite și frecarea corpului cu prosopul după spălare, pentru a nu rupe veziculele. De aceea, sunt mai recomandate dușurile scurte și uscarea corpului prin tamponare ușoară cu prosopul.
Purtarea de haine roșii grăbește vindecarea!
Potrivit cromoterapiei, culoarea roșie contribuie la îmbunătățirea stării generale, dar este contraindicată în febră și erupții deoarece stimulează creșterea temperaturii corpului.
Deci nu contează în ce culoare îi îmbrăcați pe copii, este important ca hainele să fie comode, din fibre naturale, pentru a lăsa pielea să respire și să nu se supraîncălzească.
Copilul nu are voie să iasă deloc afară
Izolarea la domiciliu se recomandă pentru limitarea răspândirii bolii și în principal pentru evitarea contactului cu femeile însărcinate (care nu au avut varicelă și nu sunt vaccinate), cu sugarii mici neimunizați sau cu persoane ce suferă de imunodeficiențe. Copilul poate fi scos însă afară în curte să se joace dacă nu intră în contact cu alți copii/persoane. Reținem: restricția ieșirii se face pentru a nu răspândi infecția și a nu infecta alte persoane, în special grupele cu risc. Virusul este puțin rezistent în mediul înconjurător.
Varicela se face o singură dată în viață
Există situații când imunitatea lăsată de varicelă nu este pe viață și adulții (sau copiii mai mari) pot face din nou varicelă, deși au avut în copilărie. Cel mai frecvent însă, adulții care au avut varicelă fac zona zoster.
Vaccinul te scapă de varicelă
Vaccinarea nu oferă protecție 100%. Ajută organismul să facă o formă mai ușoară de varicelă, fără complicații.
Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic și nu încurajează automedicația.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie selectivă
1. Alexandru Crișan (coord.), Curs de boli infecțioase, Ed. de Vest, Timișoara, 2015, p. 51-55.
2. Doina Anca Pleşca (coord.), Tratat de pediatrie, Ed. MEDICHUB MEDIA, București, 2021, p.788-789.
3. Nelson, Textbook of Pediatrics,18th edition, p. 1366-1372.
4. Mikaeloff Y, Kezouh A, Suissa S. Nonsteroidal anti-inflammatory drug use and the risk of severe skin and soft tissue complications in patients with varicella or zoster disease. Br J Clin Pharmacol. 2008 Feb;65(2):203-9. doi: 10.1111/j.1365-2125.2007.02997.x. Erratum in: Br J Clin Pharmacol. 2010 Jun;69(6):722. PMID: 18251759; PMCID: PMC2291221.
Caucasian Three years old sitting in his potty expressing constipation. foto: istockphoto.com
Ce este constipația?
Este o tulburare a tranzitului intestinal care dă bătăi de cap multor părinți în primii ani de viață ai copiilor și reprezintă deseori un motiv de prezentare la medic.
Cum se manifestă constipația?
scaune tari și dificil de evacuat
mai puțin de 2 scaune pe săptămână
dureri de burtă
impactare fecală
scaune cu diametru mare, care blochează vasul de toaletă
eliminarea scaunelor în locuri nepotrivite (incontinență fecală/encoprezis).
trecerea de la un tip de alimentație la altul (de la lapte matern la lapte praf, diversificarea, introducerea laptelui de vacă)
hidratare necorespunzătoare (consum insuficient de lichide mai ales pe perioada verii, febră)
anumite medicamente (calciu, fier, vitamina D, anticonvulsivante, antiacide)
stres, tulburări emoționale
încercarea de a forma reflexul de defecare (trecerea de la scutec la oliță)
anumite afecțiuni (diabet, hipotiroidism, malformații ano-rectale).
Constipația poate fi:
– ocazională sau cronică
– funcțională sau organică.
Constipația organică apare ca urmare a unor afecțiuni de organ:
hipotiroidism
boala Hirschprung (megacolon congenital)
malformații la nivel anal sau rectal (stenoze, stricturi)
afecțiuni la nivel anal sau rectal (abcese, fisuri)
traumatisme ale coloanei
leziuni medulare, spina bifida
anomalii la nivelul mușchilor abdominali
alergie la proteinele laptelui de vacă
neurofibromatoză ș.a.
Constipația funcțională nu are legătură cu afectarea vreunui organ, ea poate fi legată de:
administrare insuficientă de lichide
schimbarea mediului copilului sau a persoanei care se ocupă de acesta
anumite tulburări emoționale
sedentarism
dietă restrictivă în cazul unor boli (enterocolite)
deprinderea utilizării oliței/toaletei
reținerea materiilor fecale la grădiniță/școală/alt mediu decât cel de acasă.
Constipația ocazională presupune eliminarea unui scaun tare întâmplător, în timp ce constipația cronică presupune persistența scaunelor tari (mai puțin de 2 pe săptămână) și a celorlalte semne enumerate mai sus pe o perioadă mai mare de 4 săptămâni.
În constipația cu afectare organică, deși se intervine pentru corecția dietei și a factorilor emoționali, scaunele tari și dificil de eliminat persistă.
În încercarea de a ușura clasificarea scaunelor și a tipurilor de constipație există câteva criterii și scale specifice pe care le utilizează medicii pediatri și pediatrii gastroenterologi, și anume: criteriile ROMA IV și Scala formei scaunului Bristol.
Scala Bristol
Bristol stool chart with medicine description of human excrement at health stomach and diseases of digestion. foto: istockphoto.com
Criteriile ROMA IV
Complicații
Evacuarea dificilă și prelungită a scaunelor tari duce în timp la apariția unor complicații:
hemoroizi
fisuri anale
hemoragii
prolaps rectal
hernie abdominală
incontinența fecală.
Nu tratăm efectul! Trebuie descoperită cauza!
foto: istockphoto.com
Stimularea în exces prin supozitoare, microclisme, administrare de laxative va contribui în final la apariția sindromului colonului leneș. Organismul nu va mai funcționa optim de unul singur, ci va aștepta să fie ,,ajutat”, reflexul de defecație poate dispărea. Deci, încercând să rezolvăm problema, nu vom face altceva decât să o agravăm. Din acest motiv, se recomandă prezentarea la medic pentru depistarea cauzei constipației și tratarea ei corespunzătoare.
Pe de altă parte, atunci când avem un copil care reține materiile fecale, mucoasa colonului absoarbe apa din materiile fecale, acestea devenind și mai tari și mai greu și dureros de evacuat. Se creează astfel un cerc vicios, copilul refuzând să evacueze materiile fecale din cauza durerii, iar reținându-le vor fi și mai greu de evacuat. Acumularea materiilor fecale în rect va determina în plus scăderea motilității intestinale.
Nu stimulăm defecarea cu ajutorul termometrului!
O practică destul de mult folosită în cazul bebelușilor, din categoria sfaturilor ,,băbești”, este stimularea defecației cu ajutorul termometrului. Mamele se sperie dacă sugarul nu face scaun 1 sau 2 zile și apelează deseori la această metodă. Sau au impresia că prin urgentarea scaunului se diminuează colicile copilului.
Din nefericire, această sugestie de ,,tratament” este prezentată și pe unele site-uri cu tentă medicală…cu precizarea a nu se folosi des…
De ce să nu folosim această metodă?
foto: istockphoto.com
Din cel puțin 3 motive:
1. Stimularea defecației prin această metodă va duce în timp la pierderea sau diminuarea reflexului de defecație. Deci nu vom rezolva constipația, dimpotrivă.
2. Există riscul spargerii termometrului în anusul copilului, cu posibilitatea lezării grave a mucoasei ano-rectale.
3. Copilul poate prezenta ca și cauză a constipației (încă nediagnosticată) o malformație, fistulă sau abces la nivel ano-rectal și putem crea prin introducerea termometrului leziuni ce vor determina complicații.
În primul rând trebuie să vedem dacă este vorba de constipație: la ce interval sunt eliminate scaunele și care este consistența scaunelor evacuate. Dacă sunt tari, atunci va trebui sa investigăm diferit în funcție de modul de alimentare al sugarului: lapte matern, lapte praf, mixt, diversificare.
Ne interesează așadar, de cât timp a apărut constipația, care este consistența scaunelor (mai sus avem scala Bristol care ne arată tipurile de scaune), la cât timp face scaun (scaunul poate fi tare, dar zilnic). Apoi, trebuie urmărit dacă scaunul este cu sânge sau nu. Investigăm dacă ne aflăm în perioada de renunțare la scutec, dacă micul pacient tocmai a început grădinița sau școala. Ne interesează de fapt, orice schimbare s-a produs în alimentația copilului sau în modul lui de viață în perioada în care s-a instalat constipația.
Soluții:
– corectarea greșelilor alimentare
– tratament medicamentos (indicat de medicul pediatru/gastroenterolog pediatru)
– reeducarea reflexului de defecație.
Copilul alăptat exclusiv
În cazul copiilor alăptați exclusiv putem avea scaun la fiecare masă sau o dată pe săptămână, fără a fi considerat patologic dacă scaunele au aspect normal și copilul pune în greutate. Mama trebuie să se asigure că mănâncă variat, nu alimente care constipă și, de asemenea, să consume lichide suficiente. Trebuie investigat dacă mama a început să ia recent suplimente pe bază de calciu, fier sau orice alt tip de supliment alimentar.
Masajul pe burtică în sensul acelor de ceas (al evacuării intestinului) va stimula peristaltismul intestinal al bebelușului. De asemenea, se recomandă efectuarea exercițiilor fizice tip ,,bicicletă”.
O baie caldă poate fi și ea benefică.
Copilul alimentat cu formulă de lapte praf
Trebuie verificat dacă laptele praf se prepară corespunzător și se respectă măsura de lapte praf la cantitatea de apă. Se va utiliza cupa pentru măsurarea laptelui praf aflată în cutia de lapte, nu cupa unei alte mărci. Laptele praf pus în cupa respectivă se nivelează doar, nu se presează pentru a intra mai multă pudră în cupă.
De asemenea, trebuie verificat conținutul în minerale al apei cu care se prepară laptele praf. Dacă este o apă bogată în săruri de calciu, aceasta ar putea constitui o cauză favorizantă.
Suplimentarea între mese cu puțină apă (la recomandarea pediatrului) ar putea fi de ajutor.
Schimbarea formulei de lapte praf se va iniția doar după consultarea cu medicul pediatru.
Masajul pe burtică în sensul acelor de ceas (al evacuării intestinului), exercițiile fizice tip ,,bicicletă” și băița caldă sunt eficiente și în cazul sugarilor alimentați cu lapte praf și va stimula peristaltismul intestinal.
Copilul la care s-a inițiat diversificarea
Trebuie urmărite alimentele care s-au introdus și verificat dacă aportul de lichide este suficient.
Se poate completa alimentația cu supă de zarzavat, supe cremă, aport de apă, ceai sau suc natural de fructe (cantitate limitată, la recomandarea pediatrului).
Masajul, băița și evitarea sedentarismului pot contribui la obținerea unui tranzit normal.
Copilul la care se încearcă învățarea reflexului de defecație
Trebuie să ținem cont de faptul că reflexul gastro-colic reprezintă răspunsul colonic la ingestia de alimente și se declanșează după mese. Din acest motiv, se recomandă ca mesele să fie servite pe cât posibil la ore fixe, iar copilul va fi pus pe oliță sau pe toaletă (cu reductor) după mesele principale, câte 10 minute. Nu vom forța copilul.
foto: istockphoto.com
În cazul copiilor mai mari, care refuză să mănânce fructe și legume
încercați să le oferiți sub forme atractive
încercați să le ascundeți în supe cremă sau piureuri
nu oferiți mâncare între mese
Există copii care toată ziua ciugulesc: iau câte o gură de biscuit, un pufulete, o pătrățică de ciocolată, o bomboană, o gură de banană, oferite bineînțeles tot de părinți sau bunici și apoi aceștia se miră când copilul nu mănâncă la mesele principale.
nu oferiți sucuri sau lapte între mese
Un copil mai leneș va prefera alimentele lichide și va refuza mesele solide.
De asemenea, este important și exemplul părinților. Dacă aceștia nu consumă fructe și legume, nu putem avea pretenția de la copii să o facă.
Alimente recomandate în constipație:
foto: istockphoto.com
fructeproaspete sub formă de piure sau bucățele (în funcție de vârstă): pere, mere, prune, kiwi, portocale, struguri, piersici, caise, avocado, smochine, mango, papaya (copiii mai mari pot primi și fructe uscate)
fructe sub formă de compot: mere, pere, prune, piersici, caise
fructe sub formă de dulceață: prune, piersici, caise (1-2 lingurițe)
iaurt și kefir preferabil preparate în casă (surse de probiotice).
Alimente pe care le vom utiliza mai rar în cazul unui copil cu constipație:
morcov fiert
orez (vom alege orezul integral)
banane (vom alege banane mai verzi deoarece acestea au un conținut mai ridicat în fibre)
pudră de roșcove
lapte de vacă (la copilul peste 2 ani, o cantitate de maximum 500 ml/zi)
ceaiul de mentă
Menta poate fi consumată ocazional de copilul cu constipație dacă acestuia îi face plăcere: favorizează digestia și evacuarea gazelor intestinale, având acțiune calmantă în durerile abdominale. O vom evita însă în constipațiile cronice.
Remedii din plante pe care le putem utiliza în cazul constipației:
foto: istockphoto.com
uleiuri vegetale cu rol de lubrifiere a materiilor fecale (ulei de in, ulei de măsline, ulei de ricin)
senna (ceai, sirop – la copiii mai mari de un an)
semințe de in măcinate fin sau ulei de in adăugate în iaurt, piure
sirop de curmale
miere de albine (la copii mai mari de un an)
crușin (adolescenți și adulți)
tinctură din fructe de soc (adolescenți și adulți)
gel de aloe vera (1-2 lingurițe cu puțină apă în cazul copiilor peste 3 ani)
fenicul (ceai)
ghimbir (ceai)
foto: istockphoto.com
mușețel (ceai)
frasin frunze (ceai)
lemn dulce (ceai – copii peste 6 luni, tinctură – copii peste 3 ani)
fructe de pădure (ceai)
masaj pe burtică cu uleiuri esențiale (ghimbir, mentă, coriandru, cimbru)
Uleiurile vor fi diluate corespunzător în funcție de vârsta copilului într-un ulei vegetal (măsline, cocos, avocado).
Atenție!
Nu dăm laxative la un copil care nu a avut scaun de mai multe zile fără a avea indicația medicului. Dacă avem mase fecale care se întăresc în intestin (fecaloame) există risc de ocluzie și perforație intestinală!
Acest articol are caracter informativ, nu încurajează automedicația și nu înlocuiește consultul medical. Diagnosticul de constipație trebuie pus de medic și conduita terapeutică stabilită de acesta, în funcție de cauză și de vârsta pacientului.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie selectivă:
Wegh CAM, Baaleman DF, Tabbers MM, Smidt H, Benninga MA. Nonpharmacologic Treatment for Children with Functional Constipation: A Systematic Review and Meta-analysis. J Pediatr. 2022 Jan;240:136-149.e5. doi: 10.1016/j.jpeds.2021.09.010. Epub 2021 Sep 16. PMID: 34536492.
Laringita este o afecțiune mai frecventă în rândul copiilor mici, cu vârste cuprinse între 6 luni și 3 ani.
Infecțiile virale determină inflamația mucoasei faringiene și, în cazul laringitelor, și a laringelui, fapt care duce la îngustarea lumenului laringelui. Acest fapt are consecințe imediate în ceea ce privește calitatea respirației: aerul pătrunde mai greu în căile respiratorii și apare așa-numita dispnee inspiratorie, cu senzație de respirație dificilă și lipsă de aer.
Laringele nu este numai parte a căilor aeriene superioare în organism, ci reprezintă și organul principal al fonaţiei, al vorbirii, la acest nivel aflându-se corzile vocale. Din acest motiv, pe lângă dispnee, afectarea inflamatorie a laringelui și a corzilor vocale determină și afectarea vocii, cu modificarea sunetelor emise, apariția răgușelii (disfonie) sau chiar pierderea completă a vocii (afonie).
Laringitele ușoare prezintă de obicei doar răgușeală, senzație de gât uscat, iritat, durere, usturime și tuse seacă, iritativă, bitonală (,,lătrătoare”). Datorită senzațiilor neplăcute de la nivelul gâtului, cel mai adesea copiii mici refuză alimentația, apărând în plus pericolul deshidratării și al hipoglicemiei.
Laringitele în formele mai severe asociază, pe lângă cele enumerate mai sus, și probleme de respirație.
Dacă urmărim cu atenție copilul vom putea observa anumite semne și simptome ale dificultății în respirație:
scoaterea unui sunet atipic în timpul respirației, de obicei în inspir, asemănător unui șuierat sau sforăit mai subțire (stridor laringian: sunet produs de trecerea aerului prin lumenul laringian îngustat); dacă sunetul se aude și în expir înseamnă că inflamația a coborât pe căile respiratorii și cuprinde și traheea
retracția părților moi ale cutiei toracice în inspir (tiraj: acesta poate fi localizat în laringite supraclavicular, cu aspirarea și înfundarea zonei situate deasupra claviculelor, suprasternal sau intercostal – vedem cum în inspir porțiunea de piele dintre coaste se înfundă)
în timpul respirației burta copilului se trage în interior, ca și cum ar ,,respira” cu abdomenul (balans toraco-abdominal)
bătăi ale aripilor nasului
geamăt în timpul respirației
pauze în respirație (apnee)
paloare sau cianoză
agitație.
Aceste semne descrise mai sus reprezintă motiv de prezentare urgentă cu copilul la medic, arătând o laringită care evoluează cu insuficiență respiratorie.
De ce laringitele sunt mai periculoase în cazul copiilor?
foto: istockphoto.com
Sau de ce evoluează cu un tablou clinic mai zgomotos, care sperie de cele mai multe ori aparținătorii?
Deoarece laringele unui copil este îngust, mult mai îngust decât al unui adult. Iar atunci când se produce inflamația, chiar dacă este vorba de o inflamație, de exemplu, de 1 mm a mucoasei, contează enorm dacă acel 1 mm îngustează circumferențial un tub cu diametrul de 5-10 mm (sugar, copil mic) sau 3-4 cm (adult). Inflamația mucoasei lasă un spațiu de trecere al aerului foarte mic la copil, reducând circumferința laringelui cu aproximativ 75%. Pentru adult, aceeași inflamație va reduce relativ nesemnificativ circumferința laringelui.
Există așadar, mai multe forme de laringită. În primul rând, laringita poate fi acută sau cronică.
Laringitele acute pot fi la rândul lor simple sau complicate.
Consultul medical este necesar în toate formele de laringită, medicul fiind cel care poate aprecia cel mai corect în ce formă se încadrează laringita copilului și ce tratament este cel mai potrivit.
foto: istockphoto.com
1. Laringita acută simplă (catarală)
Este cea mai ușoară formă de laringită. Ea este determinată de o infecție virală și cel mai frecvent, cu 1-2 zile anterior debutului laringitei copilul prezintă simptome ale unei banale răceli: năsuc înfundat (obstrucție nazală), secreții nazale apoase (rinoree). Evoluția este de obicei fără febră (dar nu neapărat), asociind durere în gât (disfagie), greutate/durere la înghițire (odinofagie), răgușeală (disfonie) și tuse seacă, iritativă, ,,lătrătoare” (bitonală). Poate apărea, de asemenea, greutatea realizării inspirului și stridor.
Consultul medical este necesar, mai ales datorită posibilității evoluției uneori rapide spre insuficiență respiratorie, în special la copiii mici. Medicul, va decide care este tratamentul potrivit pentru copilul dumneavoastră și dacă este necesară internarea. De obicei laringitele acute simple se pot trata la domiciliu.
2. Laringita acută spastică (striduloasă)
Este o laringită care evoluează cu spasm și insuficiență respiratorie, cel mai frecvent la copii cu vârste cuprinse între 1 și 3 ani. Debutul este în plină stare de sănătate, brusc și de obicei seara sau în timpul nopții, când copilul are accese de tuse: o tuse lătrătoare, răgușită, cu timbru metalic (bitonală); copilul respiră greu, prezintă stridor și celelalte semne de insuficiență respiratorie. Nu face de obicei febră. Manifestările sunt mai violente noaptea, pe timpul zilei copilul putând prezenta doar răgușeală și stridor. Simptomele se pot repeta mai multe nopți la rând. Cauza acestei laringite este cel mai frecvent alergică și implicând adeseori factori psihologici (un copil anxios).
Manifestările copilului se ameliorează dacă îl scoatem afară.
3. Laringita acută subglotică (edematoasă)
Este o laringită care apare de obicei după o infecție respiratorie, la copii cu vârste cuprinse între 6 luni și 3 ani.
Manifestările clinice cuprind inițial: stridorul inspirator acut, tusea cu timbru metalic și răguşeala. Apoi boala evoluează cu apariția stridorului și în expir și apariția unei senzații de sufocare. Apar tirajul, cianoza, transpirații și o stare marcată de anxietate/agitație datorată lipsei de aer. Ulterior copilul devine apatic, somnolent. Este o urgență medicală.
4. Laringita acută supraglotică (epiglotita)
Reprezintă inflamația de cauză bacteriană a zonei laringelui de deasupra corzilor vocale (epiglota este o formațiune cartilaginoasă, acoperită de o membrană, situată la baza limbii, care atunci când înghițim acoperă laringele pentru ca alimentele să nu pătrundă în căile respiratorii).
Epiglotita este întotdeauna o urgență medicală, putând duce la obstrucția totală a căilor respiratorii. Bacteriile care provoacă această afecțiune sunt cel mai frecvent: Haemophilus influenzae tip B, Streptococul beta hemolitic, Streptococcus pneumoniae, Staphylococcus aureus.
De obicei afectează copiii cu vârste cuprinse între 3 și 6 ani, debutând brusc cu febră mare și stridor inspirator la copiii mici și cu febră, faringită și greutate la înghițit la copiii mai mari. Evoluția bolii este destul de rapidă, în decurs de câteva ore putându-se ajunge la obstrucţie laringiană aproape totală. Copilul cu epiglotită are o stare generală proastă, se sprijină în mâini (poziția trepiedului) și ține capul într-o manieră caracteristică (hiperextensie), pentru a-și ușura respirația: ține capul cu gâtul extins și gura deschisă, saliva prelingându-se din gură. Prezintă stridor, tiraj, disfonie, tuse.
Laringita cronică
Spunem despre o laringită că este cronică atunci când inflamația mucoasei laringelui persistă peste 2-3 săptămâni. Acest tip de laringită se datorează frecvent suprasolicitării vocii sau expunerii repetate a mucoasei laringiene la factori iritanți: sucul gastric (boala de reflux gastro-esofagian), fumul de țigară, alcool, vapori toxici etc. Eliminarea factorilor favorizanți determină de obicei diminuarea simptomelor și dispariția laringitei.
De reținut!
Doar medicul poate aprecia ce formă de laringită are copilul, dacă este necesară internarea și care este tratamentul cel mai potrivit pentru copil.
foto: istockphoto.com
Formele de laringită medii și severe necesită internare în spital și tratament cu aerosoli cu adrenalină, administrare de oxigen, la care se adaugă tratamentul celorlalte simptome (febră, durere, tuse).
Dacă copilul are o formă ușoară și medicul a decis că nu este necesară internarea, există câteva lucruri pe care e bine să le știm.
Plânsul şi agitaţia agravează simptomele laringitei, de aceea vom încerca să limităm manevrele care supără copilul, asigurându-i un mediu calm, liniștit. Repausul vocal este important, dar greu de realizat la bebeluși sau copiii mici.
Aerul din încăperea în care stă copilul trebuie să fie mai umed iar temperatura din cameră să fie de aproximativ 20-22°C. Putem în acest sens folosi un umidificator sau plasa pe calorifer un recipient cu apă sau un prosop umed.
Evităm expunerea copilului la aer rece, schimbări bruște de temperatură sau fum de țigară. Când aerisim încăperea în care stă de obicei copilul, îl mutăm în altă încăpere și îl readucem după ce temperatura mediului ambiant a ajuns la temperatura de 20-22°C.
foto: istockphoto.com
Alimentele oferite copilului vor fi de consistență moale și călduțe sau la temperatura camerei (nu fierbinți, nu reci!): supe cremă, piure de legume/fructe, carne mixată, iaurturi.
Avem grijă la hidratarea copilului: îi vom oferi apă (nu rece) des, cu guri mici, pentru a preveni deshidratarea și a umidifica mucoasele. Putem oferi copilului lichide călduțe: ceai, compot, supă.
Remedii naturale
Blackurrant flower on branch. foto: istockphoto.com
Coacăzul negru
Extractul din muguri de coacăz negru este un remediu natural care acționează similar cortizonului, deosebit de util în laringite deoarece reduce inflamația. De asemenea, este și un bun antialergic, folositor atunci când laringitele pot avea și o cauză alergică.
Teiul, nalba, mușețelul, pătlagina
Ceaiurile de tei, nalbă, mușețel sau pătlagină au efecte emoliente, deosebit de benefice pentru căile respiratorii inflamate. În cazul copiilor mai mari de un an, ceaiurile pot fi îndulcite cu miere.
Cimbrișorul, busuiocul, salvia
Ceaiurile de cimbrișor, busuioc și salvie au efect antiseptic, fiind eficiente în afecțiunile de etiologie microbiană.
Putem aplica pe zona gâtului comprese calde cu ceai de mușețel, cimbrișor, salvie.
Uleiuri esențiale
Difuzarea în aparatul de aromaterapie sau în umidificator a uleiului esențial de lavandă diminuează stările anxioase. Uleiurile de tămâie sau cimbru au efect antiinflamator, antiviral și antibacterian.
Uleiul esențial de mentă contribuie și el la decongestionarea căilor respiratorii și la ușurarea respirației. Masajul zonei gâtului cu ulei esențial de tămâie, copaiba sau lavandă diluate într-un ulei vegetal pot, de asemenea, diminua inflamația și simptomele laringitei.
Administrarea produselor din plante va fi personalizată la recomandarea unui medic fitoterapeut în funcție de vârstă și de alte simptome sau probleme de sănătate ale copilului.
Acest articol are caracter informativ, nu încurajează automedicația și nu înlocuiește consultul medical.
Cătina albă (Hippophaë rhamnoides) este o plantă cu numeroase proprietăți medicale, cosmetice sau alimentare.
O cunoaștem cu toții sub forma acelor fructe rotund-ovale galben-portocalii cu gust acrișor care se comercializează toamna, despre care bătrânii ne spun că sunt foarte bune pentru sănătate. De fapt, cătina este un adevărat panaceu, motiv pentru care a fost supranumită planta de aur, iar uleiul de cătină aur lichid.
Care sunt motivele pentru care cătina este atât de benefică pentru sănătate, vă invit să le descoperiți în continuare.
1. Conținutul în vitamine
Cătina conține aproximativ 200 de substanțe active cunoscute, între care vitamine lipo și hidrosolubile, minerale, proteine, acizi grași esențiali.
Vitamina C
Fructele de cătină conțin de două ori mai multă vitamina C decât măceșele și aproximativ de 10 ori mai multă decât citricele.
Mai mult, cercetările arată faptul că vitamina C din fructele de cătină este mai stabilă decât în alte fructe, păstrându-și proprietățile în caz de uscare sau fierbere.
Pe lângă vitamina C, cătina este bogată în vitaminele A și E, complexul de vitamine B (B1, B2, B6, B9), vitamina D, K și P (rutin).
2. Conținutul în minerale
Cătina este o sursă importantă de substanțe minerale precum: calciu, cupru, fier, fosfor, magneziu, mangan, potasiu, sodiu, zinc.
3. Conținutul în acizi grași Omega
Cătina este probabil singura plantă care asigură toți acizii de tip Omega: Omega 3, Omega 6, Omega 7 și Omega 9.
Acizii grași de tip Omega 3 și 6 sunt grăsimi polinesaturate pe care organismul nostru nu le poate produce singur (din acest motiv sunt numite grăsimi esențiale) și pe care trebuie astfel să le obțină prin aport extern: alimente sau suplimente.
Acizii grași de tip Omega 7 și 9 sunt grăsimi mononesaturate, neesențiale, adică pe care organismul le poate produce.
Acizii grași de tip Omega au rol imunomodulator, neuroprotector și antiinflamator, contribuind la ameliorarea bolilor cronice, la buna funcționare a aparatului cardio-vascular, la susținerea funcției neuro-cognitive etc.
4. Conținutul în antioxidanți
Alături de vitaminele A, C, E cu rol antioxidant, cătina este bogată și în alte substanțe care reduc radicalii liberi din organism: flavonoide (quercetină, isorhamnetină), carotenoizi (licopen, luteină, zeaxantină, betacaroten), compuși fenolici (acid galic, acid cafeic), acizii grași Omega ș.a.
Antioxidanții, așa cum le spune și numele, împiedică oxidarea și degradarea celulară, ceea ce contribuie la încetinirea proceselor de îmbătrânire a organismului.
5. Conținutul în proteine și aminoacizi
Pe lângă toate substanțele enumerate anterior, trebuie să subliniem conținutul în proteine și aminoacizi al cătinei, fapt care o face benefică în susținerea sănătății organismului.
Cătina conține 18 aminoacizi, inclusiv toți aminoacizii esențiali (izoleucină, leucină, lizină, metionină, fenilalanină, treonină, triptofan, valină şi histidină).
Aminoacizii au un rol esențial în funcționarea organismului, fiind implicați în producerea hormonilor, buna funcționare a sistemului nervos, realizarea structurii musculare, producerea de anticorpi etc.
6. Conținutul în hormoni și precursori hormonali
Cătina, în special scoarța, are un conținut ridicat de serotonină și triptofan, care reprezintă un precursor pentru serotonină și melatonină. Iată de ce cătina este o resursă valoroasă în combaterea stresului, a stărilor depresive și a insomniei.
De asemenea, cătina se remarcă prin conținutul său în fitosteroli, mai ridicat decât în produsele pe bază de soia, cu rol în inhibarea absorbției colesterolului, efect cardioprotector și reglator al proceselor inflamatorii.
***
Datorită acestor asocieri de substanțe active, cătina este recomandată în diferite afecțiuni ale organismului.
foto: istockphoto.com
7. Afecțiuni hepatice
Conținutul în acizi grași esențiali (care sunt grăsimi sănătoase), dar și în carotenoizi și vitamina E protejează celulele hepatice și susțin regenerarea ficatului.
Cătina este recomandată astfel în:
hepatite acute și cronice
steatoză hepatică
ciroză hepatică.
Se recomandă consumul de cătină persoanelor care sunt nevoite să lucreze în medii toxice sau cărora li se administrează medicamente cu toxicitate hepatică.
8. Afecțiuni gastro-intestinale
Cătina, și în special uleiul de cătină, are rol protector și regenerator al mucoasei stomacului și intestinelor.
Conținutul în fibre al fructelor de cătină contribuie la reglarea florei intestinale și susține o digestie sănătoasă.
Astfel, cătina e recomandată în:
gastrită
ulcer gastro-duodenal (de stres sau cu Helicobacter pylori)
constipație
gastro-enterocolite.
9. Anemie
Datorită faptului că fructele de cătină sunt bogate în fier și vitamina C, consumul de cătină este recomandat persoanelor care suferă de anemie carențială.
10. Rahitism
Conținutul în vitamina D și calciu recomandă cătina ca adjuvant în rahitism, nivel insuficient de vitamina D și hipocalcemie.
11. Alte carențe minerale și vitaminice, stări de astenie, convalescență
Asocierea de minerale și polivitamine fac din cătină un aliment ce susține refacerea organismului în diferite carențe, în stări de astenie sau convalescență. De asemenea, consumul de cătină este recomandat sportivilor de performanță și persoanelor care depun efort fizic intens.
12. Infecții bacteriene, virale și fungice
Cătina posedă o activitate antivirală, antibacteriană și antifungică cu spectru larg. Studiile au demonstrat o activitate de inhibare a unor germeni precum: E. coli, Shigella dysenteriae, Yersinia enterocolitica, Staphylococcus aureus, Helicobacter pylori, Streptococcus pneumoniae, Candida albicans ș.a.
Consumul de cătină poate susține astfel organismul în afecțiuni precum:
pneumonie
bronșită
sinuzită
otită
amigdalită
enterocolită
infecție urinară
ulcer cu Helicobacter pylori
candidoză.
13. Susținerea sistemului imunitar
foto: istockphoto.com
Cătina este un bun imunomodulator datorită conținutului bogat de vitamina C, flavonoide și alți antioxidanți. Conținutul în aminoacizi susține sistemul imunitar în producerea de anticorpi.
Se poate administra pentru susținerea sistemului imunitar în prevenirea și tratarea gripei, precum și a altor afecțiuni infecțioase.
14. Afecțiuni oculare
Datorită conținutului ridicat de carotenoizi, proantocianidine, antioxidanți și acizi Omega, cătina
îmbunătățește vederea
ameliorează sindromul ochiului uscat
reduce riscul de cataractă
previne bolile oculare
încetinește progresia miopiei.
15. Afecțiuni cardio-vasculare
foto: istockphoto.com
Conținutul în acizi grași esențiali polinesaturați echilibrează sinteza de prostaglandine cu rol reglator al tensiunii arteriale. Un alt component activ cu rol protectiv cardiovascular identificat în cătină este isorhamnetina.
16. Protector al vaselor sanguine. Coagulare
Consumul de cătină reduce fragilitatea vasculară datorită, între altele, conținutului în vitamina C și rutin.
De asemenea, fructele de cătină conțin vitamina K, care are un rol deosebit de important în coagularea sângelui și previne calcifierea vaselor de sânge (și, implicit, hipertensiunea arterială).
17. Reduce nivelul colesterolului
Conținutul în acizi grași esențiali polinesaturați contribuie, de asemenea, la scăderea nivelului de colesterol și trigliceride din sânge și previne ateroscleroza.
Studii realizate pe șoareci obezi au demonstrat că un consum de infuzie din frunze de cătină reduce nivelul seric al colesterolului total și trigliceridelor, precum și grăsimea viscerală.
18. Acțiune antitumorală
Numeroși compuși regăsiți și în cătină sunt studiați ca având efecte antiproliferative tumorale sau de radioprotecție. Substanțe active precum kaempferol, quercetină și izorhamnetină, regăsite în cătină, protejează celulele de deteriorarea oxidativă care poate duce la mutații genetice și, în final, la cancer.
Consumul de cătină reduce riscul bolilor oncologice și susține organismul după chimio și radioterapie.
19. Ameliorează simptomele menopauzei
Consumul de cătină poate ameliora simptomele menopauzei. Fitohormonii conținuți în cătină susțin organismul femeilor postmenopauză și contribuie la scăderea riscului de osteoporoză și la reducerea atrofiei vaginale.
20. Susține fertilitatea
Prin conținutul său în vitamina E, cătina susține sistemul reproducător feminin și masculin, fiind recomandată în infertilitate.
21. Efect antiinflamator
Cătina este un bun antiinflamator, fapt care o recomandă în
parodontoză
gingivită
afecțiuni dermatologice
alergii
astm bronșic
reumatism.
foto: istockphoto.com
22. Afecțiuni ale pielii
Consumul de cătină are un efect protector asupra pielii împotriva efectelor nocive ale radiațiilor UVA și UVB și contribuie la regenerarea celulelor pielii prin refacerea barierei lipidice de la suprafața epidermei.
Uleiul de cătină aplicat extern
calmează iritațiile pielii
contribuie la vindecarea arsurilor solare sau postradioterapie
ajută la vindecarea rănilor și escarelor
previne și tratează acneea
are efect antirid
ameliorează psoriazisul
contribuie la vindecarea eczemelor
este benefic în dermatite.
23. Efect calmant
Conținutul în serotonină al cătinei, cunoscută drept ,,hormonul fericirii”, contribuie la îmbunătățirea stării psihice. În plus, cătina conține și aminoacidul esențial triptofan, folosit de organism pentru a produce serotonina și melatonina, consumul de alimente care conțin triptofan susținând acest proces. Complexul de vitamine B are, de asemenea, un rol important în buna funcționare a sistemului nervos.
foto: istockphoto.com
Cătina este recomandată astfel în:
stres
sindrom de burnout
anxietate
stări depresive
insomnie
stări de suprasolicitare intelectuală.
24. Neuroprotecție, îmbunătățirea memoriei și a cogniției
Unul din compușii flavonoizi conținuți în cătină – isorhamnetina – are efecte protectoare cerebrovasculare. Alături de isorhamnetină, vitaminele din grupul B care se regăsesc în cătină contribuie și ele la susținerea bunei funcționări a sistemului nervos.
Consumul de cătină este recomandat în
prevenirea bolilor neurodegenerative
Alzheimer
Parkinson
scleroză multiplă
îmbunătățirea memoriei.
25. Reumatism
Efectul antiinflamator al cătinei contribuie la diminuarea simptomelor din afecțiunile reumatice: reduce tumefierile articulare, diminuează durerile osteo-articulare și încetinește progresia bolii.
26. Obezitate
Conținutul în fibre și acizi grași polinesaturați contribuie la reglarea nivelului de grăsimi din sânge și la o bună funcționare a tractului digestiv, cu rol în menținerea unei greutăți corporale normale.
27. Diabet zaharat
Cătina conține substanțe cu efect hipoglicemiant, care o recomandă persoanelor ce suferă de diabet zaharat. Studiile efectuate au demonstrat că un consum regulat de cătină poate stabiliza hiperglicemia postprandială, combate hipoglicemia ulterioară și îmbunătăți profilul glicemic.
28. Alcoolism, tabagism
Cătina este recomandată persoanelor care consumă tutun și alcool, contribuind la diminuarea consecințelor negative ale intoxicării organismului cu aceste substanțe (prin conținutul său bogat în antioxidanți). Cătina diminuează toxicitatea hepatică a alcoolului și reprezintă o sursă de vitamine, minerale și aminoacizi, necesare organismelor care duc un mod de viață nesănătos.
29. Păr frumos
Bogăția de substanțe active prezente în cătină, în special mineralele, contribuie la aspectul sănătos al scalpului și al firului de păr.
Uleiul de cătină poate fi folosit și ca mască pentru păr, singur sau alături de alte ingrediente cosmetice.
30. Unghii sănătoase
Cătina este benefică și pentru unghii. Uleiul de cătină poate reprezenta un tratament pentru reducerea exfolierii unghiilor. Datorită proprietăților antifungice, contribuie la menținerea unui aspect sănătos al unghiilor și la prevenirea sau tratarea onicomicozelor.
***
Cum consumăm cătina?
foto: istockphoto.com Sea buckthorn frozen in pieces of ice, macro. Healthy organic food.
De la cătină se pot utiliza fructele, frunzele, mlădițele, semințele și scoarța.
Fructele se pot consuma proaspete, uscate sau congelate sub formă de ceai, suc, sirop, gem, vin, tinctură. Uscate, se pot măcina și consuma sub formă de pulbere. O altă modalitate de consum este prin adăugarea fructelor în fursecuri, prăjituri, smoothie, shake-uri, înghețată.
Uleiul de cătină poate fi preparat din fructe sau semințe.
Uleiul din semințe de cătină se folosește pentru uz extern, diluat cu alte uleiuri vegetale, ca hidratant și calmant în iritații ale pielii, acnee, cuperoză, răni, arsuri, ten ridat sau ca protector solar.
Uleiul din fructe de cătină se folosește atât pentru uz intern, cât și extern în afecțiunile enumerate.
Infuzia din frunze de cătină reprezintă o sursă de vitamine, antioxidanți, aminoacizi, acizi grași și minerale. Se consumă ca tonic general, pentru reglarea tensiunii arteriale, scăderea colesterolului, susținerea sistemului imunitar, în afecțiuni hepatice, anemie, stări alergice, afecțiuni ale pielii.
Tinctura de cătină se prepară prin macerarea alcoolică a fructelor, crenguțelor sau scoarței.
Extractul din muguri de cătină este recomandat în susținerea sistemului imunitar, anemie, anorexie, ca tonic al sistemului nervos, în situații de suprasolicitare fizică și psihică.
De asemenea, cătina se comercializează sub formă de capsule cu ulei sau pulbere din fructe, consumul fiind indicat în perioade de convalescență, astenie fizică și psihică, precum și în toate afecțiunile menționate mai sus.
Unguentul pe bază de cătină are acțiune emolientă, cicatrizantă, antiseptică și este recomandat în eczeme, acnee, arsuri, degerături, hemoroizi, psoriazis.
Administrarea produselor din cătină va fi personalizată la recomandarea unui medic fitoterapeut în funcție de vârstă și de afecțiunile existente.
Acest articol are caracter informativ, nu încurajează automedicația și nu înlocuiește consultul medical.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie selectivă:
1. Ovidiu Bojor, Ghidul plantelor medicinale și aromatice de la A la Z, Ed. Fiat Lux, 2003.
2. Mihaela Temelie, Enciclopedia plantelor medicinale spontane din România, Rovimed Publishers, 2017.
3. De Seta F, Caruso S, Di Lorenzo G, Romano F, Mirandola M, Nappi RE. Efficacy and safety of a new vaginal gel for the treatment of symptoms associated with vulvovaginal atrophy in postmenopausal women: A double-blind randomized placebo-controlled study. Maturitas. 2021 May;147:34-40. doi: 10.1016/j.maturitas.2021.03.002. Epub 2021 Mar 4. PMID: 33832645.
4. Dupak R, Hrnkova J, Simonova N, Kovac J, Ivanisova E, Kalafova A, Schneidgenova M, Prnova MS, Brindza J, Tokarova K, Capcarova M. The consumption of sea buckthorn (Hippophae rhamnoides L.) effectively alleviates type 2 diabetes symptoms in spontaneous diabetic rats. Res Vet Sci. 2022 Aug 31;152:261-269. doi: 10.1016/j.rvsc.2022.08.022. Epub ahead of print. PMID: 36063603.
5. Galitsyn, G. U., KreymeGalitsyn, G. U., Kreymer, V. K., Lomovsky, O. I., & Lomovsky, I. O. (2013). Seabuckthorn as a source of Serotonin. Cortex, 1, 3-6.r, V. K., Lomovsky, O. I., & Lomovsky, I. O. (2013). Seabuckthorn as a source of Serotonin. Cortex, 1, 3-6.
6. Gong G, Guan YY, Zhang ZL, Rahman K, Wang SJ, Zhou S, Luan X, Zhang H. Isorhamnetin: A review of pharmacological effects. Biomed Pharmacother. 2020 Aug;128:110301. doi: 10.1016/j.biopha.2020.110301. Epub 2020 Jun 2. PMID: 32502837.
7. Guo C, Han L, Li M, Yu L. Seabuckthorn (Hippophaë rhamnoides) Freeze-Dried Powder Protects against High-Fat Diet-Induced Obesity, Lipid Metabolism Disorders by Modulating the Gut Microbiota of Mice. Nutrients. 2020 Jan 20;12(1):265. doi: 10.3390/nu12010265. PMID: 31968607; PMCID: PMC7020008.
8. Janceva S, Andersone A, Lauberte L, Bikovens O, Nikolajeva V, Jashina L, … & Krasilnikova J (2022). Sea buckthorn (Hippophae rhamnoides) waste biomass after harvesting as a source of valuable biologically active compounds with nutraceutical and antibacterial potential. Plants, 11(5), 642.
9. Jaśniewska A, Diowksz A. Wide Spectrum of Active Compounds in Sea Buckthorn (Hippophae rhamnoides) for Disease Prevention and Food Production. Antioxidants (Basel). 2021 Aug 12;10(8):1279. doi: 10.3390/antiox10081279. PMID: 34439527; PMCID: PMC8389226.
10. Lee HI, Kim MS, Lee KM, Park SK, Seo KI, Kim HJ, Kim MJ, Choi MS, Lee MK. Anti-visceral obesity and antioxidant effects of powdered sea buckthorn (Hippophae rhamnoides L.) leaf tea in diet-induced obese mice. Food Chem Toxicol. 2011 Sep;49(9):2370-6. doi: 10.1016/j.fct.2011.06.049. Epub 2011 Jun 23. PMID: 21723364.
11. Olas B, Skalski B, Ulanowska K. The Anticancer Activity of Sea Buckthorn [Elaeagnus rhamnoides (L.) A. Nelson]. Front Pharmacol. 2018 Mar 15;9:232. doi: 10.3389/fphar.2018.00232. PMID: 29593547; PMCID: PMC5861756.
12. Ren R, Li N, Su C, Wang Y, Zhao X, Yang L, Li Y, Zhang B, Chen J, Ma X. The bioactive components as well as the nutritional and health effects of sea buckthorn. RSC Adv. 2020 Dec 17;10(73):44654-44671. doi: 10.1039/d0ra06488b. PMID: 35516250; PMCID: PMC9058667.
13. Zielińska A, Nowak I. Abundance of active ingredients in sea-buckthorn oil. Lipids Health Dis. 2017 May 19;16(1):95. doi: 10.1186/s12944-017-0469-7. PMID: 28526097; PMCID: PMC5438513.
Febra reprezintă poate cel mai frecvent motiv pentru care părinții se prezintă cu copiii la medic. Ea nu este o boală, ci reprezintă un simptom, cel mai adesea al unei infecții.
Ea poate fi definită potrivit OMS ca fiind creșterea temperaturii corpului peste 38৹C măsurat intrarectal sau 37,5৹C axilar.
Temperatura normală a corpului uman este situată în jurul valorii de 37৹C (36,4-37৹C), înregistrând anumite variații în cursul zilei și în funcție de vârstă; de obicei aceste variații sunt în jur de 0,5৹C, cu o valoare a temperaturii mai mare spre seară.
Există mai multe modalități de măsurare a temperaturii și mai multe tipuri de termometre.
Termometrul poate fi:
Close-up hand holding on thermometer for checking patient.Woman hands holding a medicine digital thermometer with high body temperature measurement on light background. Fever, flu illness and coronovirus desease symptoms concept.Healthcare worker checking body temperature of a young sick man with contactless digital infrared thermometer.asian female doctor wearing gloves and isolation mask is using infrared forehead thermometer gun to check little boy temperature for virus covid-19 symptomsA happy young child gets a check up from the doctorfoto: istockphoto.com
clasic, cu alcool sau galinstan (similar celui cu mercur, care a fost retras de pe piață datorită potențialului toxic în cazul spargerii)
digital, cu baterii, asemănător termometrului clasic
digital non-contact, cu senzor infraroșu (tip pistol)
digital, tip suzetă
tip benzi/plasture (conțin cristale lichide care își modifică culoarea în funcție de temperatură; sunt de multe ori concepute într-un design atractiv pentru copii).
Temperatura poate fi înregistrată:
foto: istockphoto.com
intrarectal
Termometrul digital (spălat și dezinfectat înainte și după fiecare utilizare) se introduce ușor la nivelul rectului (până când vârful argintiu al termometrului nu este vizibil) și se menține 1-2 minute. La temperatura înregistrată intrarectal scădem 0,5৹C. De exemplu, dacă termometrul ne afișează 38,5৹C intrarectal, înseamnă că temperatura corpului este 38৹C. Această metodă este considerată cea mai exactă (temperatura variază în diferite regiuni ale corpului) și este folosită cu predilecție în cazul sugarilor și copiilor mici. Poate fi utilizat și termometrul clasic, dar acesta necesită un timp mai lung (aproximativ 5 minute) pentru înregistrarea temperaturii și uneori copiii nu stau liniștiți iar părintele este stresat. În plus, acesta trebuie scuturat viguros, uneori de mai multe ori consecutiv, pentru revenirea la temperatura sub 36৹C ca să putem avea o măsurătoare corectă.
Există unele opinii care nu sunt de acord cu formularea de a ,,scădea” 0,5৹C consecutiv măsurării temperaturii rectal, pe motivul că induce părinților confuzie. Dacă nu folosim această ,,corecție”, atunci trebuie doar să reținem faptul că se consideră febră creșterea temperaturii corpului peste 38৹C măsurat intrarectal sau 37,5৹C axilar (ceea ce este de fapt același lucru, formulat altfel – ideea principală este de a determina corect temperatura și de a iniția măsurile ce se impun la momentul oportun, nu de a ne măsura orgoliile medico-științifice). Sau, considerăm febră temperatura de 38৹C în orice zonă a corpului o măsurăm.
axilar (subraț)
Termometrul se plasează la nivelul subrațului și va fi susținut cu ajutorul brațului care va fi menținut lipit de corp (copiii mici vor fi supravegheați atent pentru a avea garanția că termometrul a fost menținut corect și temperatura înregistrată este reală). Dacă avem un termometru clasic, acesta va fi menținut aproximativ 5 minute, iar dacă utilizăm un termometru digital, vom aștepta semnalul sonor al acestuia.
la nivelul urechii (intraauricular)
Termometrele pentru ureche permit o măsurătoare rapidă, funcționând cu un sistem pe bază de infraroșii. Ele sunt special concepute în acest sens, având vârful cu dimensiuni adaptate pentru a nu leza timpanul, astfel încât NU încercați să folosiți un termometru clasic pentru a lua temperatura la nivelul urechii!
la nivelul frunții
Temperatura la nivelul frunții poate fi luată cu termometre tip pistol sau cu termometre sub formă de benzi.
la nivelul gurii
Termometrul folosit poate fi unul clasic sau digital. Spălat și dezinfectat înainte, el va fi plasat sub limbă, menținând gura închisă pe parcursul măsurării temperaturii. Metoda nu este recomandată copiilor mici (sub 5-6 ani) care nu pot înțelege procedura și care pot plimba termometrul prin gură sau, mai grav, îl pot mușca și sparge. Tot la nivelul gurii sunt utilizate la sugari termometrele tip suzetă.
tactil
Un alt mod de măsurare a temperaturii copilului, frecvent întâlnit, este cel tactil – prin punerea mâinii examinatorului pe corpul copilului. Această metodă nu este recomandată, fiind subiectivă și influențată de temperatura corpului persoanei care dorește să ia astfel temperatura copilului. Oricum, această modalitate nu ne poate oferi o valoare precisă a temperaturii. Poate fi utilă în situații în care nu avem la dispoziție un termometru și în acest caz se recomandă verificarea temperaturii pielii pe abdomen sau spate.
Astfel, în funcție de modalitatea de măsurare a temperaturii, se consideră general acceptat febră temperatura ce depășește
– 37,5৹C axilar și auricular
– 37,8৹C pe cale orală
– 38৹C intrarectal.
Deoarece există diferențe între societățile de pediatrie din lume și ghidurile diferă de la o țară la alta, putem rămâne la valoarea de 38৹C considerată febră. Recomandările sunt aceleași și depind nu atât de valoarea temperaturii, cât de starea copilului.
Există câteva reguli pentru a avea o temperatură înregistrată cât mai corectă:
– nu se ia temperatura după efort fizic (este mai crescută fiziologic)
– nu se ia temperatura după ce copilul a făcut baie
– rectal, nu se măsoară imediat după ce copilul a avut o emisie de scaun
– oral, nu se măsoară după ce copilul tocmai a mâncat sau a băut un lichid cald sau rece (ar trebui să așteptăm aproximativ 30 minute după masă pentru a avea o măsurătoare corectă)
– auricular, nu se măsoară temperatura imediat după ce copilul a venit de afară (așteptăm 15-20 minute)
– cu termometrul non-contact, nu se măsoară în zone cu lumină directă a soarelui sau unde există surse de căldură în apropiere (fiind un termometru care se bazează pe tehnologia cu infraroșii, lumina directă poate da valori eronate ale măsurătorii).
În funcție de valoarea temperaturii, avem noțiunile de:
subfebrilitate (între 37 și 37,9৹C)
Noțiunea de subfebrilitate este folosită mai mult la noi în țară, în străinătate discutându-se de obicei de febră ușoară, moderată sau înaltă.
febră ușoară (între 38 și 38,4৹C)
febră moderată (între 38,5 și 38,9৹C)
febră mare/înaltă (depășește 39-40৹C)
hiperpirexie (depășește 41,5°C)
Ce este febra?
Febra, cum am spus deja, reprezintă creșterea temperaturii corpului peste anumite valori. Organismul uman este dotat cu un așa-numit termostat la nivelul sistemului nervos central, hipotalamusul (regiunea preoptică a hipotalamusului anterior), prin intermediul căruia menține temperatura corpului relativ constantă indiferent de temperaturile din mediul înconjurător. Există anumiți factori, numiți pirogeni, care pot reseta acest termostat, unii dintre ei fiind interni, iar alții externi. Dintre factorii interni menționăm anumite substanțe cu efect inflamator (citokine: interleukina-1, interleukina-6, TNF-α). Factorii externi sunt reprezentați de virusuri, bacterii, toxine etc.
foto: istockphoto.com
Procesul este complex, dar voi încerca să îl explic pe scurt. Atunci când intervine febra are loc o resetare a acestui termostat la o valoare mai ridicată: de exemplu de la 37৹C la 39৹C. Modificarea valorii de referință a temperaturii va determina activarea neuronilor din centrul vasomotor. Urmarea imediată este un proces de vasoconstricție la nivelul extremităților: sângele de la nivelul mâinilor și picioarelor este direcționat către organele interne; această redirecționare a fluxului sanguin face ca pierderile de căldură de la nivelul pielii să scadă. Persoana simte că îi este frig și apare tremurul/frisonul care crește producția de căldură. Aceste două procese – cel de vasoconstricție (prin care corpul încearcă să își conserve căldura) și frisonul (prin care corpul produce căldură) – continuă până când neuronii din hipotalamus primesc prin temperatura sângelui informația că temperatura organismului este potrivită cu resetarea. Termostatul hipotalamic poate fi resetat înapoi la valorile normale prin utilizarea substanțelor medicamentoase care scad temperatura sau prin scăderea numărului factorilor pirogeni. La resetarea în jos a termostatului apar vasodilatație și transpirație, care au rolul de a pierde căldura.
Trebuie să fim atenți îndeosebi la copiii mici, aceștia având o capacitate scăzută de autoreglare termică, de aceea și valorile temperaturii cresc brusc în cazul lor.
Cauzele cel mai frecvent întâlnite de febră și subfebrilitate la copii sunt:
infecțiile (virale sau bacteriene): rino-faringită, amigdalită, otită, sinuzită, pneumonie, gastroenterocolită, infecție urinară, rujeolă, varicelă, mononucleoză, boala gură-mână-picior, meningită, encefalită etc.
statusul post vaccinare
insolația
Cazul insolației ridică o discuție separată. Corect, în cazul insolației ar trebui să vorbim de hipertermie, nu de febră. Hipertermia reprezintă o creștere necontrolată a temperaturii organismului, această creștere depășind capacitatea corpului de a pierde căldură. Setarea centrului de termoreglare din hipotalamus este nemodificată în insolație pentru că nu avem factori pirogeni. Pacienții cu insolație au temperatură mare, piele fierbinte, dar uscată și nu răspund sau răspund greu la medicația antipiretică.
erupțiile dentare
Nu exista dovezi științifice care să susțină creșterea temperaturii în timpul erupției dentare. Cu toate acestea, practica a demonstrat că uneori copiii pot înregistra anumite creșteri moderate ale temperaturii corpului în această perioadă, îndeosebi în ziua erupției, care nu sunt asociate cu niciun alt simptom al unei posibile infecții.
supraîncălzirea
Putem verifica dacă sugarul sau copilul este supraîncălzit prin compararea temperaturii în diverse regiuni ale corpului: dacă extremitățile (palmele și tălpile) sunt la fel de calde ca abdomenul, cel mai probabil vorbim de supraîncălzire și tot ce trebuie să facem este să dezbrăcăm copilul și să scădem temperatura mediului ambiant. În cazul febrei, de regulă extremitățile sunt mai reci decât zona abdomenului.
Cauze mai rare rare:
inflamatorii, boli autoimune (reumatism, lupus)
neoplazii.
Deși majoritatea părinților se sperie de febră și vor să o combată imediat, trebuie să ne gândim la aspectele pozitive ale acestui proces, care este un răspuns sănătos al organismului în special dacă vorbim de infecții:
stimularea sistemului imunitar prin declanșarea proceselor de apărare (migrarea leucocitelor la locul infecției, fagocitoză, producere de anticorpi etc.)
S-a demonstrat faptul că temperatura ridicată îmbunătățește potențialul fagocitar al macrofagelor și al celulelor dendritice (un tip special de leucocite care, între altele, au capacitate de a stimula limfocitele T native și de a iniția un răspuns imun primar). Un rol important în acest proces îl au așa-numitele proteine de șoc termic Hsp90 din celule. Această proteină este stimulată când temperatura corporală depăşeşte 38,5৹C. Ea va accelera accesul celulelor imunitare la locul infecţiei în vederea eliminării agentului infecțios. Graba de a scădea febra poate astfel încetini răspunsul imunitar.
majoritatea microbilor nu rezistă la temperaturi înalte, ceea ce înseamnă că prin creșterea temperaturii corpul contribuie la împiedicarea multiplicării și la distrugerea acestora.
Copiii cu febră reacționează diferit, în funcție de sistemul imunitar al fiecăruia, de anumite caracteristici individuale, de cauza febrei. Astfel, putem avea copii care la febră 39৹C aleargă și se joacă, în timp ce alții la temperatură 38৹C plâng, sunt somnolenți, nu au poftă de mâncare, au dureri de cap sau dureri musculare, prezintă frisoane, palpitații etc.
Febra nu se scade brusc! Nu este în folosul organismului ca febra să fie scăzută în mod brutal. Această scădere trebuie să aibă loc treptat, prin mijloace blânde.
Ce facem atunci când avem un copil cu febră ?
foto: istockphoto.com
dezbrăcăm copilul și îl lăsăm doar în scutec/chiloței
scădem temperatura din încăpere (deschidem geamul, pornim un ventilator sau aerul condiționat – dar să nu bată direct pe copil și setăm temperatura progresiv în scădere: adică dacă avem febră 40৹C nu vom seta aparatul de aer condiționat la 18৹C)
facem dușuri repetate copilului cu apă călduță (călâie, ușor mai rece decât temperatura sa cu 1-2৹C)
foto: istockphoto.com
aplicăm comprese (împachetări) doar cu apă (nu folosim oțet sau alcool, nici chiar diluate – alcoolul poate fi absorbit prin piele sau inhalat, putând duce în cazul copiilor mici la intoxicații cu alcool sau comă)
Compresele nu le vom aplica sub formă de șosete, ci vor fi aplicate de la umăr până la încheietura mâinii și de la șold până la gleznă; se schimbă frecvent. O alternativă la comprese, mai ales în cazul copilului mic, care cu siguranță nu va sta, este tamponarea repetată a corpului cu un prosop de bumbac umezit în apă.
dăm copilului să bea apă sau ceai (nu reci!) pentru a preveni deshidratarea
nu ținem copilul strâns în brațe pentru a nu se supraîncălzi de la temperatura corpului nostru. Dacă copilul este agitat și plânge când îl lăsăm jos, îl vom lua în brațe dar vom încerca să îl ținem cât mai lejer
dacă are frisoane sau acuză senzație de frig îl vom acoperi cu un cearșaf subțire din bumbac (vom evita materialele din fibre sintetice care favorizează supraîncălzirea)
lăsăm copilul să se joace dacă este într-o stare bună, dar vom încerca să îi oferim alternative de joc care să nu îl determine să depună efort sau să alerge (pentru a nu-i crește suplimentar temperatura)
Copilul va fi supravegheat peste noapte. Dacă doarme și nu se trezește nu înseamnă că nu se simte rău sau nu mai are temperatură.
Copilul va fi ținut câteva zile sub observație, nu va primi o doză de antitermic dimineața și va fi trimis în colectivitate!
foto: istockphoto.com Two Digital Thermometers isolated on white – normal and high fever temperatures (Celcius degrees) – clipping path included (excluding the shadow)
Trebuie să știm că nu există o valoare minimă sau maximă la care se indică administrarea tratamentului medicamentos. Totul depinde de felul în care organismul copilului reacționează la febră. Cum am mai spus, unii copii la febră 39৹C sunt veseli și se joacă/aleargă, în timp ce alții la 38৹C sunt pleoștiți, apatici. Astfel, antitermicele se administrează de obicei la temperaturi ce depășesc 38,5৹C (dar, repet, decizia se ia în funcție de starea generală a copilului și de alte simptome care sunt prezente). Nu vom administra în principiu niciun medicament copilului febril fără a ne consulta în prealabil cu medicul, mai ales dacă nu a mai primit acel medicament niciodată.
Antitermicele uzuale sunt ibuprofenul și acetaminofenul (paracetamolul). Acestea se administrează la indicația medicului după o schemă bine stabilită și în doze corespunzătoare greutății copilului. Foarte des părinții se plâng că nu le scade febra copiilor după administrarea antitermicului, dar au administrat jumătate din doza care trebuia, de exemplu. De multe ori părinții au administrat la o anumită vârstă o anumită cantitate în ml de siropel și peste câteva luni vor dori să administreze aceeași cantitate, ceea ce nu este corect deoarece copilul a crescut în greutate și are nevoie de mai multă substanță activă pentru a atinge efectul scontat.
De obicei se recomandă administrarea fie a ibuprofenului (la 6-8 ore), fie a paracetamolului (la 4-6 ore) la temperaturi mai mari de 38-38,5৹C, dacă febra este asociată cu o stare generală influențată a copilului. Dacă febra nu poate fi controlată cu un singur antitermic și revine la intervale mai mici, iar copilul prezintă disconfort, ibuprofenul și paracetamolul se pot alterna, la recomandarea medicului. Părerile sunt împărțite legat de administrarea unui singur antipiretic sau de combinarea și alternarea medicamentelor, fiind indicat să vă sfătuiți cu medicul pediatru legat de acest aspect. După administrarea siropelului antitermic, efectul de scădere a temperaturii nu va fi în 5 minute. Durează 30-40 minute, uneori chiar o oră până începe să își facă efectul. Timp în care noi trebuie să aplicăm metodele de scădere a temperaturii prin răcirea mediului ambiant, duș sau comprese. Un efect ceva mai rapid (20-30 minute) obținem prin administrarea antitermicului sub formă de supozitor (aceleași substanțe medicamentoase).
Fiecare pediatru explică părinților schema de tratament în cazul febrei și majoritatea o cunosc în teorie, dar, atunci când copilul face febră, de cele mai multe ori părinții se pierd cu firea. Este bine să vă notați ora la care luați temperatura și valoarea acesteia și, de asemenea, ora la care ați administrat antitermicul, care a fost acesta și doza. Această procedură vă poate fi utilă și dumneavoastră atunci când aveți impresia că a trecut o veșnicie și febra parcă nu mai scade, dar și în cazul în care vă veți prezenta la medic.
Atenție la denumirile comerciale! De multe ori părinții, mai ales la început, încurcă produsele și în loc să administreze două substanțe diferite, administrează aceeași substanță în doze greșite.
Nu vom administra ibuprofen copiilor cu vârste mai mici de 3 luni, celor cunoscuți cu astm bronșic sau celor cu varicelă (decât la recomandarea medicului).
Nu vom da copiilor sub vârsta de 12 ani NICIODATĂ aspirină (acid acetilsalicilic) !
Aspirina administrată copiilor poate cauza sindromul Reye. Acesta reprezintă o afecțiune rară, dar severă, care poate produce leziuni ale ficatului și ale creierului.
Chiar dacă febra este benefică trebuie să avem în vedere faptul că poate fi periculoasă dacă:
– depășește anumite valori (peste 39-40৹C la sugar și copilul mic)
– persistă mai multe zile
– copilul este cu stare generală proastă
– apar convulsiile febrile
– copilul suferă de boli cronice cardiace, respiratorii, neurologice, oncologice ș.a.
Motive de îngrijorare și de prezentare la medic sunt:
febra apărută la un copil mai mic de 3 luni
febră la un sugar cu fontanelă anterioară care bombează
febra înaltă care nu cedează la administrare de antitermice și la metodele de scădere a temperaturii corpului
febra înaltă care persistă mai multe zile (peste 3 zile)
febra sau subfebrilitățile care persistă mai mult de o săptămână
febra în timpul căruia copilul asociază o stare generală proastă, este apatic, somnolent, nu interacționează cu cei din jur
febra care asociază dureri severe de cap, imposibilitatea de a mișca gâtul, sensibilitate la lumină, vărsături fără greață, ,,în jet”
febra care asociază convulsii
febra care asociază dureri puternice ale urechilor, cu sau fără scurgeri purulente din conductul auditiv
febra asociată cu greață, vărsături și diaree (copilul nu poate primi antitermicele nici pe cale orală, nici pe cale rectală și există pericolul deshidratării)
febra asociată cu semne de respirație dificilă
febra asociată cu dureri de spate, urinare cu sânge
febră asociată cu erupții cutanate
foto: internet Testul paharului
În cazul erupțiilor cutanate asociate cu febră util este recomandat așa-numitul ,,test al paharului”. Ce presupune el? Când avem un copil pe pielea căruia au ieșit niște ,,bubițe” sau ,,pete” mici, roșii-violacee (peteșii), luăm un pahar transparent de sticlă și aplicăm, apăsând ușor, lateralul paharului pe o zonă cu erupții. Ne uităm prin pahar și urmărim dacă la presiunea exercitată acele ,,bubițe” dispar sau nu.
Dacă nu dispar, acest lucru poate fi un semn de gravitate și este necesar să ne prezentăm de urgență la medic, putând avea în față un copil cu septicemie sau meningită.
febra în cazul unor copii care suferă de probleme cronice de sănătate (cardiovasculare, pulmonare, autoimune ș.a.).
Remedii naturale
Există și remedii naturale care pot contribui la scăderea febrei, dintre care menționăm:
foto: istockphoto.com herbal tea from willow
extractul din muguri de coacăz negru
extractul din scoarță de salcie
ceaiul din scoarță de salcie
ceaiul din flori de soc
ceaiul de tei
ceaiul de mușețel
ceaiul de mentă
ceaiul de roiniță.
De asemenea, difuzarea prin intermediul lămpilor de aromaterapie a uleiurilor esențiale cu efect calmant, antiinfecțios și de scădere a febrei sau aplicarea lor topică prin masaj în tălpi (diluat corespunzător) poate fi benefică.
Putem alege pentru difuzare:
ulei esențial de tămâie
ulei esențial de lavandă
ulei esențial de arbore de ceai
ulei esențial de mentă
ulei esențial de ghimbir
ulei esențial de scorțișoară.
Administrarea produselor din plante va fi personalizată la recomandarea unui medic fitoterapeut în funcție de vârstă și de alte simptome sau probleme de sănătate ale copilului.
Acest articol are caracter informativ, nu încurajează automedicația și nu înlocuiește consultul medical.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie selectivă:
1. Georgescu, Adrian; Anca, Ioana-Alina (coord.). Compendiu de pediatrie, Editura: ALL, 2017, p. 839-847.
2. Iordachescu, Florea (coord.). Tratat de pediatrie, Editura: ALL, 2019, p.1428-1439.
3. Evans SS, Repasky EA, Fisher DT. Fever and the thermal regulation of immunity: the immune system feels the heat. Nat Rev Immunol. 2015 Jun;15(6):335-49. doi: 10.1038/nri3843. Epub 2015 May 15. PMID: 25976513; PMCID: PMC4786079.
4. Niven DJ, Gaudet JE, Laupland KB, Mrklas KJ, Roberts DJ, Stelfox HT. Accuracy of peripheral thermometers for estimating temperature: a systematic review and meta-analysis. Ann Intern Med. 2015 Nov 17;163(10):768-77. doi: 10.7326/M15-1150. PMID: 26571241.
5. Ogoina D. Fever, fever patterns and diseases called ‘fever’–a review. J Infect Public Health. 2011 Aug;4(3):108-24. doi: 10.1016/j.jiph.2011.05.002. Epub 2011 Jun 14. PMID: 21843857.
6. Wake M, Hesketh K, Lucas J. Teething and tooth eruption in infants: A cohort study. Pediatrics. 2000 Dec;106(6):1374-9. doi: 10.1542/peds.106.6.1374. PMID: 11099591.
7. Wise J. Rectal thermometer should be used for accurate temperature reading, analysis finds. BMJ. 2015 Nov 16;351:h6125. doi: 10.1136/bmj.h6125. PMID: 26577054.
8. Wong T, Stang AS, Ganshorn H, Hartling L, Maconochie IK, Thomsen AM, Johnson DW. Cochrane in context: Combined and alternating paracetamol and ibuprofen therapy for febrile children. Evid Based Child Health. 2014 Sep;9(3):730-2. doi: 10.1002/ebch.1979. PMID: 25236310
9. Protocoale de diagnostic și tratament în pediatrie 2019, Ed. Amalteea, 2019, p.408-414.
Molluscum contagiosum reprezintă o infecție a pielii cauzată de virusul cu același nume (din familia poxivirusurilor).
Acest virus pătrunde prin micile fisuri existente în piele și, după o perioadă de incubație medie de aproximativ 14 zile (dar poate fi și mai lungă), poate determina apariția unor proeminențe la nivelul pielii. Apariția excrescențelor nu este însă obligatorie, depinzând de statusul imunitar al persoanei, o bună parte dintre persoanele care au contractat virusul putând rămâne asimptomatică. Aceste leziuni pot apărea în aproape toate zonele corpului, dar sunt mai frecvent întâlnite în regiuni precum degetele, fața dorsală a mâinii, coate, genunchi, subraț, piept, spate, față, și, mai rar, în regiunea ano-genitală; nu apar în palme, pe tălpi sau pe mucoase.
Close-up of Molluscum Contagiosum also called water wart. Viral formations in the chin on the skin of the child. Maternal plaque is in the center and small later rash around. Health care.Detail of a molluscum contagiosum nodule produced by the Molluscipoxvirus virus on the skin of the abdomen of a child.Molluscum contagiosum (MC) is a viral infection of the skin. The infection is most common in children aged one to ten years old.Molluscum contagiosum (MC) is a viral infection of the skin or occasionally of the mucous membranes. It is caused by a DNA poxvirus called the molluscum contagiosum virus(MCV) infecting only humans.
foto: istockphoto.com
Dimensiunile lor variază de la 1-5 mm până la 10-15 mm în cazul celor de dimensiuni mari. Papulele sunt rotunde, relativ dure, de culoare roz-gălbuie și au un aspect caracteristic, vizibil în special la cele de dimensiuni mai mari, prezentând o mică depresiune în centru; la cele de dimensiuni mici această depresiune poate fi interceptată doar sub forma unui punct. Această zonă centrală este bogată în material viral și, în urma ruperii leziunii, este contagioasă și contribuie la răspândirea sa pe alte zone ale corpului (particulele virale fiind mutate cu ajutorul degetelor). Leziunile nu sunt dureroase și nu produc senzație de mâncărime. Mai rar, în cazul persoanelor cu dermatită atopică, poate fi prezentă senzația de mâncărime, cel mai probabil în corelație cu dermatita preexistentă, fapt care și determină o răspândire mai facilă a molluscum contagiosum în cazul acestor persoane.
foto: istockphoto.com
Transmiterea infecției se produce prin intermediul unei persoane contaminate, prin atingerea unei alte persoane sau a diverselor obiecte de uz personal sau comun: prosoape, haine, jucării, creioane, pixuri etc. Se poate transmite astfel prin utilizarea spațiilor publice din parcuri, piscine, bazine de înot etc.
Persoana infectată poate continua să își transmită virusul în alte zone ale corpului necontaminate încă, prin atingerea papulelor sau scărpinarea acestora și apoi atingerea unor zone de țesut sănătos. Această modalitate de transmitere se numește autoinoculare.
De regulă leziunile de molluscum se vindecă de la sine în decurs de câteva luni și nu lasă în urmă cicatrici. Dacă se rup, lichidul din centrul lor poate fi răspândit în zone ale corpului încă neafectate. Dintre complicațiile posibile amintim suprainfectarea bacteriană a acestora, în special în cazul în care copiii se scarpină și locul respectiv devine poartă de intrare pentru bacterii (acest fapt duce la apariția leziunilor cu puroi, a crustelor și este posibil să lase în urmă cicatrici). Răspândirea infecției la nivelul ochilor poate determina apariția conjunctivitei și a keratitei.
De obicei diagnosticul este ușor de pus și se bazează pe aspectul clinic specific al papulelor. Mai dificil este atunci când persoana infectată prezintă doar leziuni de dimensiuni mici, în cazul cărora depresiunea centrală nu este vizibilă. Rar, se recomandă prelevarea unei probe-biopsie pentru punerea diagnosticului.
O persoană care a fost infectată cu virusul molluscum contagiosum va putea să se reinfecteze ulterior.
Având de regulă un potențial de vindecare fără sechele, infecția cu molluscum contagiosum se vindecă de cele mai multe ori fără tratament în decurs de câteva luni.
Uneori, însă, papulele sunt dispuse în zona feței și, dacă sunt de dimensiuni mari, deranjează mai ales din punct de vedere estetic.
foto: istockphoto.com Doctor applying Chryotherapy on Patient Skin on Hand
Dintre terapiile clasice recomandate în infecția cu molluscum contagiosum menționăm:
– crioterapia (se folosește azot lichid, procedură ce poate lăsa cicatrici)
– laserterapia (cauterizarea cu laser, procedură care de asemenea poate lăsa cicatrici)
– intervenția chirurgicală (excizia lor pe cale chirurgicală lasă cicatrici)
– soluții pe bază de acid lactic și acid salicilic (trebuie aplicate cu atenție strict pe zona papulelor, putând produce arsuri pe pielea sănătoasă)
– creme cu podofilotoxina, imiquimod, cantaridină, hidroxid de potasiu, peroxid de benzoil sau tretinoin (acid retinoic).
Și în cazul molluscum infectiosum cea mai bună cale de tratament este prevenția. Este importantă educarea copiilor de mici privind utilizarea obiectelor de igienă personală: prosoapele, periuța de dinți, periile de păr, sticla de apă constituie obiecte personale și nu se împrumută. În cazul copiilor mai mari și al adulților: strugurelul/rujul, rimelul, creioanele de buze/ochi, aparatele de ras/epilat, ochelarii, lănțișoarele, brățările, inelele sunt obiecte personale. Aceste reguli previn nu doar răspândirea moluscum infectiosum, dar și a altor virusuri și bacterii.
foto: istockphoto.com
Dacă totuși am contractat infecția, vom evita să punem mâna pe papule, să le scărpinăm sau să le rupem. Dacă totuși s-a întâmplat să le atingem, este indicat să ne spălăm pe mâini cu apă și săpun, fără a atinge alte zone ale corpului sau obiecte. Dacă am rupt papulele, zona va fi ștearsă cu un tampon steril și tamponată cu un antiseptic.
Și în cazul infestării cu molluscum contagiosum avem la dispoziție și metode de tratament pe bază de plante.
Local putem aplica comprese cu:
– ceai de salvie, gălbenele, cimbru
– ulei de arbore de ceai, cimbru, oregano, tămâie, cedru, lavandă, scorțișoară, cuișoare, neem (diluate corespunzător în funcție de vârstă în ulei de jojoba, avocado sau cătină) – se poate folosi un bețișor de ureche înmuiat în ulei, care va fi aplicat direct pe leziuni
foto: istockphoto.com Bottles of thyme and rosemary essential oil or infusion, herbal medicine.
Pentru susținerea sistemului imunitar se recomandă un regim de viață sănătos, cu respectarea programului de odihnă, un consum adecvat de apă, fructe și legume proaspete. Tot în acest sens, putem suplimenta aportul intern cu produse pe bază de echinaceea, măceș, cătină, aloe, turmeric, ghimbir, quercetină, urzică, brusture. Extractul din muguri de nuc este un produs cu efecte benefice asupra pielii și un efect antiviral și antibacterian demonstrat. Acesta poate fi asociat pentru sporirea efectului terapeutic cu consumul sevei de mesteacăn și al extractului din muguri de platan.
Acest material are un scop informativ și nu înlocuiește consultul medical.
Boala zgârieturii de pisică reprezintă o afecțiune cauzată de infecția organismului uman cu o bacterie ce se transmite prin saliva unei pisici infestate. Mai rar, această boală poate fi transmisă și prin înțepătura de purice sau căpușă. Bacteria responsabilă de boală se numește Bartonella henselae. Pisicile purtătoare ale acestei bacterii sunt de obicei asimptomatice, din acest motiv proprietarii lor nu au de unde să știe în mod normal că pisica lor este infestată.
Transmiterea bacteriei de la pisică la om se poate realiza prin mușcătura sau zgârietura realizată de pisică. Mai rar, dacă tegumentul este lezat și animalul de companie ne linge în acea zonă, se poate transmite și astfel. Ea este mult mai frecventă în rândul copiilor deoarece ei nu rezistă tentației de a mângâia și lua în brațe toate animalele întâlnite. Bacteria nu se transmite de la omul infestat la alți oameni.
Simptomele bolii pot apărea într-un interval de 3-14 zile și cuprind manifestări la locul zgârieturii/mușcăturii precum: durere, roșeață, vezicule, secreții purulente, cruste. Persoana care a avut incidentul cu blănosul infestat poate dezvolta febră, frisoane, dureri de cap, stare generală proastă, oboseală, dureri musculare și/sau articulare, lipsa poftei de mâncare. Specifică acestei boli este și inflamația ganglionilor din vecinătatea rănii produse de pisică – de unde și denumirea alternativă a afecțiunii; cel mai frecvent sunt inflamați ganglionii axilari și din zona capului, dar trebuie verificate toate grupele ganglionare. Limfadenopatiile pot apărea și la două luni după inocularea bacteriei în organism.
Persoanele cu un sistem imunitar care funcționează corespunzător vor trece cu ușurință peste afecțiune, de cele mai multe ori fără a fi necesar un tratament. Ea este problematică pentru cei care au un sistem imunitar slăbit, pentru copiii mici care încă nu și-au dezvoltat sistemul imunitar și pentru vârstnici care suferă de obicei de boli cronice precum diabetul. Complicațiile acestei infecții (rare) pot fi: encefalită (dureri de cap, stări de confuzie, comă), neuroretinită (pierderea vederii unilateral pentru un interval de câteva luni, nedureroasă), sindromul oculoglandular Parinaud (conjunctivită granulomatoasă și limfadenopatie preauriculară), endocardită, osteomielită, hepatită granulomatoasă, granulom splenic, eritem nodos, vasculită.
Pentru punerea diagnosticului acestei boli, pe lângă istoricul confirmat de incidentul cu pisica sau înțepături recente de purec/căpușă, semnele și simptomele clinice prezentate de pacient, avem posibilitatea de a efectua analize din sânge care să demonstreze prezența bacteriei (Bartonella henselae ADN- test PCR) și a anticorpilor anti-Bartonella în ser (IgM și IgG).
Unele persoane pot trece peste infecție fiind asimptomatice, astfel încât nici nu vor ști că au contractat-o și nu vor primi tratament pentru aceasta.
Prevenția este cea mai importantă. Să învățăm copiii de mici că este indicat să nu mângâiem pisicile maidaneze, în special cele care observăm că au lipsuri/goluri de blană, secreții (aceasta pentru a evita transmiterea și a altor boli) sau care ne ,,sâsâie”. Dacă totuși o fac, să se spele imediat după aceea pe mâini cu apă și săpun. Dacă iau pisicile în brațe și acestea nu doresc, să nu le țină cu forța deoarece ele vor încerca să fugă, se vor zbate și, inevitabil, vor zgâria. Deparazitarea lor periodică este utilă pentru a evita înmulțirea puricilor și transmiterea bolii de la o felină la alta prin înțepăturile de purice, aceasta fiind cea mai frecventă modalitate de transmitere a bacteriei. De asemenea, nu lăsați pisicile să vă lingă dacă aveți leziuni pe piele.
Dacă totuși ați fost zgâriat sau mușcat de o pisică, spălați imediat zona cu apă și săpun, lăsând apa să curgă câteva minute pe rană și dați cu o soluție antiseptică. Dacă sângerează, mențineți două minute presiune continuă pe locul respectiv, aplicând o compresă sterilă. Ca remediu natural, puteți spăla zona cu ceai de salvie și tampona cu tinctură de propolis sau ulei esențial din arbore de ceai sau lavandă. Discutați cu medicul dumneavoastră despre aspectul, evoluția rănii și a stării generale, precum și despre necesitatea efectuării serului antitetanic sau antirabic ori a altui tratament sau a analizelor de laborator.
Acest material are un scop informativ și nu înlocuiește consultul medical.
Înțepăturile de insecte reprezintă o provocare pentru copii și adulți deopotrivă, pe tot parcursul anului, dar în special în sezonul primăvară-toamnă.
Dintre cele mai frecvente înțepături menționăm cele de: țânțar, purice, păduche, păianjen, muscă, viespe, albină, căpușă, ploșniță sau furnică.
Sunt periculoase înțepăturile de insectă?
Unele dintre ele pot transmite anumite boli sau pot provoca reacții alergice severe. Însă majoritatea înțepăturilor de insecte nu sunt problematice, nu transmit boli și nu creează reacții alergice puternice persoanelor fără probleme anterioare de sănătate.
Când este cazul să ne îngrijorăm?
Unele înțepături sunt foarte dureroase sau pot provoca o reacție alergică locală puternică: pielea se înroșește și se umflă (apare edemul), pot apărea vezicule. În unele cazuri acul (albină, viespe) poate rămâne în piele și trebuie scos. Alteori, întreaga insectă poate rămâne sub piele, cum este cazul căpușei și, fiind mică la început poate să nu fie observată de către părinți imediat, mai ales dacă se află în zona scalpului, în spatele urechilor etc.
Periculoase sunt înțepăturile din jurul ochilor, nasului, gurii, datorită edemului alergic care poate crea dificultăți în respirație. Acest tip de înțepături necesită de obicei prezentarea la medic de urgență.
Dacă în urma unei înțepături de insectă starea generală a persoanei devine foarte influențată prin apariția febrei, durerilor articulare sau musculare, somnolenței, oboselii excesive, durerilor de cap și apar modificări ale pulsului și tensiunii arteriale, dificultăți de respirație sau chiar pierderea conștienței, atunci este necesar să ne prezentăm de urgență la medic.
foto: istockphoto.com
Dacă înțepătura a provocat o reacție violentă poate fi util, în cazul în care aveți posibilitatea, să puneți insecta (vie sau moartă) într-un recipient și să o luați cu dumneavoastră. Astfel, poate fi identificată insecta și dacă este vorba de o specie veninoasă sau, în situații speciale, poate fi trimisă la laborator pentru a fi analizată.
Cum recunoaștem o reacție alergică severă?
Recunoașterea unei reacții alergice severe (reacție anafilactică) la înțepăturile de insecte este importantă deoarece poate pune viața persoanei înțepate în pericol. Reacția alergică severă necesită tratament medical de urgență. Chiar dacă procentul persoanelor care dezvoltă reacții alergice severe este relativ mic, este util să putem recunoaște cum se manifestă acestea putând astfel salva viața unei persoane sau chiar pe a noastră.
O reacție alergică severă se poate manifesta prin:
– reacții la nivelul pielii: piele roșie (sau, dimpotrivă, palidă), senzație de mâncărime/usturime/arsură; zonele de piele roșie pot fi unice sau multiple ori se pot generaliza pe întreg corpul (urticarie); aceste zone pot avea diferite forme și mărimi, pot fi în relief sau nu, pot prezenta vezicule
– umflarea feței/buzelor/limbii/gâtului
– dificultăți la înghițire
– dificultăți de respirație/respirație șuierătoare
– modificări ale pulsului (rapid și slab)
– modificări ale tensiunii arteriale (hipotensiune)
– dureri de cap
– stări de greață însoțite sau nu de vărsături
– dureri abdominale severe/ diaree
– stări de amețeală
– leșin/pierderea conștienței.
Semnele unei alergii severe apar uneori la a doua sau la următoarele înțepături ale insectei. O persoană care a prezentat o reacție alergică severă la o înțepătură de insectă, este foarte probabil ca la un eveniment similar să prezinte din nou reacție anafilactică. Este recomandat consultul unui medic alergolog și purtarea permanentă cu sine a unui dispozitiv de injectare intramusculară a unei substanțe recomandate în tratamentul de urgență al reacțiilor alergice severe dacă ați avut un prim episod de reacție anafilactică post înțepătură de insectă.
Putem preveni înțepăturile de insectă?
Putem încerca să prevenim înțepăturile de insectă prin montarea plaselor pentru insecte în locuințe. Atunci când mergem în aer liber, putem folosi îmbrăcăminte corespunzătoare: bluze cu mânecă lungă, pantaloni lungi, șosete, haine în culori deschise (pentru a putea observa cu ușurință eventualele insecte). Dacă avem păr lung, este recomandat să îl prindem într-o coadă sau coc.
Lămpile de aromaterapie constituie și în acest caz o soluție eficientă pentru interior. Putem astfel să ținem insectele la distanță difuzând uleiuri precum: eucalipt, mentă, lavandă, bergamotă, cimbru, salvie, citronella, arbore de ceai, lemongrass ș.a.
De asemenea, putem folosi, atât pentru interior, cât și pentru exterior, lumânări îmbogățite cu uleiurile esențiale enumerate mai sus. Sau putem să ardem pe o farfurioară crenguțe de rozmarin și/sau salvie.
foto: istockphoto.com
Țânțarii sunt atrași de mirosul pe care îl emană pielea transpirată, de aceea o soluție în plus pentru evitarea înțepăturilor produse de ei o poate constitui efectuarea unui duș înaintea ieșirii în aer liber.
Plasarea în apropierea ferestrelor a unor ghivece cu plante precum lavandă, rozmarin, busuioc, mentă, iarba mâței (cătușnică) poate constitui o soluție în a ține insecte precum țânțarii și muștele la distanță.
foto: istockphoto.com
Nu în ultimul rând, putem apela la aplicarea unor repelente anti-insecte. Fiind fitoterapeut, vă voi recomanda repelentele naturale, care nu prezintă toxicitate pentru pielea noastră și nici pentru mediul înconjurător. Aceste repelente pot fi pulverizate pe îmbrăcăminte sau chiar direct pe piele în zonele de puls și mai expuse la potențialul atac al insectelor precum gleznele, încheieturile mâinilor sau regiunea cefei înainte de ieșirea în aer liber și ulterior la intervale de 1-2 ore (în cazul în care nu îl preparați dumneavoastră în casă vă recomand să citiți cu atenție eticheta produsului; unele repelente conțin uleiuri esențiale care nu se aplică pe pielea nou-născuților și nici a copiilor mici). Dacă ne așezăm pătura pe iarbă, putem pulveriza repelentul în perimetrul în care ne așezăm și pe pătura pe care o folosim. Evitați așezarea directă pe iarbă. Atenție să nu pulverizăm în ochi sau, în special în cazul copiilor, aceștia să nu atingă cu mâinile zonele în care au fost dați cu repelent și apoi să se frece la ochi.
Uleiurile esențiale utilizate cel mai frecvent pentru îndepărtarea insectelor sunt:
arbore de ceai (tea tree)
bergamotă
busuioc
cătușnică (rozmarin sălbatic, iarba mâței)
cedru
cimbru
citronella
eucalipt
foto: istockphoto.com
eucalipt citronat
geranium
lavandă
lămâie
lemongrass
mentă
rozmarin
scorțișoară
vanilie
verbină exotică (litsea)
tuia
ylang ylang
O rețetă de repelent natural anti-insecte puteți găsi aici:
Există în comerț brățări-repelente, plasturi impregnați cu uleiuri esențiale, lănțișoare, brățări și brelocuri care au un dispozitiv-recipient în care se montează bucăți de fetru colorat ce pot fi impregnate cu uleiuri esențiale – toate fiind utile pentru a ține insectele la distanță.
După o ieșire în aer liber, mai ales dacă a fost în parcuri sau zone bogate în vegetație, este bine să vă examinați cu atenție corpul, să faceți un duș și să puneți hainele purtate la spălat. Examinați cu atenție copiii, insistând în următoarele zone: cap (linia părului, în spatele urechilor, în pavilionul urechilor), axile, zona inghinală, abdomen (buric), în spatele genunchilor. Urmăriți copiii cu atenție și în cazul în care vedeți că duc mâna repetitiv într-o anumită zonă a corpului examinați acea zonă, poate fi sediul unei înțepături de insectă sau poate ascunde o căpușă mică.
Dacă aveți prieteni blănoși este recomandat să folosiți produsele antiparazitare recomandate de medicul veterinar și să le examinați periodic blana pentru a depista eventualii musafiri nepoftiți (pureci, căpușe).
În cazul în care vă aflați la un moment dat într-o zonă cu insecte, încercați să vă mențineți pe cât posibil calmul și să vă retrageți încet din acea zonă: dacă veți începe să alergați și să dați din mâini, nu veți face decât să agitați și să speriați insectele care se vor simți amenințate și vă vor ataca.
Ce putem face în cazul în care ne confruntăm cu mușcăturile de insecte?
Voi detalia în cele ce urmează principalele tipuri de insecte care ne pot înțepa și ce este specific fiecărui caz în parte. Majoritatea înțepăturilor de insecte nu sunt periculoase și pot fi tratate acasă. Citește cu atenție despre fiecare tip de înțepătură și când este cazul să te prezinți de urgență la medic.
Înțepătura de țânțar
foto: istockphoto.com
Majoritatea țânțarilor sunt inofensivi. Femelele de țânțar sunt cele care înțeapă și se hrănesc cu sânge, având nevoie de acesta pentru maturizarea și depunerea ouălor. Atunci când înțeapă, femela țânțar injectează în piele saliva sa, salivă care conține, între altele, substanțe anticoagulante (acestea împiedică coagularea sângelui pentru ca să poată fi aspirat cu ușurință prin trompă), responsabile pentru reacțiile alergice provocate.
La locul înțepăturii de țânțar apare de obicei o pată roșie și zona înțepăturii se umflă puțin (aceste leziuni se numesc medical papule). Deoarece în special copiii au tendința să se scarpine, leziunile tind să se agraveze: pielea este lezată și apar rănile, care se pot infecta.
Dintre bolile ce pot fi transmise de către țânțari, menționăm: malaria, febra galbenă și infecția cu virusul Zika. Dar trebuie să știm că nu toți țânțarii transmit aceste boli. Există anumite specii care transmit și, și în cadrul acelor specii, femelele țânțar trebuie să fie la rândul lor, infestate.
În cazul în care înțepătura de țânțar s-a produs putem aplica local:
– compresă rece sau gheață
– un unguent calmant pentru senzația de mâncărime sau usturime (există produse pe bază de rozmarin sălbatic /Ledum palustre, ulei esențial de lime; arnica)
– ulei esențial de mentă, citrice sau lavandă (diluate cu un ulei vegetal în funcție de vârstă)
– plasturi special concepuți în acest sens (conțin uleiuri esențiale, vitamina E)
– un plic de ceai verde/ ceai de gălbenele umezit și rece
– spray cu aloe vera sau gel de aloe
– o compresă cu oțet aromat
– o frunză proaspătă de busuioc sau mentă, pe care o frecăm puțin între degete pentru a elibera uleiurile volatile.
De asemenea, putem administra intern un antialergic natural precum extractul din coacăz negru.
În mod normal, la locul înțepăturii ar trebui să rămână vizibil punctul înțepăturii și o mică zonă roșie împrejur, la început ușor în relief, apoi doar la nivelul pielii. Dacă erupția ia amploare, asociază dureri articulare sau musculare, febră, greață și vărsături, dureri de cap, stare generală proastă, amețeli, leșin, atunci ne vom adresa medicului de urgență. De asemenea, dacă am călătorit într-o țară străină și înțepătura s-a produs acolo.
Dacă locul înțepăturii a fost scărpinat și s-au produs leziuni suplimentare ale pielii, este posibil să se formeze cruste și să se infecteze. În această situație zona se menține roșie, caldă, poate prezenta scurgeri purulente – caz în care trebuie examinată de medic și evaluat dacă se impune tratament antibacterian. O alternativă naturală în acest context o constituie preparatele pe bază de arbore de ceai, propolis, salvie.
Înțepătura de purice
foto: istockphoto.com
Puricele este o insectă frecvent întâlnită în gospodăriile unde sunt câini și pisici. Datorită faptului că sar, puricii pot ajunge cu ușurință la distanțe relativ mari. Ei pot supraviețui între 2 și 3 luni fără o gazdă.
Înțepătura de purice este mai intens resimțită decât cea de țânțar, saliva inoculată în timpul înțepăturii putând provoca reacții alergice puternice. Înțepătura de purice poate fi recunoscută după dispunerea mușcăturilor în grupuri de câte 3-5 înțepături și în apropierea zonelor de chilot, pantalon, șosete (deasupra liniei șosetelor), zona subrațului, în spatele genunchilor, plasate la intervale libere (deoarece purecul se deplasează prin sărituri). Locul înțepăturii va prezenta un punct roșu în mijloc și o zonă roșie, în relief, relativ dură, în jurul punctului de înțepătură.
De asemenea, putem să ne dăm seama că este vorba de o înțepătură de purice identificând mici puncte negre sau roșii pe cearșafuri sau haine, care nu sunt altceva decât materii fecale de purice (culoarea se datorează sângelui ingerat).
Puricii pot fi purtătorii anumitor boli, pe care le pot transmite prin înțepătură, precum: tifosul sau boala zgârieturii de pisică. În trecut, prin înțepăturile de purice s-a transmis ciuma.
Persoanele cu teren alergic pot prezenta reacții alergice severe – dermatita alergică la înțepătura de purice. Acestea pot dezvolta vezicule (beșici cu lichid limpede în jurul înțepăturii).
Datorită senzației puternice de mâncărime și/sau durere persoanele sensibile pot prezenta insomnie, stare de agitație.
Este necesar să ne prezentăm la medic în cazul unei dermatite severe, supurării și infectării locului de înțepătură, apariției febrei, durerilor de cap, stărilor de greață, somnolenței, inflamării ganglionilor (limfadenopatie), durerilor articulare și/sau musculare, modificării pulsului și/sau tensiunii arteriale, stărilor de amețeală sau leșin.
În cazul în care înțepătura de purice s-a produs putem aplica local:
– compresă rece sau gheață
– un unguent calmant pentru senzația de mâncărime sau usturime (există produse pe bază de rozmarin sălbatic /Ledum palustre, ulei esențial de lime; arnica)
– ulei esențial de mentă, citrice sau lavandă (diluate cu un ulei vegetal în funcție de vârstă)
– plasturi special concepuți în acest sens (conțin uleiuri esențiale, vitamina E)
– un plic de ceai de trei frați pătați umezit și rece
– spray cu aloe vera sau gel de aloe
– o compresă cu oțet aromat
– o frunză proaspătă de busuioc sau mentă, pe care o frecăm puțin între degete pentru a elibera uleiurile volatile
– o pastă obținută din amestecul unei linguri de bicarbonat de sodiu (se poate folosi și de amoniu) și 2 linguri de apă; se poate pune o picătură de ulei esențial de mentă în pasta obținută pentru a amplifica efectul
– o felie de lămâie rece.
În plus, se recomandă schimbarea hainelor, efectuarea unor dușuri repetate (inițial cu săpun, apoi doar cu apă călduță), schimbarea lenjeriei de pat, aspirarea și scuturarea covoarelor, preșurilor, cuverturilor (acestea pot adăposti ouă de pureci). Se va acorda o atenție sporită aspirării colțurilor și crăpăturilor din parchet/podea, zonelor de sub mobilă, în care se pot afla ouăle de purice. Coconii de purice pot rezista în astfel de locuri ascunse și câteva luni.
foto: istockphoto.com
În cazul în care avem animale de companie se recomandă igienizarea periodică a canapelelor și a saltelelor folosind dispozitive de curățare profundă tip injecție-extracție. Animalele de companie vor fi deparazitate periodic; putem folosi zgărzi anti-purici.
Se recomandă și tunderea periodică a ierbii în apropierea locuinței.
Înțepătura de păduche
foto: istockphoto.com
Înțepătura de păduche constituie o problemă în special în cazul copiilor mici aflați în colectivitate, dar nu numai. Ei se atașează de părul persoanelor (indiferent dacă este curat sau nu) și reprezintă o adevărată pacoste pentru cei cu părul lung (dacă mai este și creț…).
Păduchele se agață de firele de păr și se hrănește cu mici cantități de sânge. În momentul înțepăturii, păduchele injectează în piele împreună cu saliva sa anumite substanțe care împiedică coagularea sângelui și irită terminațiile nervoase de la nivelul pielii. Din acest motiv înțepătura lor provoacă mâncărimi puternice și ar trebui să ne ajute să o recunoaștem (în cazul în care nu am identificat insecta sau ouăle) semnele lăsate la limita părului pe care persoana înțepată și le face prin scărpinare (leziuni de grataj). Aceste răni pot fi observate la nivelul scalpului sau la linia părului în zona cefei și în spatele urechilor. Senzația de mâncărime este una destul de puternică, astfel încât persoana infestată cu păduchi se va scărpina într-una în cap. Copiii pot prezenta stări de nervozitate, insomnie, scăderea performanțelor școlare.
Păduchii își depun ouăle (lindini) pe lungimea firelor de păr, în apropierea scalpului. Ouăle sunt de formă ovală, de culoare alb-gălbuie.
foto: istockphoto.com
Pentru îndepărtarea păduchilor și a ouălor acestora există șampoane speciale și piepteni special concepuți, cu perii foarte apropiați pentru a favoriza desprinderea ouălor (unii piepteni sunt prevăzuți și cu lupă). Mai nou, au apărut și piepteni electrici pentru îndepărtarea păduchilor și a ouălor acestora, care pot ușura chinul acestei activități, având pe lângă dispozitivul clasic tip pieptene și capacitatea de aspirare și colectare a insectelor.
Lenjeria de pat și îmbrăcămintea vor fi schimbate des până la scăparea de paraziți și spălate la temperaturi înalte.
De obicei înțepătura de păduche nu pune alte probleme decât reacția alergică locală și foarte rar păduchii pot transmite boli. Îndepărtarea lor trebuie să fie cât mai rapidă pentru a preveni răspândirea în cadrul colectivității și la ceilalți membri ai familiei.
Pentru calmarea leziunilor de la nivelul scalpului și prevenirea infectării lor se poate clăti părul cu un amestec din ceai de gălbenele, levănțică, mentă și salvie.
Puteți pulveriza părul cu un dispozitiv tip spray în care preparați un amestec din apă și uleiuri esențiale cu efect insecticid: arbore de ceai, cedru, lavandă, mentă, cuișoare, eucalipt, geraniu.
Înțepătura de muscă
foto: istockphoto.com
Înțepătura de muscă nu este atât de frecventă ca și precedentele, în primul rând datorită faptului că este o insectă de dimensiuni mai mari, care poate fi observată mai ușor și care pătrunde mai greu în locuințe dacă am amplasat plase de protecție. Cu toate acestea trebuie să fim vigilenți, în special în zilele de caniculă, când, din cauza temperaturilor ridicate, muștele devin mai agresive. Înțepăturile de muscă pot provoca durere la locul înțepăturii și apariția unei zone roșii, care se estompează în decurs de câteva ore în mod normal.
De asemenea, prin înțepătura de muscă pot fi transmise anumite virusuri, precum virusul Zika. Dacă în urma unei înțepături de muscă prezentați simptome precum febră, dureri de cap, dureri musculare sau articulare, somnolență, modificări ale pulsului și/sau tensiunii, stări de amețeală sau leșin, este necesar să vă prezentați la medic.
O insectă care seamănă cu musca și poate ocazional înțepa și omul este tăunul. Înțepătura de tăun este foarte dureroasă și poate transmite numeroase boli. Dacă în urma unei înțepături de tăun locul înțepăturii se umflă foarte tare și apar secreții purulente este necesar să vă prezentați la medic.
În cazul în care înțepătura de muscă s-a produs putem aplica local remediile indicate în cazul înțepăturii de purice sau țânțar.
Înțepătura de furnică
foto: istockphoto.com
Este inevitabil atunci când ieșim în aer liber să nu întâlnim furnici. Trebuie să știm că furnicile atacă doar dacă se simt amenințate. Și cum s-ar simți când copiii le strică mușuroiul cu piciorul sau lopățica? Majoritatea înțepăturilor de furnici nu sunt problematice; ele vor determina o senzație de durere și arsură la locul înțepăturii, roșeață, urmată de apariția unei mici vezicule cu lichid transparent, care în mod normal se remit în câteva zile.
Dintre speciile care pun probleme trebuie să menționăm furnicile roșii. Acestea sunt o specie de furnici mai agresive și veninoase. Înțepăturile lor provoacă local dureri intense, arsuri și vezicule, care pot persista mai multe zile, dar pot determina reacții alergice severe locale sau generale. Dacă ați fost înțepat de o furnică roșie ar fi indicat să vă prezentați într-un serviciu medical de urgență datorită potențialului alergenic puternic al înțepăturilor acestor insecte.
Dacă atunci când ieșiți în aer liber vedeți un furnicar, este indicat să vă așezați cu pătura la distanță de acesta. Dacă furnicile s-au urcat pe dumneavoastră, încercați să le dați jos de pe corp și haine și să vă îndepărtați de furnicar.
În cazul în care înțepătura de furnică s-a produs putem aplica local remediile indicate mai sus în cazul înțepăturii de purice sau țânțar.
Înțepătura de căpușă
A tick crawls on a man’s arm.Pair of “seed” ticks, attached to human skin with a pin near one to give an indication of their miniscule size. Seed ticks are baby ticks, freshly hatched and the are tiny. They look like specks of dust when attached to people or animals but can cause irritating bites equal to those from larger ticks. Photo taken in Gainesville, Florida, ticks were picked up while hiking in Jennings state forest in Northeast Florida. Nikon D7200 with Nikon 105mm macro lens with extension tubesTick sucking blood from human skin
Small Ixodes ricinus bug on human skin sucking blood. Tick insect parasite biting, macro photoA female dog tick (Rhipicephalus sanguineus) stuck in the arm skin of a man in SummerThe castor bean tick in human skin
foto: istockphoto.com
Căpușele sunt insecte întâlnite în zone cu multă vegetație. Înțepătura de căpușă poate trece neobservată la început deoarece, spre deosebire de înțepăturile despre care am vorbit până acum, aceasta nu este dureroasă: saliva căpușei conține substanțe anestezice, pe care le introduce în piele în timpul înțepăturii. Dar, căpușa se atașează de pielea persoanei pe care o înțeapă și continuă să se hrănească cu sângele acesteia. Dacă la început este mică și nu o observăm, pe măsură ce aspiră tot mai mult sânge, se umflă și devine vizibilă. Dacă ajunge la dimensiuni mari, poate fi îndepărtată cu ușurință sau cade singură. Cu cât căpușa rămâne mai mult timp atașată pe pielea unei persoane, cu atât crește posibilitatea transmiterii bolilor. Boala cea mai de temut în cazul înțepăturii de căpușă este boala Lyme sau borelioza, cauzată de bacteria Borrelia burgdorferi. Nu toate căpușele transmit această bacterie, doar căpușele care sunt infectate, iar o căpușă contaminată ar trebui să stea atașată de pielea persoanei un interval de 36-48 ore pentru a o transmite.
În cazul înțepăturii de căpușă trebuie să urmărim astfel două aspecte importante. Primul este îndepărtarea cât mai rapidă și corectă a căpușei, fără a rămâne resturi din insectă sub piele. Apoi, va trebui să urmărim un semn specific al infectării cu bacteria Borrelia burgdorferi, și anume, apariția eritemului; acestuia i se adaugă semne și simptome generale precum febră, dureri de cap, dureri articulare și/sau musculare, oboseală, somnolență. Eritemul (roșeața) care apare în boala Lyme are anumite caracteristici. Astfel, există o zonă roșie de formă rotundă sau ovală, înconjurată de o zonă de piele normal colorată, care la rândul ei este înconjurată de o altă zonă roşie ce se extinde progresiv. Eritemul are astfel un aspect asemănător unei ținte.
foto: istockphoto.com
Eritemul crește cu câțiva centimetri pe zi, din acest motiv fiind numit eritem migrator, nu este dureros și nici nu dă senzație de mâncărime. De obicei eritemul apare la locul înțepăturii într-un interval cuprins între 1 zi și o lună de la momentul înțepăturii căpușei, dar poate apărea și la distanță de locul înțepăturii și dispare după câteva săptămâni. Eritemul migrator reprezintă primul stadiu al bolii Lyme. Etapele următoare ale bolii cuprind manifestări cardiace, neurologice și dureri articulare, putând dura de la câteva săptămâni până la câteva luni; ultimul stadiu poate apărea la distanță de câțiva ani. Tratamentul clasic constă în administrare orală de antibiotic. Când avem afectare neurologică, antibioticul va fi administrat intravenos.
Va trebui astfel să ne adresăm medicului dacă
– am fost înțepați de o căpușă și aceasta a stat atașată de piele mai mult de 24-36 ore (de cele mai multe ori nu putem identifica cu exactitate momentul în care s-a atașat căpușa)
– în urma înțepăturii de căpușă apare eritemul migrator
– apar simptome asemănătoare unei gripe în interval de până la o lună de la înțepătură.
Dacă am fost înțepați de o căpușă, aceasta va trebui îndepărtată. Cel mai sigur este să ne deplasăm într-un serviciu medical de chirurgie sau urgențe, care va acționa corespunzător în acest sens. Dacă din anumite motive nu ne putem prezenta la medic, putem îndepărta căpușa urmând pașii de mai jos:
foto: istockphoto.com
– avem nevoie de o pensetă cu vârf bont (există în farmacii pensete și clești speciali pentru îndepărtarea căpușelor)
– cu ajutorul pensetei, prindem căpușa cât mai aproape de piele și tragem (ușor și ferm) drept în sus, fără a roti pentru a nu rupe insecta și a rămâne segmentul cefalic al acesteia în piele și fără a strânge foarte tare, caz în care putem să o zdrobim sau să exercităm o presiune prea mare pe stomac și să forțăm eliminarea conținutului stomacului sub piele.
În mod normal, dacă, în încercarea de a scoate căpușa, parte din segmentul cefalic (căpușa nu are un cap propriu-zis) al acesteia rămâne sub piele, se va elimina în zilele următoare; există totuși un risc de infectare.
Deși controversate, există unele metode care pot determina căpușa să se desprindă singură. Acestea sunt aplicarea cu un bețișor de urechi de jur împrejurul căpușei a acetonei sau a uleiului esențial de mentă, lavandă, cimbru, oregano sau arbore de ceai. Utilizând această metodă, căpușa va părăsi singură locul în care s-a atașat, neexistând riscul rămânerii de resturi sub piele, dar este posibil ca ea să elimine o cantitate mai mare de salivă sau să regurgiteze conținutul stomacal, crescând riscul de infecție.
Nu vom încerca să presăm și să ,,stoarcem” zona în care se află căpușa deoarece insecta nu se va elimina în acest mod datorită cleștilor cu care se atașează.
După îndepărtarea căpușei, zona înțepăturii trebuie dezinfectată; dintre substanțele antiseptice naturale pot fi utile: salvia, propolisul, arborele de ceai. Zona înțepăturii va fi examinată periodic în următoarele zile și, de asemenea, întreg corpul, în cazul apariției eritemului la distanță de locul înțepăturii. Vom fi atenți și la simptomele asemănătoare gripei.
Înțepătura de ploșniță
foto: istockphoto.com
Înțepăturile de ploșniță sunt relativ greu de diagnosticat, ele semănând cu cele de purice sau țânțar. Un indiciu care ar trebui să ne conducă spre identificarea ploșnițelor este acela că ne punem la somn fără nici o leziune și dimineața ne trezim cu puncte roșii pe piele. Aceasta deoarece ploșnițele ies din ascunzători noaptea, atrase fiind de dioxidul de carbon expirat de noi și de căldura corpului uman.
Atunci când ne înțeapă, ele injectează în piele substanțe cu efect anestezic, ceea ce face ca să nu ne trezim din somn în timpul înțepăturii și să nu le putem vedea. După câteva ore apare însă și senzația de durere și/sau mâncărime, destul de intensă.
Înțepăturile de ploșnițe sunt grupate câte 3-5, plasate la o oarecare distanță, mult asemănătoare celor de purice.
foto: istockphoto.com
În cazul în care înțepătura de ploșniță s-a produs putem aplica local remediile indicate mai sus în cazul înțepăturii de purice sau țânțar.
Ploșnițele se ascund în locuri întunecoase, unde există umezeală și își pot face cuiburi și depune ouăle în saltele, sub parchet, sub mobilă, pe perdele/draperii, între haine, în spatele tablourilor, veiozelor/altor obiecte decorative sau în spatele tapetului sau plăcilor de rigips. Ele pot rezista și câteva luni fără a se hrăni.
Este însă important să facem curățenie generală în locuință pentru a identifica toate cuiburile de ploșnițe și a le elimina.
Diagram showing life cycle of bed bug illustrationBed bugBed bugs
Ploșnițele nu rezistă la temperaturi care depășesc 32 ৹C. Spălarea hainelor și a lenjeriei de pat, a perdelelor și draperiilor la temperaturi cât mai ridicate va determina eliminarea insectelor. Saltelele și alte obiecte de mobilier pot fi scoase afară la soare. Recomand însă, dacă ați descoperit cuibul în saltea, să înlocuiți acea saltea. Pentru a preveni repetarea contaminării locuinței cu ploșnițe putem apela la dispozitive cu ultrasunete special concepute în acest sens și la uleiurile esențiale eficiente în îndepărtarea insectelor (menționate la începutul acestui articol).
foto: istockphoto.com
Plasați în dulapuri și în colțurile camerelor săculeți cu plante medicinale uscate precum lavandă, mentă, salvie, rozmarin, cimbru. De asemenea, puteți amesteca uleiurile esențiale menționate cu apă într-un dispozitiv tip spray și pulveriza zilnic locuința (cu mare atenție la colțuri și locurile retrase) până la dispariția ploșnițelor, apoi periodic. Dintre uleiurile menționate, uleiul de cedru este un bun insecticid.
Înțepătura de viespe
foto: istockphoto.com
Viespile sunt insecte care sunt atrase în special de mâncărurile dulci (prăjituri, siropuri, marmeladă, limonadă etc.), parfumuri florale puternice sau de apa stătătoare din bălți sau piscine. O viespe ne poate înțepa de mai multe ori, fără a-și pierde acul (spre deosebire de albină). Înțepăturile de viespe sunt periculoase pentru persoanele care sunt alergice.
Viespile înțeapă dacă sunt sau se simt atacate. Din acest motiv, atunci când vedem o viespe, este recomandat să nu începem să ne agităm și să dăm necontrolat din mâini.
Dacă în urma înțepăturii unei viespi acul acesteia a rămas în piele, este necesară eliminarea acestuia. Se va evita extragerea acului prin utilizarea pensetei, deoarece prin presiunea exercitată de strângerea pensetei putem favoriza eliberarea veninului. Acul de viespe va fi scos printr-o mișcare de rașchetare cu un cuțit cu lama boantă (de uns), un card sau chiar cu unghia, direcția fiind înspre locul în care e înfipt.
În cazul în care înțepătura de viespe s-a produs putem aplica local remediile indicate mai sus în cazul celorlalte înțepături.
Dacă locul înțepăturii se umflă foarte mult și pune probleme de respirație sau vedere în cazul în care este în zona feței, ne vom prezenta de urgență la medic. De asemenea, dacă apar dureri de cap, modificări ale pulsului, respirației, tensiunii, dacă ne simțim obosiți, amețiți sau avem stări de leșin.
Înțepătura de albină
foto: istockphoto.com
Ca și viespile, albinele pot fi atrase de mâncărurile dulci, parfumuri sau ape stătătoare. În plus, ele sunt atrase de flori prin natura ,,meseriei”, astfel încât este imposibil să nu ne intersectăm cu ele în ieșirile noastre în aer liber. Albinele înțeapă rar atunci când se află la distanță de stup și dacă o fac e pentru că se simt amenințate. Din acest motiv, ca și în cazul celorlalte insecte zburătoare, este recomandat să ne păstrăm calmul și să nu începem să fluturăm din mâini ori cu reviste sau haine atunci când vedem o albină.
foto: istockphoto.com
O diferență între înțepăturile de viespe și albină este aceea că, spre deosebire de viespe, albina va lăsa întotdeauna acul înfipt în piele și va muri după aceea. Acul va trebui îndepărtat cât mai repede după metoda explicată la înțepătura de viespe sau, dacă nu reușim, ne vom prezenta la un centru medical. Înțepătura de albină este periculoasă datorită potențialului alergen.
Persoanele care sunt alergice la veninul de albine pot face șoc anafilactic. O persoană care este alergică la veninul de albine nu este obligatoriu să fie alergică și la cel de viespe sau invers, între cele două tipuri neexistând alergie încrucișată.
Înțepătura de albină este destul de dureroasă, iar după injectarea veninului locul înțepăturii se înroșește și se umflă. În funcție de reacția fiecărei persoane, locul se va umfla mai mult sau mai puțin. Dacă o persoană este alergică la înțepătura de albină, aceasta va prezenta extinderea erupției, stări de amețeală, greață/vomă, umflarea buzelor/limbii/feței (edem Quincke/angioedem), dificultăți în respirație, modificări ale pulsului și tensiunii – în aceste situații se va prezenta de urgență la medic.
foto: istockphoto.com Treating the kid severe allergic reaction with the epinephrine
O persoană care a făcut șoc anafilactic la înțepătura de albină este indicat să poarte întotdeauna cu ea o seringă preumplută cu epinefrină pentru injectarea de urgență în mușchi (intramuscular) în cazul unei alte reacții alergice severe – aceasta va fi recomandată de medicul alergolog, doza fiind diferită în funcție de vârstă.
În cazul în care înțepătura de albină s-a produs putem aplica local, după extragerea acului, gheață și remediile indicate mai sus în cazul celorlalte înțepături.
Nu trebuie să uităm însă, că înțepăturile de albine sunt folosite cu succes în diferite afecțiuni osteo-articulare și nu numai. Terapia prin înțepături de albine poate fi utilizată însă numai în cazul persoanelor care nu sunt alergice și sub stricta supraveghere a unui personal medical instruit în acest sens.
Înțepătura de păianjen
foto: istockphoto.com
Înțepăturile de păianjen sunt relativ mai rare decât precedentele. Majoritatea păianjenilor sunt specii inofensive și nu reprezintă o amenințare pentru sănătatea oamenilor, atacând doar dacă se simt în pericol. Dintre păianjenii periculoși menționăm văduva neagră și păianjenul pustnic maro.
Înțepătura de păianjen poate fi identificată de obicei datorită particularității sale: se pot vizualiza două semne de înțepătură alăturate, nu unul singur ca în cazul celorlalte insecte. Locul se poate înroși sau umfla, poate fi mai mult sau mai puțin dureros sau poate genera senzație de mâncărime. Uneori pot apărea și vezicule.
În cazul înțepăturii unui păianjen, ne vom prezenta de urgență la medic dacă apar în următoarele ore dureri musculare, spasme/contracturi musculare, febră, frisoane, transpirație, dureri de cap, stări de greață sau vărsături, dureri abdominale, amețeală, oboseală, modificări ale pulsului și tensiunii, stări de leșin.
În cazul în care înțepătura de păianjen s-a produs, spălăm rana și putem aplica local
– gheață (toxina poate fi inactivată de aplicarea gheții)
– tinctură de arnica sau echinaceea
– oricare dintre remediile menționate în cazul celorlalte înțepături de insecte.
De asemenea, putem administra intern un antialergic natural și antiinflamator precum extractul din coacăz negru.
De reținut în cazul în care am fost înțepați de o insectă!
foto: istockphoto.com Insect bites flat vector illustrations set. Mosquito drinking blood, tick getting under skin, bee sting. Bed bug, ant and spider bites. Skin lesion, wound and inflammation, allergic reaction
Dacă prezentăm semnele unei reacții alergice severe, ne adresăm imediat unui serviciu medical de urgență!
Locul înțepăturii se spală și se examinează cu atenție pentru a verifica să nu fi rămas acul insectei sau insecta întreagă.
Dacă la locul înțepăturii a rămas acul insectei, acesta va fi îndepărtat!
Dacă la locul înțepăturii a rămas insecta (căpușa), aceasta trebuie scoasă cât mai repede!
Urmărim reacțiile apărute pe piele în zilele următoare înțepăturii – locul înțepăturii și zonele învecinate, în special ganglionii.
Urmărim semnele generale și în zilele următoare înțepăturii: febră, frisoane, inapetență, greață, dificultăți de înghițire și/sau respirație, dureri de cap, modificări ale pulsului sau tensiunii, dureri musculare, amețeli, somnolență, oboseală, confuzie, pierderea stării de conștiență, umflarea anumitor segmente ale corpului (în special regiunea feței).
Semnele unei alergii severe apar uneori la a doua sau la următoarele înțepături ale insectei. Uneori nu știm ce insecte ne-au înțepat în trecut și considerăm înțepătura actuală ca fiind prima.
Ne adresăm medicului dacă apar semnele generale menționate mai sus sau locul înțepăturii se infectează.
Acest material are un scop informativ și nu înlocuiește consultul medical. Materialul se axează în principal pe remediile alternative care pot fi folosite în cazul înțepăturilor de insecte și pentru ținerea lor la distanță. Uneori este necesară asocierea medicației clasice. Din acest motiv, este recomandat să vă consultați cu medicul dumneavoastră în cazul în care ați fost înțepat de o insectă.
Encoprezisul este o problemă întâlnită la copiii de vârstă preșcolară (mai mare de 4 ani sau vârsta mintală echivalentă), produsă în special din cauza constipației (dar nu obligatoriu), care constă în eliminarea materiilor fecale în alte locuri decât cele special amenajate (toaletă, oliță). Practic, copilul face pe el, în scutec, în chiloței, în pantaloni, pe jos. Encoprezisul poate fi voluntar sau involuntar, însă cel mai adesea este involuntar. De asemenea, pentru a putea pune diagnosticul de encoprezis, potrivit DSM-5, copilul trebuie să prezinte cel puțin un episod pe lună, pentru cel puțin trei luni consecutiv.
Encoprezisul poate fi clasificat în:
primar
Encoprezisul primar este este cel în care avem lipsa controlului sfincterian anal de la naștere, fără o perioadă liberă în care copilul să fi fost continent.
secundar
Encoprezisul secundar este cel în care copilul ajunge să dețină controlul sfincterian anal și apoi, după o anumită perioadă, prezintă incontinență.
De asemenea, encoprezisul se mai clasifică în:
organic
Encoprezisul organic este termenul folosit pentru situațiile în care incontinența fecală este consecința unor anomalii sau leziuni fizice.
funcțional
Encoprezisul funcțional este termenul folosit pentru situațiile în care incontinența fecală este consecința unor factori care nu implică afectarea unui organ, ci sunt de natură psihică.
Defecația este un act reflex motor voluntar. Materiile fecale ajung în ultima parte a intestinului, numită rect. Rectul are două sfinctere, unui intern și unul extern. Sfincterul anal intern este format din fibre musculare de tip neted și este involuntar. Sfincterul anal extern este format din fibre musculare de tip striat și este controlat voluntar. Procesul de defecare este unul complex, controlul sfincterian anal voluntar lipsește la sugari și copiii mici, la această vârstă defecația fiind un răspuns reflex la prezența materiilor fecale în rect. Controlul sfincterian anal conștient se dobândește abia în jurul vârstei cronologice de 4 ani (sau al unei dezvoltări mintale echivalente).
Cauze
În apariția encoprezisului putem vorbi de existența anumitor cauze:
constipație
retenția fecalelor
Constipația este una dintre cauzele cele mai frecvente ale encoprezisului. Una din funcțiile intestinului gros este aceea de a absorbi apa, ceea ce face ca materiile fecale care stagnează mai mult timp la acest nivel să se întărească și să se blocheze în rect; vorbim astfel de apariția impactării fecale sau a fecalomului. Staza prelungită a materiilor fecale la nivelul rectului va determina în timp dilatarea rectului și o scădere a senzitivității la acest nivel, urmată de reducerea peristaltismului intestinal (acele mișcări propulsive ale colonului care împing bolul fecal spre anus), afectarea funcţiei sfincterului anal de a se închide complet şi de a reţine masele fecale și apariția incontinenței. În plus, eliminarea acestor materii fecale va fi dureroasă pentru copil, care va încerca să se rețină de la eliminarea materiilor fecale pe viitor, fapt care va crea un cerc vicios.
Deoarece în amonte de materiile fecale întărite avem materii fecale mai moi, apare impresia de pseudo-diaree. Aceasta poate fi obiectivată prin scurgerea scaunului mai lichid pe lângă materiile fecale întărite, pătând lenjeria copilului sau prin urmarea unui scaun diareic, apos, după eliminarea scaunului tare, compactat.
Mai rar, amânarea emisiei scaunului poate avea loc când copilul nu vrea să întrerupă jocul sau nu dorește să meargă la toaletă/oliță într-un loc străin (grădiniță, în vizite) din cauza lipsei curățeniei în toaletele publice sau pentru că i s-a indus că acest act al defecației este unul rușinos.
Retenția fecală de natură psihogenă poartă denumirea de parcoprezis sau ,,intestin timid”. Persoanele care suferă de sindromul intestinului timid întâmpină dificultăți sau incapacitate totală în a reuși să folosească în scopul defecării o altă toaletă decât cea personală, de acasă. Aceste persoane asociază de obicei și tulburarea vezicii urinare timide sau parureza, constând în incapacitatea de a urina în alte toalete decât cea personală.
tulburări emoționale
foto: pixabay.com
Apariția encoprezisului este uneori asociată cu evenimente care au făcut ca actul defecației să devină unul rușinos ori incomod sau cu evenimente traumatizante care s-au petrecut în intervalul de tranziție de la scutec la oliță/toaletă.
De obicei aici putem exemplifica prin încercarea părinților de a trece de la scutec la oliță/toaletă prea devreme, copilul nefiind încă pregătit fizic și/sau psihic pentru acest lucru, insistând într-un mod agresiv, certându-l sau pedepsindu-l pentru dățile în care a făcut pe el, lăsându-l să stea cu hainele neschimbate etc.
Encoprezisul poate apărea însă și în urma unor evenimente majore care s-au petrecut în familie, precum apariția unui frate/soră, despărțirea părinților, un deces, accident, schimbarea locuinței, schimbarea grădiniței sau a școlii – evenimente care pentru copil au putut reprezenta un factor de stres.
tulburări neurologice sau psihiatrice
Anumite leziuni prezente la nivelul nervilor care controlează funcția intestinală pot duce la apariția encoprezisului. Neuropatia autonomă, de exemplu, este o afecțiune a nervilor care afectează funcțiile involuntare ale corpului (ritmul cardiac, digestia).
De obicei encoprezisul este involuntar. O emisie a scaunului voluntară poate fi întâlnită la copiii care suferă de o tulburare de opoziționism. În această situație se recomandă un consult psihiatric pediatric pentru a pune un diagnostic corect, a exclude și alte patologii și a primi tratament adecvat.
defecte congenitale ale coloanei vertebrale (spina bifida)
Se urmăresc semne de hiperpigmentare sau zone cu pilozitate crescută (hipertricoză) în zona lombară, care pot fi sugestive pentru spina bifida.
anumite boli congenitale, malformații (boala Hirschprung sau megacolonul congenital, stenoza anală)
intervenții chirurgicale în zona rectului
afecțiuni care se asociază frecvent cu constipație (hipotiroidism, hipercalcemie)
tratamente medicamentoase care pot determina constipație (anticonvulsivante, antipsihotice, suplimente cu calciu, suplimente cu fier, antiacide ș.a.)
incapacitatea de a relaxa mușchii pelvini (anism)
În cazul adulților, există o serie de alte afecțiuni care pot determina incontinență fecală, precum: scleroza multiplă, Parkinson, accidente vasculare cerebrale ș.a.
Complicații
Complicațiile encoprezisului sunt în general complicații date de constipație, dar nu numai:
fisuri anale
hemoroizi
fistulă perianală
prolaps rectal
diverticuloză
anxietate
depresie
Tratament
foto: pixabay.com
În funcție de cauza care determină encoprezisul, tratamentul poate fi igieno-dietetic, medicamentos, chirurgical, psihoterapeutic. La toate acestea putem adăuga și terapiile alternative.
Tratamentul igieno-dietetic
Tratamentul igieno-dietetic se va axa în primul rând pe instituirea unei alimentații corecte. El se va baza pe o dietă bogată în fibre vegetale pentru a evita constipația. Se va reduce consumul alimentelor care pot favoriza constipația (lactate, morcov fiert, orez).
Copilul va fi încurajat să consume o cantitate de lichide adecvată vârstei și i se va organiza un program constant de mișcare și exerciții fizice. Exercițiile fizice vor stimula prin utilizarea musculaturii abdominale peristaltismul intestinal.
Program regulat/ educarea mersului la oliță
În realizarea actului defecației contribuie și musculatura peretelui abdominal. Impulsurile de defecație care ajung în măduva spinării declanșează, de exemplu, inspirul profund, închiderea glotei și contracția musculaturii peretelui abdominal, care au drept scop împingerea materiilor fecale spre anus și determină totodată relaxarea planșeului pelvin, acțiuni care determină în final eliminarea materiilor fecale.
În acest context, copilul va fi încurajat să se așeze pe oliță/toaletă după mese, câte 5-10 minute, preferabil la aceleași ore. În acest sens, este indicat ca și mesele să fie la ore fixe.
Această încercare se va face fără a stresa copilul și a-i aminti că a făcut pe el și fără a-l forța. Copiii mai mari pot fi învățați atunci când se așază pe vasul de toaletă să efectueze exercițiile de respirație care simulează reacțiile naturale apărute la transmiterea impulsurilor nervoase de defecație: inspirul profund, închiderea glotei şi contracţia musculaturii peretelui abdominal.
De asemenea, pentru copiii care pot colabora, se poate apela și la fizioterapie pelvină.
Tratamentul medicamentos
Acesta cuprinde mai multe etape:
– într-o primă etapă se va apela la golirea rectului prin administrarea clismelor sau laxativelor
– după evacuarea materiilor fecale impactate se va încerca menținerea unui scaun de consistență normală prin utilizarea unor agenți de înmuiere a scaunului
– utilizarea prebioticelor și a probioticelor.
Utilizarea clismei și a substanțelor cu efect laxativ urmărește menținerea unui scaun de consistență moale, ușor de eliminat, pentru a permite rectului destins (datorită stazei anterioare a materiilor fecale la acest nivel) să revină la dimensiunile normale și să își reia funcția normală.
Tratamentul chirurgical
Se adresează corectării anumitor defecte (malformații, stenoze) sau complicații (fisuri, hemoroizi).
Psihoterapia
Encoprezisul poate duce la apariția sentimentelor de rușine sau vinovăție. Copilul se poate retrage, poate deveni anxios sau chiar depresiv. Un copil care merge la școală poate înregistra o scădere a performanțelor școlare. Dacă i s-a întâmplat să aibă un episod de encoprezis la școală, acest copil va deveni ținta bullying-ului colegilor săi. Copilul se va izola, va ajunge să aibă o stimă scăzută de sine.
În acest context psihoterapia poate fi o modalitate de a ajuta copilul să depășească sentimentele de vinovăție sau rușine.
De asemenea, psihoterapia este utilă și în situațiile în care encoprezisul apare în urma unor evenimente majore care s-au petrecut în familie, precum apariția unui frate/soră, despărțirea părinților, un deces, schimbarea locuinței, schimbarea grădiniței sau a școlii.
Copilul și familia vor fi învățati cum să gestioneze situațiile neprevăzute. În cazul în care există o fobie legată de utilizarea toaletei, psihoterapeutul va folosi tehnici de desensibilizare în acest sens.
Copilul va fi încurajat să folosească olița/toaleta și va fi lăudat pentru ocaziile în care reușește să le folosească cu succes și nu va fi certat, umilit sau pedepsit pentru dățile în care va prezenta incontinență.
Tratamentele alternative
Există o serie de plante medicinale care pot contribui la menținerea unei consistențe normale a materiilor fecale:
foto: pixabay.com
mușețel
ghimbir
in (făină din semințe de in, ulei presat la rece)
aloe vera
cicoare
păpădie
nalbă
lemn dulce
senna
crușin
ceai verde
Uleiul de măsline, cel de ricin sau cel din semințe de in se recomandă a fi adăugat în pireuri, în cantități mici, adecvate vârstei și la recomandarea medicului.
Senna, crușinul și ceaiul verde nu se recomandă copiilor sub 12 ani.
În componenta emoțională a encoprezisului sunt de ajutor
gemoderivatul din muguri de tei argintiu
remediile florale Bach
Puteți citi mai multe despre Remediile florale Bach aici:
uleiurile esențiale de citrice (portocală, lămâie, bergamotă, grapefruit)
Masajul abdomenului
Masajul abdomenului se efectuează în sensul de evacuare al intestinului, adică în sensul acelor de ceasornic. Masajul se poate face ca atare sau se pot utiliza uleiuri esențiale care contribuie la îmbunătățirea tranzitului intestinal:
foto: pixabay.com
mentă
ghimbir
fenicul
busuioc
scorțișoară
măghiran
rozmarin
Ca metodă alternativă de tratament se poate apela în cazul copiilor mari și al adulților la așa-numita tehnică de biofeedback. Aceasta reprezintă o metodă terapeutică noninvazivă care învață pacientul să își controleze reacțiile fiziologice prin modificarea gândurilor, emoţiilor sau comportamentului.
Informațiile și sfaturile conținute în material au scop informativ, nu înlocuiesc consultul medical și nici nu sunt un îndemn la automedicație.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie selectivă:
1. DSM-5. American Psychiatric Association, 2013, p. 355–357.
2. Guyton & Hall, Tratat de Fiziologie a Omului, ediția a 11-a, Editura Medicală Callisto, 2007, p. 769-790.
3. Brazzelli M, Griffiths PV, Cody JD, Tappin D. Behavioural and cognitive interventions with or without other treatments for the management of faecal incontinence in children. Cochrane Database Syst Rev. 2011 Dec 7;2011(12):CD002240. doi: 10.1002/14651858.CD002240.pub4. PMID: 22161370; PMCID: PMC7103956.
4.Nolan T, Catto-Smith T, Coffey C, Wells J. Randomised controlled trial of biofeedback training in persistent encopresis with anismus. Arch Dis Child. 1998 Aug;79(2):131-5. doi: 10.1136/adc.79.2.131. PMID: 9797593; PMCID: PMC1717674.
Enurezisul este o problemă relativ des întâlnită la copiii de vârstă preșcolară și, uneori, chiar școlară. El reprezintă lipsa controlului asupra vezicii urinare și urinarea involuntară. Pierderile urinare de care vorbim în mod curent au loc în absența unor malformații ale tractului urinar sau a problemelor neurologice ori endocrine (spina bifida, convulsii, diabet zaharat, diabet insipid ș.a.), care trebuie excluse.
Deoarece este vorba de o emisie involuntară de urină înseamnă că putem vorbi de enurezis abia după vârsta de 3-4 ani, când majoritatea copiilor își desăvârșesc controlul sfincterian prin mielinizarea fibrelor nervoase care controlează sfincterul uretral extern. Deoarece procesul de mielinizare are o variație individuală în funcție de dezvoltarea fiecărui copil în parte, putem vorbi de enurezis abia în jurul vârstei de 5 ani. Vârsta cronologică de 5 ani nu este întotdeauna corelată cu dezvoltarea mentală a copilului, astfel încât pot exista diferențe în cazul copiilor cu o întârziere în dezvoltarea mentală. Emisia involuntară de urină trebuie să aibă loc potrivit DSM-5 de cel puțin două ori pe săptămână timp de cel puțin 3 luni consecutive pentru a putea pune diagnosticul de enurezis.
Există mai multe clasificări ale enurezisului, în funcție de momentul producerii, frecvență, cauză etc.
În funcție de momentul când se produce, avem enurezis
diurn (ziua)
nocturn (noaptea)
formă mixtă (diurn și nocturn).
O altă clasificare ar fi aceea legată de frecvența și ritmul urinărilor, potrivit căreia putem avea enurezis
continuu (enurezisul este prezent în fiecare zi/noapte)
intermitent (copilul are nopți/zile în care prezintă enurezis și nopți/zile în care nu prezintă)
periodic (enurezisul apare într-o anumită perioadă de timp, după care această perioadă poate fi urmată de un interval liber relativ lung în care copilul nu prezintă emisii involuntare de urină)
sporadic (enurezisul apare doar uneori, accidental).
Mai putem avea clasificarea enurezisului în
primar
secundar.
Enurezisul primar este cel în care avem lipsa controlului sfincterian urinar de la naștere, fără o perioadă liberă în care copilul să fi fost continent.
Enurezisul secundar este cel în care copilul ajunge să dețină controlul sfincterian urinar și apoi, după o perioadă de 6 luni-1 an, prezintă enurezis.
Societatea Internațională de Continență a Copiilor (International Children’s Continence Society- ICCS) clasifică enurezisul în
organic (cauzat de boli structurale, neurologice ș.a.)
non-organic (funcțional).
Enurezisul diurn poate apărea deoarece copilul este foarte preocupat de activitățile sale (joc, teme) sau manifestă o anumită reticență de a merge la toaletă în alte locuri decât acasă (de exemplu, refuză utilizarea toaletei la grădiniță sau la școală) astfel încât amână urinarea până când apare incontinența. Un alt aspect des întâlnit este mersul în grabă la toaletă (pentru a se putea întoarce cât mai repede la activitatea întreruptă) și golirea incompletă a vezicii.
Enurezisul diurn este mai des întâlnit la fetițe, în timp ce cel nocturn este mai frecvent la băieți.
foto: pixabay.com
Micțiunea este un act conștient. Dobândirea controlului voluntar al eliminării urinei este un proces complex, care se desăvârșește în timp și presupune parcurgerea mai multor etape:
conștientizarea senzației de vezică urinară plină
deprinderea posibilității de a amâna micțiunea
capacitatea de a urina la voluntar atunci când vezica este plină
capacitatea de a urina voluntar atunci când vezica nu este plină.
Cauze
În apariția enurezisului putem vorbi de existența anumitor cauze:
fiziologice (țin de maturizarea individuală a sistemului nervos sau a vezicii urinare)
genetice (istoric familial; există o transmitere genetică)
anatomice (o vezică urinară constituțional mai mică)
psiho-emoționale (diferiți factori stresanți sau traumatizanți pentru copil; violență domestică, diverse conflicte familiale sau în colectivitate; intrarea în colectivitate, tulburarea de rivalitate fraternă – apariția unui frate/soră care, între altele, se poate manifesta cu pierderea temporară a unor achiziții, între care și controlul sfincterian la un copil care deja nu mai făcea pe el etc.)
tulburări de comportament, ADHD
infecțioase (infecții ale tractului urinar)
hormonale (hormonul antidiuretic – ADH/vasopresina determină producerea unui cantități mai scăzute de urină noaptea; deficitul acestui hormon poate determina creșterea producției de urină noaptea)
defecte congenitale ale coloanei vertebrale (spina bifida)
traumatisme ale măduvei spinării, accidente
intervenții chirurgicale (operații pentru fimoză, hipospadias)
anumite tratamente medicamentoase (valproatul de sodiu – Depakine)
constipația
probleme în deprinderea utilizării oliței sau toaletei (încercarea de a folosi olița/toaleta prea devreme, apelarea la metode severe, lăsarea copilului neschimbat)
somn profund cu prag de trezire ridicat (copilul se trezește greu).
Cel mai frecvent sunt luate în discuție eliberarea unei cantități insuficiente de hormon antidiuretic pe timpul nopții, hiperreactivitatea mușchiului vezicii urinare/detrusorul (vezică hiperactivă), un prag de trezire ridicat al copilului.
Diagnosticul de enurezis se pune după efectuarea unui consult medical amănunțit, care va avea în vedere excluderea unei cauze organice.
Tratament
Dacă enurezisul are o cauză organică se va trata, atunci când este posibil, acea cauză.
În ceea ce privește tratamentul enurezisului non-organic la copil avem mai multe metode, care se pot utiliza separat, dar sunt mult mai eficiente în asociere:
psihoterapie
exerciții de educare a vezicii
tratament medicamentos
tratamente alternative.
Psihoterapia
Psihoterapia vizează nu numai copilul, ci și familia acestuia. Trebuie subliniat însă faptul că incontinența urinară nu este vina copilului sau a familiei. Psihoterapia va ține cont de particularitatea fiecărui caz și de personalitatea copilului. Urmărește diminuarea sentimentului de vinovăție și/sau rușine. Se va pune accent pe zilele în care copilul este continent și nu pe acelea în care are incontinență. Astfel, copilul este încurajat să își alcătuiască un fel de calendar/jurnal. Dacă este mic, îl va face împreună cu un adult. Dacă este mai mare, îl poate face singur. În acest calendar va bifa în moduri diferite zilele și nopțile în care a avut control sfincterian uretral și cele în care a prezentat enurezis. Se pot alege diferite modalități de marcare a acestor zile, în funcție de vârstă și preferințe. Astfel, se poate lipi un abțibild cu un personaj preferat, se poate desena sau doar marca cu x sau cu culori diferite.
Sugestie:
zilele în care copilul a fost continent se pot marca cu un soare sau o floare
zilele în care copilul a prezentat enurezis se pot marca cu un norișor sau stropitoare
Zilele în care copilul va prezenta enurezis nu vor fi tratate în nici un fel în familie (copilul nu va fi mustrat, certat, pedepsit etc.). Zilele în care copilul a reușit să își mențină controlul sfincterian vor fi recompensate (copilul va fi lăudat, va primi ceva simbolic; este recomandat ca sistemul de recompensă să fie discutat de la început cu copilul și stabilit de comun acord). Sunt total contraindicate metode brutale precum bătaia, pedepsele, cearta, punerea copilului să își spele hainele, lăsarea copilului în hainele ude sau cu patul neschimbat etc.
Se poate apela la metode de terapie precum: terapia prin artă, terapia prin jocul cu nisip etc.
Puteți citi despre Terapia prin jocul cu nisip aici:
Dacă există situații conflictuale în familie, părinții vor apela la consiliere familială în vederea remedierii acestora și crearea unui mediu armonios și de protecție pentru copil.
Exercițiile de educare a vezicii, gimnastica micțională sau uroterapia comportamentală
Aceste exerciții au drept scop mărirea capacității de contenție a vezicii urinare și creșterea tonusului sfincterului uretral extern (cel care beneficiază de controlul voluntar).
Astfel
se pune accent pe poziția corectă la urinat (în special pentru fetițe, în așa fel încât urina să curgă înspre toaletă, nu înspre vagin)
se stabilește un program regulat de urinat pe parcursul zilei
Programul regulat de urinat pe parcursul zilei presupune punerea copilului să urineze la anumite intervale fixe de timp. Se poate începe cu un timp mai scurt, în primele zile din jumătate în jumătate de oră și apoi creșterea intervalului la o oră, la 2 ore, la 3 ore.
copilul este pus să urineze înainte de a merge la culcare
Copilul se pune să urineze înainte de a merge la culcare. Unii specialiști recomandă trezirea copilului pe parcursul nopții la un interval de 3-4 ore, în timp ce alții nu.
copilul este pus să urineze imediat după ce se trezește
exerciții care presupun amânarea voluntară a momentului micțiunii
exercițiul jetului urinar întrerupt
Copilul începe să urineze și se oprește pentru un timp, după care continuă micționarea. Se repetă de mai multe ori în cadrul aceleiași micționări. Rolul acestui exercițiu este, pe de o parte, întărirea controlului sfincterian, iar pe de altă parte, câștigarea încrederii copilului că este capabil să controleze actul micțiunii.
Nu se restricționează consumul de lichide, dar se repartizează în mod diferit cantitatea de lichide pe care copilul trebuie să o consume: în prima parte a zilei (până la prânz) se recomandă consumul a 40% din necesarul de lichide, apoi până la orele 17-18 încă 40%, ajungând ca după ora 18 să consume restul de 20%.
Necesarul lichidian al unui copil de 4-7 ani este de 1,5 l, care va fi repartizat:
– până în ora 12: 600 ml
– până la ora 17: 600 ml
– după ora 17-18: 300 ml.
foto: pixabay.com
Alarma pentru enurezis
O altă metodă este apelarea la dispozitivele cu alarmă special concepute pentru enurezis. Aceste dispozitive au un senzor care se plasează într-un loc care se apreciază că se va umezi imediat în momentul când copilul urinează (chilot, lenjerie). Când locul unde este plasat senzorul se udă, se declanșează alarma. În funcție de aparat, acesta poate combina melodii, vibrații, luminițe led. Metoda are scopul de a sensibiliza copilul și de a-l ajuta să conștientizeze momentul în care vezica este plină și trebuie să urineze. Copilului trebuie să i se explice cum funcționează alarma și că ea este un mijloc de ajutor și nu o pedeapsă. Acest tratament necesită răbdare, consecvență și ajutor din partea părinților sau a adultului responsabil. La început, din cauza somnului profund, copilul nu va reacționa la alarmă și va trebui ajutat să se trezească și să meargă la toaletă sau sa utilizeze olița. Tratamentul cu alarma pentru enurezis, odată început, nu trebuie întrerupt, se continuă și în week-end, concediu, vizite la bunici.
foto: pixabay.com
Tratamentul medicamentos al enurezisului
Dacă metodele enumerate mai sus nu dau rezultate, se ia în calcul începerea unui tratament medicamentos. Tratamentul medicamentos se inițiază numai la recomandarea și sub supravegherea medicului și numai copiilor peste 5 ani.
Dintre cele mai frecvent utilizate medicamente în tratarea enurezisului, menționăm:
Minirin (desmopresin). Cu o oră înainte de administrarea medicamentului copilul nu mai primește lichide, și nici timp de 8 ore după administrare (adică practic până dimineața când se trezește). Nu este un medicament care vindecă enurezisul, dar el ameliorează simptomele prin reducerea producției de urină pe timpul nopții. Este eficient mai ales în formele care asociază deficitul hormonal de vasopresină.
Driptane (oxibutinina), care acționează prin reducerea contracțiilor vezicii urinare (a detrusorului) și contribuie astfel la creșterea capacității vezicii urinare.
Tratamentul natural
Deși l-am lăsat la urmă, tratamentul cu plante medicinale reprezintă o alternativă de tratament care poate fi asociată tuturor celor de mai sus.
Dintre remediile naturale recomandate amintim:
pătrunjelul (extractul sau decoctul din frunze și rădăcină)
stejarul (extract din muguri)
coada calului (ceai, tinctură)
coada șoricelului (ceai, tinctură)
urzică (ceai, tinctură)
cârcel (Ephedra vulgaris) – ceai
În enurezisul cu implicații psiho-emoționale pot fi utile
teiul (extract din muguri)
remediile florale Bach
Puteți citi mai multe despre Remediile florale Bach aici:
Un aspect important îl constituie momentul în care părinții aleg să dezvețe copilul de scutec și modalitățile alese în acest scop. Copilul nu trebuie forțat să facă la oliță sau la toaletă (cu adaptor/reductor). Și nu trebuie pedepsit dacă nu vrea să facă la oliță, nu se cere sau face pe el. Copilul nu trebuie pedepsit prin punerea să spele pe jos sau să își spele hăinuțele murdărite. Se recomandă utilizarea unei protecții impermeabile pentru saltea. De asemenea, dacă știți că copilul dumneavoastră face pe el, este bine să aveți hăinuțe de schimb întotdeauna la dumneavoastră când mergeți în vizite, în parc etc.
Când este momentul să ne îngrijorăm:
– dacă avem un copil care a împlinit vârsta de 5 ani și continuă să urineze frecvent pe el în timpul zilei și/sau al nopții
– copilul a renunțat la scutec și a început să folosească olița/toaleta timp de mai multe luni și apoi dintr-o dată începe să facă pe el
– copilul prezintă dureri în momentul urinării, urina este tulbure, cu sânge, miroase diferit.
În situațiile enumerate mai sus se recomandă consult medical pentru a depista cauzele enurezisului și a decide tratamentul potrivit pentru copilul dumneavoastră.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie selectivă:
1. DSM-5. American Psychiatric Association, 2013, p. 355–357.
2. Gontard AV, Kuwertz-Bröking E. The Diagnosis and Treatment of Enuresis and Functional Daytime Urinary Incontinence. Dtsch Arztebl Int. 2019 Apr 19;116(16):279-285. doi: 10.3238/arztebl.2019.0279. PMID: 31159915; PMCID: PMC6549126.
3. Haid B, Tekgül S. Primary and Secondary Enuresis: Pathophysiology, Diagnosis, and Treatment. Eur Urol Focus. 2017 Apr;3(2-3):198-206. doi: 10.1016/j.euf.2017.08.010. Epub 2017 Sep 6. PMID: 28888814.
