Scarlatina reprezintă o afecțiune determinată de infecția acută cu streptococ beta-hemolitic de grup A (Streptococcus pyogenes). Ea este o boală contagioasă, fiind una dintre cele mai întâlnite infecții bacteriene în cadrul colectivităților de copii cu vârste cuprinse între 5-14 ani (grădinițe, școli, before/after-school).
Există și alte tulpini streptococice care pot duce la apariția scarlatinei, precum cele din grupul C sau G, dar sunt mult mai rar întâlnite.
Deși scarlatina este o boală care poate apărea oricând pe parcursul anului, totuși putem vorbi de o perioadă în care aceasta prezintă o incidență maximă, și anume: toamna, iarna și primăvara (lunile septembrie-mai).
Cum se transmite și manifestă scarlatina?
Ca orice boală contagioasă, scarlatina necesită un interval de timp de la momentul infectării și până la apariția primelor semne și simptome, interval de timp care se numește perioadă de incubație. În cazul scarlatinei această perioadă de incubație este de aproximativ 2-5 zile. O persoană este contagioasă, adică poate transmite boala, aproximativ cu o zi înainte de apariția semnelor și simptomelor, adică atunci când nu știe că este bolnavă.
Infecția poate fi transmisă de o persoană purtătoare de streptococ (cu localizare în faringe, cavitate nazală sau pe piele). Această persoană purtătoare poate fi bolnavă, adică prezintă semne și simptome ale infecției streptococice sau poate fi așa-numitul purtător sănătos.
Calea de transmitere a streptococului este cel mai des aerogenă (prin picături cu secreție nazo-faringiană și salivă rezultate din strănut, tuse, vorbit) și mai rar, prin obiecte contaminate (prin utilizarea aceluiași pahar, tacâmuri, jucării).
Deși numeroase persoane iau contact cu streptococul beta-hemolitic, totuși nu toate persoanele dezvoltă scarlatină.
Apariția scarlatinei este determinată de o tulpină de streptococ beta-hemolitic care are capacitatea de a produce o toxină eritrogenă (eritrotoxina Dick). Odată pătruns în organism, streptococul se multiplică la nivelul faringelui, considerat poartă de intrare, unde determină înroșirea puternică a mucoasei și eventual apariția secrețiilor purulente. Streptococul eliberează toxina eritrogenă menționată, care difuzează apoi pe cale sanguină în organism și produce erupția și sindromul toxic din scarlatină.
Imunitatea este durabilă, dar este specifică eritrotoxinei streptococice implicate. Cu alte cuvinte, persoana nu va mai face scarlatină, dar va mai putea avea infecții streptococice.
În primul rând, să vedem care sunt principalele manifestări ale acestei afecțiuni:
– febră care apare brusc
– frisoane
– stare generală alterată
– dureri de cap (cefalee)
– dureri în gât și dificultăți la înghițit (odinofagie, disfagie)
– lipsa poftei de mâncare (inapetență)
– stări de greață, vărsături
– dureri abdominale
– erupție caracteristică la nivelul pielii (exantem)
– roșeață (congestie) intensă la nivel faringian și amigdalian (uneori depozite de puroi la nivelul amigdalelor) și modificări ale mucoasei limbii (enantem)
– creșterea în dimensiuni a ganglionilor din zona gâtului (adenopatii latero-cervicale și submandibulare)
Exantemul sau erupția de la nivelul pielii are câteva aspecte caracteristice în scarlatină:
foto: cazuistica personală (debutul erupției)
– apare la nivelul gâtului, axilelor și toracelui și apoi coboară pe membrele superioare și inferioare (de obicei până la genunchi)
– este asemănătoare unei arsuri solare, punctiformă, dar care confluează
– este aspră la atingere (senzația este ca și cum ai trece mâna peste șmirghel)
– nu este pruriginoasă: copilul nu se plânge că îl ,,mănâncă” pielea
– nu afectează fața, palmele și tălpile picioarelor
– fața poate avea aspect pălmuit sau de mască (,,masca lui Filatov”): obrajii sunt roșii, există o zonă mai palidă în jurul buzelor iar buzele sunt de culoare roșu-aprins (carminate)
– la nivelul plicii cotului, pumnului sau genunchilor pot fi prezente linii roșii-vineții (semnul Grozovici-Pastia), care dispar după retragerea erupției de pe piele
– după apariția erupției, febra nu mai este atât de înaltă
– erupția începe în următoarele zile să pălească și urmează o descuamare sub forma unor solzi fini și uneori în fâșii mai mari (lambouri) la nivelul mâinilor
Enantemul sau erupția la nivelul mucoaselor prezintă, de asemenea, aspecte caracteristice în scarlatină:
foto: cazuistica personală (faringe intens congestionat, cu contur bine delimitat, depozite de puroi pe amigdale)
– gâtul copilului este extrem de roșu la nivel faringo-amigdalian, fiind descris cu aspect de flacără și de contur tras cu creionul, deoarece roșeața intensă se oprește brusc la limita dintre palatul moale și cel dur
– pot fi prezente depozite de puroi pe amigdale
– limba prezintă o serie de modificări ciclice, specifice (ciclu lingual):
ziua 1: aspect încărcat, alb (limbă saburală)
ziua 2: începe să se descuameze de la vârf și de la margini spre centru (vârful limbii și marginile devin roșii, în timp ce restul limbii rămâne alb)
ziua 3: continuă descuamarea limbii în direcția menționată, iar limba are un aspect descris în forma literei V
descuamare de la vârf și margini spre baza limbiilimba pe care se vizualizează bine papilele, aspect de zmeură
foto: cazuistica personală
ziua 4: limba este complet descuamată, roșie, cu aspect de zmeură (aspect datorat papilelor gustative care sunt descoperite)
ziua 5-7: limba începe să își refacă stratul epitelial, având un aspect lăcuit
ziua 10-14: limba revine la aspectul normal
Perioada de convalescență începe cu încheierea ciclului lingual și dispariția erupției și are o durată de 2-3 săptămâni.
Persoana bolnavă este contagioasă atât timp cât este purtător de streptococ. După începerea tratamentului specific cu antibiotic, contagiozitatea dispare în 1-2 zile.
Diagnostic
În prezența unui pacient cu simptomele menționate, diagnosticul se pune prin detectarea streptococului în exsudatul faringian. În această situație este foarte important să se respecte recomandările de recoltare (pe nemâncate, fără toaleta prealabilă a gurii, utilizarea de spray-uri sau tablete cu efect dezinfectant ori apă de gură și înainte de începerea antibioterapiei) și tehnica de recoltare să fie corectă (cu tamponul steril de recoltare să se șteargă amigdalele și peretele faringian, insistând pe zonele inflamate și cu secreții purulente, nu doar să se atingă puțin de aceste zone). Un dezavantaj al exsudatului faringian este acela că rezultatul îl primim abia după 2-3 zile. El reprezintă însă investigația de certitudine.
Există varianta efectuării testului Antigen streptococic rapid prin intermediul căruia putem primi rezultatul în decurs de câteva minute.
Nu facem analiza ASLO pentru diagnosticarea infecției streptococice! De ce? Pentru că anticorpii anti-streptolizină O apar după aproximativ 2 săptămâni de la debutul bolii. Ei au importanță ulterior, creșterea lor corelându-se cu riscul dezvoltării anumitor complicații.
Mai multe despre ASLO puteți citi în articolul de aici:
– alimentație constând alimente moi, ușor de înghițit, bogate în vitamine și minerale
– hidratare corespunzătoare
– tratamentul simptomelor: febra beneficiază de antitermice, durerea de gât de antiinflamatoare și spray-uri locale
– tratamentul infecției: antibiotic de tipul penicilinei sau la cei cunoscuți cu alergie la penicilină: claritromicină, azitromicină, cefalosporină
– măsuri preventive: igiena mâinilor cu apă și săpun, strănutul/tușitul în plica cotului sau șervețel și spălarea ulterioară pe mâini, interzicerea folosirii la comun a veselei și tacâmurilor, dezinfectarea suprafețelor, aerisirea periodică a încăperilor, neprezentarea în colectivitate a copiilor cu infecții respiratorii acute (febră, secreții muco-purulente, tuse).
Diagnosticul și tratamentul antibiotic vor fi efectuate și inițiate de către medic!
Se ridică 3 întrebări majore vis-a-vis de testarea pentru streptococ în urma depistării unui caz de scarlatină:
1. Testăm toți contacții?
NU!!!
Vom testa doar contacții persoanei cu scarlatină care prezintă simptome (febră, angină eritematoasă)!
Contacții persoanei cu scarlatină (membrii familiei, colegii de colectivitate) vor fi însă supravegheați de către medicul de familie timp de 10 zile de la depistarea cazului.
Vom testa, de asemenea, pacienții care sunt suspecți de complicații (reumatism articular, glomerulonefrită).
2. Tratăm toți contacții?
NU!!!
Nu este necesar tratamentul profilactic cu antibiotic la contacții asimptomatici!
3. Tratăm purtătorul sănătos de streptococ?
NU!!!
Purtătorul de streptococ va fi tratat doar în situația în care face parte dintr-un focar de angină streptococică sau scarlatină sau dacă locuiește cu o persoană cu reumatism articular acut sau alte complicații dezvoltate post infecție cu streptococ. O categorie aparte reprezintă persoanele care lucrează în spital, asistență socială, învățământ sau sectorul alimentar.
Conform metodologiei DSP definiția pentru cazul de scarlatină presupune:
Criterii clinice:
– orice persoană cu vârsta ≤ 14 ani care întrunește următoarele trei criterii: angină, febră, erupție cutanată micro-papulo-eritematoasă, aspră la pipăit.
Criterii de laborator:
– izolarea streptococului beta-hemolitic de grup A prin cultura exsudatului faringian.
Criterii epidemiologice:
– legătura epidemiologică cu un caz confirmat de scarlatină.
Focarul de scarlatină este definit ca apariția a cel puțin 3 cazuri de scarlatină într-o colectivitate (școală, grădiniță) raportate la distanță de maximum 10 zile unul față de celălalt și cu legătură epidemiologică între cazuri.
Tratament alternativ
Alături de tratamentul clasic al scarlatinei, putem beneficia de metode alternative de tratament în susținerea organismului, remedii care pot diminua simptomele neplăcute și pot scurta perioada de convalescență.
Febra o putem gestiona cu ajutorul produselor pe bază de scoarță de salcie, al extractului din muguri de coacăz negru și al celui din mlădițe de măceș.
foto: istockphoto.com
Durerile de gât pot beneficia de gargară cu ceai de salvie, un redutabil antibacterian natural. De asemenea, extractul din muguri de coacăz negru, datorită efectului său antiinflamator, este benefic și în această situație. Extractul din muguri de nuc și cel din mlădițe de lemn câinesc sunt de asemenea un redutabil ajutor în reducerea inflamaţiei de la nivelul mucoaselor.
Susținerea sistemului imunitar o putem realiza prin produsele stupului și prin preparate pe bază de porumbar, cătină, usturoi, noni, aloe, turmeric.
Consumul adecvat de lichide poate fi încurajat prin prepararea de limonadă, apă enzimatică, sucuri de fructe și legume, ceaiuri din plante (levănțică, salvie, tei, coada șoricelului, nalbă, mentă, mușețel, fructe de pădure).
Uleiurile volatile (esențiale) care ne pot fi de ajutor sunt: tămâie, salvie, melaleuca, copaiba, levănțică, mentă, eucalipt, citrice, scorțișoară, cuișoare, oregano, cimbru etc.
foto: istockphoto.com
De asemenea, toate simptomele pot beneficia de tratament homeopat, care este individualizat. Dintre remediile care pot fi utilizate în amigdalita streptococică, în scarlatină și în convalescența acestor afecțiuni, menționăm: Streptococcinum, Hepar sulfur, Mercurius solubilis, Phytolacca decandra, Belladona, Apis mellifica, Lachesis mutus etc.
Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic și nu încurajează automedicația.
Fotografiile din cazuistica personală sunt postate cu acordul părinților. Ele aparțin aceluiași pacient, în evoluție. Scopul efectuării fotografiilor a fost de a mă ține la curent cu evoluția, nu au fost concepute pentru a fi postate, dar consider că sunt destul de relevante în înțelegerea patologiei.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie selectivă:
1. Curs de boli infecțioase (coord. Alexandru Crișan), Ed. De Vest, Timișoara, 2015
2. Tratat de pediatrie (coord. Florea Iordăchescu), Ed. All, 2019
3. Tratat de pediatrie (coord. Doina Anca Pleșca), Ed. MedicHub Media, București, 2021
4. Boiron M, Roux F – Homeopatie Dosarele expertului: Pediatrie, Ed. Viața medicală românească, București, 2016
5. Bojor O – Ghidul plantelor medicinale și aromatice de la A la Z, Ed. Fiat Lux, București, 2003
6. Chiotan, M – Boli infecțioase, Ed. Național, 2011
7. Pitera F – Compendiu de gemoterapie clinică, Tipografia Muntenia, Constanța, 2000
Varicela este una dintre cele mai cunoscute boli infecto-contagioase ale copilăriei. Ea este cauzată de virusul varicelo-zosterian, același virus care determină zona zoster la pacienții adulți. De obicei boala apare în mici epidemii, în colectivitățile de preșcolari și școlari, în perioada toamnă-primăvară. Sugarii sunt de obicei protejați în primele luni de viață (4-6) prin anticorpii transmiși transplacentar de la mamă sau prin alăptare.
Virusul varicelo-zosterian (care este un virus herpetic) pătrunde în organism pe cale aerogenă, respiratorie, prin inspirarea particulelor virale răspândite de o persoană contagioasă sau prin atingerea obiectelor contaminate cu secreții de la o persoană contagioasă (salivă, lichid din vezicule).
Odată pătruns în organism, virusul începe să se multiplice la nivelul mucoasei respiratorii, generând mai multe valuri de viremie (eliberarea virusului în sânge) care se manifestă prin pusee de febră, urmate de erupții la nivelul pielii și mucoaselor. Există și forme care evoluează fără febră sau doar cu subfebrilități.
Varicela este manifestarea unei prime infecții cu virusul varicelo-zosterian, virusul rămânând însă cantonat în ganglionii radiculari ai nervilor senzitivi pe toată durata vieții. În anumite condiții de scădere a rezistenței organismului, infecția latentă se poate reactiva, cu apariția unei erupții pe jumătate de corp (mai exact, pe dermatoamele nervului afectat), caracteristică pentru zona zoster.
Varicela cuprinde mai multe etape: incubația, perioada preeruptivă și perioada de erupție propriu-zisă.
foto: istockphoto.com
Incubația
Incubația în cazul varicelei durează între 10-21 zile. Contagiozitatea începe aproximativ din ultimele 5 zile ale incubației și se menține până când toate veziculele au ajuns la stadiul de cruste. Astfel, copiii răspândesc cu foarte mare ușurință virusul în ultimele zile ale incubației, când părinții nu știu că al lor copil urmează să facă varicelă.
Perioada preeruptivă
Debutul varicelei are loc cu simptome nespecifice precum: febră, lipsa poftei de mâncare, apatie, secreții nazale, dureri de gât, cap sau dureri musculare. În funcție de vârstă și de statusul imunitar al copilului, această perioadă poate lipsi sau poate dura între 1 și 7 zile.
Perioada eruptivă
Erupția apare în valuri, de obicei precedată de pusee febrile (generate de viremie), mai întâi pe trunchi, apoi pe membre și pe zona feței. De asemenea, erupția apare și pe pielea păroasă a capului, pe mucoase (buco-faringiană, conjunctivală, ano-genitală) și, în formele severe, pe organele interne.
Children hands with chicken pox, rash and blisters. foto: istockphoto.com
La momentul eruperii, pe piele apar mici pete roșii (macule) rotunde sau ovale, inegale, cu o dimensiune aproximativă de 2-5 mm. Ulterior, în următoarele câteva ore (6-12) petele roșii devin mai ieșite în relief (papule) și în alte câteva ore se transformă în mici beșicuțe cu lichid clar (vezicule), înconjurate de o zonă roșiatică. În următoarele zile, lichidul din vezicule începe să se resoarbă și are un aspect mai tulbure. Vezicula se deprimă treptat și se formează în 3-5 zile crusta. Crustele se detașează în aproximativ 7-10 zile, pielea din zona crustelor rămânând ușor depigmentată.
Erupția în valuri succesive determină astfel un caracter foarte variat al erupției, fapt care face ca pe corp să se găsească în același timp ,,bubițe” în diverse stadii de evoluție (de la macule, la papule, vezicule sau cruste).
Starea generală a copiilor este în general bună. În primele zile predomină disconfortul dat de tabloul febril, iar mai apoi caracterul pruriginos al erupției. În cazul erupției la nivelul mucoasei buco-faringiene, veziculele se sparg cu ușurință și ulcerează, fiind foarte dureroase și determinând copilul să refuze alimentația. În plus, acestea se pot suprainfecta cu ușurință.
Evoluția varicelei este în general bună, cu vindecare și dobândirea unei imunități durabile, uneori pentru toată viața. Un număr mic de pacienți pot face totuși complicații grave precum encefalită sau pneumonie. Din acest motiv este recomandat să păstrați legătura cu medicul copilului și să vă prezentați la consult dacă febra înaltă persistă mai mult de 3 zile, copilul are dureri puternice de cap, redoare de ceafă, îl deranjează lumina, varsă, are tulburări de limbaj sau de mers. Un alt motiv pentru consultul medical îl reprezintă răspândirea erupției în zona ochilor, modificarea aspectului veziculelor, lichidul din interior devenind purulent, veziculele crescând în volum sau unindu-se.
Tratament
Pacienții cu varicelă se izolează la domiciliu pentru o perioadă de aproximativ 2 săptămâni. În general, la copiii fără alte probleme de sănătate, nu este necesară spitalizarea.
Alimentația va fi una ușoară, constând din alimente moi, pasate, pireuri, iaurturi, pentru a putea fi consumate în cazul ulcerațiilor bucale. Aport lichidian corespunzător: supe, ciorbe, supe cremă, ceaiuri, limonadă, sucuri din fructe și legume proaspete.
În caz de febră cu stare generală proastă se pot administra antitermice. Se vor evita aspirina la copii (risc de sindrom Reye) și, de asemenea, ibuprofenul. Ibuprofenul poate duce la complicații supurative sau necrotice severe ale pielii și ale țesutului celular subcutanat (să nu uităm de erupțiile de pe mucoase!).
Calmarea mâncărimilor provocate de erupții se face prin administrare de antihistaminice și aplicarea locală a unor creme sau loțiuni calmante. Unghiile vor fi tăiate scurt pentru a evita leziunile produse prin scărpinare (leziuni de grataj) și infectarea lor.
Tratamentul antiviral este indicat doar pacienților cu imunodeficiențe sau forme severe.
Profilaxia se poate realiza prin intermediul vaccinului antivirus varicelo-zosterian.
Remedii naturale
O serie de remedii naturale pot fi folosite pentru a trece cu ușurință peste infecția cu virusul varicelo-zosterian:
– extractul din muguri de coacăz negru are efect antiinflamator și calmează erupția și mâncărimile provocate de aceasta
– extractul din mlădițe de lemn câinesc are un efect antiinflamator pe mucoase și contribuie la regenerarea acestora
Pentru erupțiile de pe piele:
– băi scurte în apă în care se adaugă infuzie de gălbenele, infuzie de salvie, bicarbonat de sodiu sau făină din fulgi de ovăz: bicarbonatul și fulgii contribuie la calmarea mâncărimilor, iar infuziile au efect reepitelizant, antiviral și antibacterian
foto: istockphoto.com
– spray cu gel de aloe vera, apă termală sau extract hidrogliceric de propolis (fără alcool)
– putem aplica pe zonele de erupție un unguent preparat din ulei de cocos, bicarbonat de sodiu și o picătură de ulei esențial de mentă
– un alt unguent se poate prepara din ulei de cocos, pudră de argilă și o picătură de ulei din arbore de ceai
Pentru erupțiile de pe mucoase:
– gargară cu apă cu bicarbonat de sodiu
– gargară cu un amestec din ceai de gălbenele, salvie, levănțică și nalbă
– infuzia din plantele amintite poate fi turnată într-un recipient tip spray cu care se pulverizează periodic mucoasa bucală
– spray cu extract hidrogliceric de propolis (fără alcool)
– în cazul leziunilor apărute pe mucoasa ano-genitală se pot face băi de șezut cu infuzie călduță din plantele amintite, în care putem adăuga și bicarbonat de sodiu
Mituri sau de la pacienți adunate….
foto: istockphoto.com
Spălarea copilului este contraindicată!
Dimpotrivă, igiena previne suprainfectarea veziculelor. Trebuie doar evitate băile prelungite și frecarea corpului cu prosopul după spălare, pentru a nu rupe veziculele. De aceea, sunt mai recomandate dușurile scurte și uscarea corpului prin tamponare ușoară cu prosopul.
Purtarea de haine roșii grăbește vindecarea!
Potrivit cromoterapiei, culoarea roșie contribuie la îmbunătățirea stării generale, dar este contraindicată în febră și erupții deoarece stimulează creșterea temperaturii corpului.
Deci nu contează în ce culoare îi îmbrăcați pe copii, este important ca hainele să fie comode, din fibre naturale, pentru a lăsa pielea să respire și să nu se supraîncălzească.
Copilul nu are voie să iasă deloc afară
Izolarea la domiciliu se recomandă pentru limitarea răspândirii bolii și în principal pentru evitarea contactului cu femeile însărcinate (care nu au avut varicelă și nu sunt vaccinate), cu sugarii mici neimunizați sau cu persoane ce suferă de imunodeficiențe. Copilul poate fi scos însă afară în curte să se joace dacă nu intră în contact cu alți copii/persoane. Reținem: restricția ieșirii se face pentru a nu răspândi infecția și a nu infecta alte persoane, în special grupele cu risc. Virusul este puțin rezistent în mediul înconjurător.
Varicela se face o singură dată în viață
Există situații când imunitatea lăsată de varicelă nu este pe viață și adulții (sau copiii mai mari) pot face din nou varicelă, deși au avut în copilărie. Cel mai frecvent însă, adulții care au avut varicelă fac zona zoster.
Vaccinul te scapă de varicelă
Vaccinarea nu oferă protecție 100%. Ajută organismul să facă o formă mai ușoară de varicelă, fără complicații.
Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic și nu încurajează automedicația.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie selectivă
1. Alexandru Crișan (coord.), Curs de boli infecțioase, Ed. de Vest, Timișoara, 2015, p. 51-55.
2. Doina Anca Pleşca (coord.), Tratat de pediatrie, Ed. MEDICHUB MEDIA, București, 2021, p.788-789.
3. Nelson, Textbook of Pediatrics,18th edition, p. 1366-1372.
4. Mikaeloff Y, Kezouh A, Suissa S. Nonsteroidal anti-inflammatory drug use and the risk of severe skin and soft tissue complications in patients with varicella or zoster disease. Br J Clin Pharmacol. 2008 Feb;65(2):203-9. doi: 10.1111/j.1365-2125.2007.02997.x. Erratum in: Br J Clin Pharmacol. 2010 Jun;69(6):722. PMID: 18251759; PMCID: PMC2291221.
Înțepăturile de insecte reprezintă o provocare pentru copii și adulți deopotrivă, pe tot parcursul anului, dar în special în sezonul primăvară-toamnă.
Dintre cele mai frecvente înțepături menționăm cele de: țânțar, purice, păduche, păianjen, muscă, viespe, albină, căpușă, ploșniță sau furnică.
Sunt periculoase înțepăturile de insectă?
Unele dintre ele pot transmite anumite boli sau pot provoca reacții alergice severe. Însă majoritatea înțepăturilor de insecte nu sunt problematice, nu transmit boli și nu creează reacții alergice puternice persoanelor fără probleme anterioare de sănătate.
Când este cazul să ne îngrijorăm?
Unele înțepături sunt foarte dureroase sau pot provoca o reacție alergică locală puternică: pielea se înroșește și se umflă (apare edemul), pot apărea vezicule. În unele cazuri acul (albină, viespe) poate rămâne în piele și trebuie scos. Alteori, întreaga insectă poate rămâne sub piele, cum este cazul căpușei și, fiind mică la început poate să nu fie observată de către părinți imediat, mai ales dacă se află în zona scalpului, în spatele urechilor etc.
Periculoase sunt înțepăturile din jurul ochilor, nasului, gurii, datorită edemului alergic care poate crea dificultăți în respirație. Acest tip de înțepături necesită de obicei prezentarea la medic de urgență.
Dacă în urma unei înțepături de insectă starea generală a persoanei devine foarte influențată prin apariția febrei, durerilor articulare sau musculare, somnolenței, oboselii excesive, durerilor de cap și apar modificări ale pulsului și tensiunii arteriale, dificultăți de respirație sau chiar pierderea conștienței, atunci este necesar să ne prezentăm de urgență la medic.
foto: istockphoto.com
Dacă înțepătura a provocat o reacție violentă poate fi util, în cazul în care aveți posibilitatea, să puneți insecta (vie sau moartă) într-un recipient și să o luați cu dumneavoastră. Astfel, poate fi identificată insecta și dacă este vorba de o specie veninoasă sau, în situații speciale, poate fi trimisă la laborator pentru a fi analizată.
Cum recunoaștem o reacție alergică severă?
Recunoașterea unei reacții alergice severe (reacție anafilactică) la înțepăturile de insecte este importantă deoarece poate pune viața persoanei înțepate în pericol. Reacția alergică severă necesită tratament medical de urgență. Chiar dacă procentul persoanelor care dezvoltă reacții alergice severe este relativ mic, este util să putem recunoaște cum se manifestă acestea putând astfel salva viața unei persoane sau chiar pe a noastră.
O reacție alergică severă se poate manifesta prin:
– reacții la nivelul pielii: piele roșie (sau, dimpotrivă, palidă), senzație de mâncărime/usturime/arsură; zonele de piele roșie pot fi unice sau multiple ori se pot generaliza pe întreg corpul (urticarie); aceste zone pot avea diferite forme și mărimi, pot fi în relief sau nu, pot prezenta vezicule
– umflarea feței/buzelor/limbii/gâtului
– dificultăți la înghițire
– dificultăți de respirație/respirație șuierătoare
– modificări ale pulsului (rapid și slab)
– modificări ale tensiunii arteriale (hipotensiune)
– dureri de cap
– stări de greață însoțite sau nu de vărsături
– dureri abdominale severe/ diaree
– stări de amețeală
– leșin/pierderea conștienței.
Semnele unei alergii severe apar uneori la a doua sau la următoarele înțepături ale insectei. O persoană care a prezentat o reacție alergică severă la o înțepătură de insectă, este foarte probabil ca la un eveniment similar să prezinte din nou reacție anafilactică. Este recomandat consultul unui medic alergolog și purtarea permanentă cu sine a unui dispozitiv de injectare intramusculară a unei substanțe recomandate în tratamentul de urgență al reacțiilor alergice severe dacă ați avut un prim episod de reacție anafilactică post înțepătură de insectă.
Putem preveni înțepăturile de insectă?
Putem încerca să prevenim înțepăturile de insectă prin montarea plaselor pentru insecte în locuințe. Atunci când mergem în aer liber, putem folosi îmbrăcăminte corespunzătoare: bluze cu mânecă lungă, pantaloni lungi, șosete, haine în culori deschise (pentru a putea observa cu ușurință eventualele insecte). Dacă avem păr lung, este recomandat să îl prindem într-o coadă sau coc.
Lămpile de aromaterapie constituie și în acest caz o soluție eficientă pentru interior. Putem astfel să ținem insectele la distanță difuzând uleiuri precum: eucalipt, mentă, lavandă, bergamotă, cimbru, salvie, citronella, arbore de ceai, lemongrass ș.a.
De asemenea, putem folosi, atât pentru interior, cât și pentru exterior, lumânări îmbogățite cu uleiurile esențiale enumerate mai sus. Sau putem să ardem pe o farfurioară crenguțe de rozmarin și/sau salvie.
foto: istockphoto.com
Țânțarii sunt atrași de mirosul pe care îl emană pielea transpirată, de aceea o soluție în plus pentru evitarea înțepăturilor produse de ei o poate constitui efectuarea unui duș înaintea ieșirii în aer liber.
Plasarea în apropierea ferestrelor a unor ghivece cu plante precum lavandă, rozmarin, busuioc, mentă, iarba mâței (cătușnică) poate constitui o soluție în a ține insecte precum țânțarii și muștele la distanță.
foto: istockphoto.com
Nu în ultimul rând, putem apela la aplicarea unor repelente anti-insecte. Fiind fitoterapeut, vă voi recomanda repelentele naturale, care nu prezintă toxicitate pentru pielea noastră și nici pentru mediul înconjurător. Aceste repelente pot fi pulverizate pe îmbrăcăminte sau chiar direct pe piele în zonele de puls și mai expuse la potențialul atac al insectelor precum gleznele, încheieturile mâinilor sau regiunea cefei înainte de ieșirea în aer liber și ulterior la intervale de 1-2 ore (în cazul în care nu îl preparați dumneavoastră în casă vă recomand să citiți cu atenție eticheta produsului; unele repelente conțin uleiuri esențiale care nu se aplică pe pielea nou-născuților și nici a copiilor mici). Dacă ne așezăm pătura pe iarbă, putem pulveriza repelentul în perimetrul în care ne așezăm și pe pătura pe care o folosim. Evitați așezarea directă pe iarbă. Atenție să nu pulverizăm în ochi sau, în special în cazul copiilor, aceștia să nu atingă cu mâinile zonele în care au fost dați cu repelent și apoi să se frece la ochi.
Uleiurile esențiale utilizate cel mai frecvent pentru îndepărtarea insectelor sunt:
arbore de ceai (tea tree)
bergamotă
busuioc
cătușnică (rozmarin sălbatic, iarba mâței)
cedru
cimbru
citronella
eucalipt
foto: istockphoto.com
eucalipt citronat
geranium
lavandă
lămâie
lemongrass
mentă
rozmarin
scorțișoară
vanilie
verbină exotică (litsea)
tuia
ylang ylang
O rețetă de repelent natural anti-insecte puteți găsi aici:
Există în comerț brățări-repelente, plasturi impregnați cu uleiuri esențiale, lănțișoare, brățări și brelocuri care au un dispozitiv-recipient în care se montează bucăți de fetru colorat ce pot fi impregnate cu uleiuri esențiale – toate fiind utile pentru a ține insectele la distanță.
După o ieșire în aer liber, mai ales dacă a fost în parcuri sau zone bogate în vegetație, este bine să vă examinați cu atenție corpul, să faceți un duș și să puneți hainele purtate la spălat. Examinați cu atenție copiii, insistând în următoarele zone: cap (linia părului, în spatele urechilor, în pavilionul urechilor), axile, zona inghinală, abdomen (buric), în spatele genunchilor. Urmăriți copiii cu atenție și în cazul în care vedeți că duc mâna repetitiv într-o anumită zonă a corpului examinați acea zonă, poate fi sediul unei înțepături de insectă sau poate ascunde o căpușă mică.
Dacă aveți prieteni blănoși este recomandat să folosiți produsele antiparazitare recomandate de medicul veterinar și să le examinați periodic blana pentru a depista eventualii musafiri nepoftiți (pureci, căpușe).
În cazul în care vă aflați la un moment dat într-o zonă cu insecte, încercați să vă mențineți pe cât posibil calmul și să vă retrageți încet din acea zonă: dacă veți începe să alergați și să dați din mâini, nu veți face decât să agitați și să speriați insectele care se vor simți amenințate și vă vor ataca.
Ce putem face în cazul în care ne confruntăm cu mușcăturile de insecte?
Voi detalia în cele ce urmează principalele tipuri de insecte care ne pot înțepa și ce este specific fiecărui caz în parte. Majoritatea înțepăturilor de insecte nu sunt periculoase și pot fi tratate acasă. Citește cu atenție despre fiecare tip de înțepătură și când este cazul să te prezinți de urgență la medic.
Înțepătura de țânțar
foto: istockphoto.com
Majoritatea țânțarilor sunt inofensivi. Femelele de țânțar sunt cele care înțeapă și se hrănesc cu sânge, având nevoie de acesta pentru maturizarea și depunerea ouălor. Atunci când înțeapă, femela țânțar injectează în piele saliva sa, salivă care conține, între altele, substanțe anticoagulante (acestea împiedică coagularea sângelui pentru ca să poată fi aspirat cu ușurință prin trompă), responsabile pentru reacțiile alergice provocate.
La locul înțepăturii de țânțar apare de obicei o pată roșie și zona înțepăturii se umflă puțin (aceste leziuni se numesc medical papule). Deoarece în special copiii au tendința să se scarpine, leziunile tind să se agraveze: pielea este lezată și apar rănile, care se pot infecta.
Dintre bolile ce pot fi transmise de către țânțari, menționăm: malaria, febra galbenă și infecția cu virusul Zika. Dar trebuie să știm că nu toți țânțarii transmit aceste boli. Există anumite specii care transmit și, și în cadrul acelor specii, femelele țânțar trebuie să fie la rândul lor, infestate.
În cazul în care înțepătura de țânțar s-a produs putem aplica local:
– compresă rece sau gheață
– un unguent calmant pentru senzația de mâncărime sau usturime (există produse pe bază de rozmarin sălbatic /Ledum palustre, ulei esențial de lime; arnica)
– ulei esențial de mentă, citrice sau lavandă (diluate cu un ulei vegetal în funcție de vârstă)
– plasturi special concepuți în acest sens (conțin uleiuri esențiale, vitamina E)
– un plic de ceai verde/ ceai de gălbenele umezit și rece
– spray cu aloe vera sau gel de aloe
– o compresă cu oțet aromat
– o frunză proaspătă de busuioc sau mentă, pe care o frecăm puțin între degete pentru a elibera uleiurile volatile.
De asemenea, putem administra intern un antialergic natural precum extractul din coacăz negru.
În mod normal, la locul înțepăturii ar trebui să rămână vizibil punctul înțepăturii și o mică zonă roșie împrejur, la început ușor în relief, apoi doar la nivelul pielii. Dacă erupția ia amploare, asociază dureri articulare sau musculare, febră, greață și vărsături, dureri de cap, stare generală proastă, amețeli, leșin, atunci ne vom adresa medicului de urgență. De asemenea, dacă am călătorit într-o țară străină și înțepătura s-a produs acolo.
Dacă locul înțepăturii a fost scărpinat și s-au produs leziuni suplimentare ale pielii, este posibil să se formeze cruste și să se infecteze. În această situație zona se menține roșie, caldă, poate prezenta scurgeri purulente – caz în care trebuie examinată de medic și evaluat dacă se impune tratament antibacterian. O alternativă naturală în acest context o constituie preparatele pe bază de arbore de ceai, propolis, salvie.
Înțepătura de purice
foto: istockphoto.com
Puricele este o insectă frecvent întâlnită în gospodăriile unde sunt câini și pisici. Datorită faptului că sar, puricii pot ajunge cu ușurință la distanțe relativ mari. Ei pot supraviețui între 2 și 3 luni fără o gazdă.
Înțepătura de purice este mai intens resimțită decât cea de țânțar, saliva inoculată în timpul înțepăturii putând provoca reacții alergice puternice. Înțepătura de purice poate fi recunoscută după dispunerea mușcăturilor în grupuri de câte 3-5 înțepături și în apropierea zonelor de chilot, pantalon, șosete (deasupra liniei șosetelor), zona subrațului, în spatele genunchilor, plasate la intervale libere (deoarece purecul se deplasează prin sărituri). Locul înțepăturii va prezenta un punct roșu în mijloc și o zonă roșie, în relief, relativ dură, în jurul punctului de înțepătură.
De asemenea, putem să ne dăm seama că este vorba de o înțepătură de purice identificând mici puncte negre sau roșii pe cearșafuri sau haine, care nu sunt altceva decât materii fecale de purice (culoarea se datorează sângelui ingerat).
Puricii pot fi purtătorii anumitor boli, pe care le pot transmite prin înțepătură, precum: tifosul sau boala zgârieturii de pisică. În trecut, prin înțepăturile de purice s-a transmis ciuma.
Persoanele cu teren alergic pot prezenta reacții alergice severe – dermatita alergică la înțepătura de purice. Acestea pot dezvolta vezicule (beșici cu lichid limpede în jurul înțepăturii).
Datorită senzației puternice de mâncărime și/sau durere persoanele sensibile pot prezenta insomnie, stare de agitație.
Este necesar să ne prezentăm la medic în cazul unei dermatite severe, supurării și infectării locului de înțepătură, apariției febrei, durerilor de cap, stărilor de greață, somnolenței, inflamării ganglionilor (limfadenopatie), durerilor articulare și/sau musculare, modificării pulsului și/sau tensiunii arteriale, stărilor de amețeală sau leșin.
În cazul în care înțepătura de purice s-a produs putem aplica local:
– compresă rece sau gheață
– un unguent calmant pentru senzația de mâncărime sau usturime (există produse pe bază de rozmarin sălbatic /Ledum palustre, ulei esențial de lime; arnica)
– ulei esențial de mentă, citrice sau lavandă (diluate cu un ulei vegetal în funcție de vârstă)
– plasturi special concepuți în acest sens (conțin uleiuri esențiale, vitamina E)
– un plic de ceai de trei frați pătați umezit și rece
– spray cu aloe vera sau gel de aloe
– o compresă cu oțet aromat
– o frunză proaspătă de busuioc sau mentă, pe care o frecăm puțin între degete pentru a elibera uleiurile volatile
– o pastă obținută din amestecul unei linguri de bicarbonat de sodiu (se poate folosi și de amoniu) și 2 linguri de apă; se poate pune o picătură de ulei esențial de mentă în pasta obținută pentru a amplifica efectul
– o felie de lămâie rece.
În plus, se recomandă schimbarea hainelor, efectuarea unor dușuri repetate (inițial cu săpun, apoi doar cu apă călduță), schimbarea lenjeriei de pat, aspirarea și scuturarea covoarelor, preșurilor, cuverturilor (acestea pot adăposti ouă de pureci). Se va acorda o atenție sporită aspirării colțurilor și crăpăturilor din parchet/podea, zonelor de sub mobilă, în care se pot afla ouăle de purice. Coconii de purice pot rezista în astfel de locuri ascunse și câteva luni.
foto: istockphoto.com
În cazul în care avem animale de companie se recomandă igienizarea periodică a canapelelor și a saltelelor folosind dispozitive de curățare profundă tip injecție-extracție. Animalele de companie vor fi deparazitate periodic; putem folosi zgărzi anti-purici.
Se recomandă și tunderea periodică a ierbii în apropierea locuinței.
Înțepătura de păduche
foto: istockphoto.com
Înțepătura de păduche constituie o problemă în special în cazul copiilor mici aflați în colectivitate, dar nu numai. Ei se atașează de părul persoanelor (indiferent dacă este curat sau nu) și reprezintă o adevărată pacoste pentru cei cu părul lung (dacă mai este și creț…).
Păduchele se agață de firele de păr și se hrănește cu mici cantități de sânge. În momentul înțepăturii, păduchele injectează în piele împreună cu saliva sa anumite substanțe care împiedică coagularea sângelui și irită terminațiile nervoase de la nivelul pielii. Din acest motiv înțepătura lor provoacă mâncărimi puternice și ar trebui să ne ajute să o recunoaștem (în cazul în care nu am identificat insecta sau ouăle) semnele lăsate la limita părului pe care persoana înțepată și le face prin scărpinare (leziuni de grataj). Aceste răni pot fi observate la nivelul scalpului sau la linia părului în zona cefei și în spatele urechilor. Senzația de mâncărime este una destul de puternică, astfel încât persoana infestată cu păduchi se va scărpina într-una în cap. Copiii pot prezenta stări de nervozitate, insomnie, scăderea performanțelor școlare.
Păduchii își depun ouăle (lindini) pe lungimea firelor de păr, în apropierea scalpului. Ouăle sunt de formă ovală, de culoare alb-gălbuie.
foto: istockphoto.com
Pentru îndepărtarea păduchilor și a ouălor acestora există șampoane speciale și piepteni special concepuți, cu perii foarte apropiați pentru a favoriza desprinderea ouălor (unii piepteni sunt prevăzuți și cu lupă). Mai nou, au apărut și piepteni electrici pentru îndepărtarea păduchilor și a ouălor acestora, care pot ușura chinul acestei activități, având pe lângă dispozitivul clasic tip pieptene și capacitatea de aspirare și colectare a insectelor.
Lenjeria de pat și îmbrăcămintea vor fi schimbate des până la scăparea de paraziți și spălate la temperaturi înalte.
De obicei înțepătura de păduche nu pune alte probleme decât reacția alergică locală și foarte rar păduchii pot transmite boli. Îndepărtarea lor trebuie să fie cât mai rapidă pentru a preveni răspândirea în cadrul colectivității și la ceilalți membri ai familiei.
Pentru calmarea leziunilor de la nivelul scalpului și prevenirea infectării lor se poate clăti părul cu un amestec din ceai de gălbenele, levănțică, mentă și salvie.
Puteți pulveriza părul cu un dispozitiv tip spray în care preparați un amestec din apă și uleiuri esențiale cu efect insecticid: arbore de ceai, cedru, lavandă, mentă, cuișoare, eucalipt, geraniu.
Înțepătura de muscă
foto: istockphoto.com
Înțepătura de muscă nu este atât de frecventă ca și precedentele, în primul rând datorită faptului că este o insectă de dimensiuni mai mari, care poate fi observată mai ușor și care pătrunde mai greu în locuințe dacă am amplasat plase de protecție. Cu toate acestea trebuie să fim vigilenți, în special în zilele de caniculă, când, din cauza temperaturilor ridicate, muștele devin mai agresive. Înțepăturile de muscă pot provoca durere la locul înțepăturii și apariția unei zone roșii, care se estompează în decurs de câteva ore în mod normal.
De asemenea, prin înțepătura de muscă pot fi transmise anumite virusuri, precum virusul Zika. Dacă în urma unei înțepături de muscă prezentați simptome precum febră, dureri de cap, dureri musculare sau articulare, somnolență, modificări ale pulsului și/sau tensiunii, stări de amețeală sau leșin, este necesar să vă prezentați la medic.
O insectă care seamănă cu musca și poate ocazional înțepa și omul este tăunul. Înțepătura de tăun este foarte dureroasă și poate transmite numeroase boli. Dacă în urma unei înțepături de tăun locul înțepăturii se umflă foarte tare și apar secreții purulente este necesar să vă prezentați la medic.
În cazul în care înțepătura de muscă s-a produs putem aplica local remediile indicate în cazul înțepăturii de purice sau țânțar.
Înțepătura de furnică
foto: istockphoto.com
Este inevitabil atunci când ieșim în aer liber să nu întâlnim furnici. Trebuie să știm că furnicile atacă doar dacă se simt amenințate. Și cum s-ar simți când copiii le strică mușuroiul cu piciorul sau lopățica? Majoritatea înțepăturilor de furnici nu sunt problematice; ele vor determina o senzație de durere și arsură la locul înțepăturii, roșeață, urmată de apariția unei mici vezicule cu lichid transparent, care în mod normal se remit în câteva zile.
Dintre speciile care pun probleme trebuie să menționăm furnicile roșii. Acestea sunt o specie de furnici mai agresive și veninoase. Înțepăturile lor provoacă local dureri intense, arsuri și vezicule, care pot persista mai multe zile, dar pot determina reacții alergice severe locale sau generale. Dacă ați fost înțepat de o furnică roșie ar fi indicat să vă prezentați într-un serviciu medical de urgență datorită potențialului alergenic puternic al înțepăturilor acestor insecte.
Dacă atunci când ieșiți în aer liber vedeți un furnicar, este indicat să vă așezați cu pătura la distanță de acesta. Dacă furnicile s-au urcat pe dumneavoastră, încercați să le dați jos de pe corp și haine și să vă îndepărtați de furnicar.
În cazul în care înțepătura de furnică s-a produs putem aplica local remediile indicate mai sus în cazul înțepăturii de purice sau țânțar.
Înțepătura de căpușă
A tick crawls on a man’s arm.Pair of “seed” ticks, attached to human skin with a pin near one to give an indication of their miniscule size. Seed ticks are baby ticks, freshly hatched and the are tiny. They look like specks of dust when attached to people or animals but can cause irritating bites equal to those from larger ticks. Photo taken in Gainesville, Florida, ticks were picked up while hiking in Jennings state forest in Northeast Florida. Nikon D7200 with Nikon 105mm macro lens with extension tubesTick sucking blood from human skin
Small Ixodes ricinus bug on human skin sucking blood. Tick insect parasite biting, macro photoA female dog tick (Rhipicephalus sanguineus) stuck in the arm skin of a man in SummerThe castor bean tick in human skin
foto: istockphoto.com
Căpușele sunt insecte întâlnite în zone cu multă vegetație. Înțepătura de căpușă poate trece neobservată la început deoarece, spre deosebire de înțepăturile despre care am vorbit până acum, aceasta nu este dureroasă: saliva căpușei conține substanțe anestezice, pe care le introduce în piele în timpul înțepăturii. Dar, căpușa se atașează de pielea persoanei pe care o înțeapă și continuă să se hrănească cu sângele acesteia. Dacă la început este mică și nu o observăm, pe măsură ce aspiră tot mai mult sânge, se umflă și devine vizibilă. Dacă ajunge la dimensiuni mari, poate fi îndepărtată cu ușurință sau cade singură. Cu cât căpușa rămâne mai mult timp atașată pe pielea unei persoane, cu atât crește posibilitatea transmiterii bolilor. Boala cea mai de temut în cazul înțepăturii de căpușă este boala Lyme sau borelioza, cauzată de bacteria Borrelia burgdorferi. Nu toate căpușele transmit această bacterie, doar căpușele care sunt infectate, iar o căpușă contaminată ar trebui să stea atașată de pielea persoanei un interval de 36-48 ore pentru a o transmite.
În cazul înțepăturii de căpușă trebuie să urmărim astfel două aspecte importante. Primul este îndepărtarea cât mai rapidă și corectă a căpușei, fără a rămâne resturi din insectă sub piele. Apoi, va trebui să urmărim un semn specific al infectării cu bacteria Borrelia burgdorferi, și anume, apariția eritemului; acestuia i se adaugă semne și simptome generale precum febră, dureri de cap, dureri articulare și/sau musculare, oboseală, somnolență. Eritemul (roșeața) care apare în boala Lyme are anumite caracteristici. Astfel, există o zonă roșie de formă rotundă sau ovală, înconjurată de o zonă de piele normal colorată, care la rândul ei este înconjurată de o altă zonă roşie ce se extinde progresiv. Eritemul are astfel un aspect asemănător unei ținte.
foto: istockphoto.com
Eritemul crește cu câțiva centimetri pe zi, din acest motiv fiind numit eritem migrator, nu este dureros și nici nu dă senzație de mâncărime. De obicei eritemul apare la locul înțepăturii într-un interval cuprins între 1 zi și o lună de la momentul înțepăturii căpușei, dar poate apărea și la distanță de locul înțepăturii și dispare după câteva săptămâni. Eritemul migrator reprezintă primul stadiu al bolii Lyme. Etapele următoare ale bolii cuprind manifestări cardiace, neurologice și dureri articulare, putând dura de la câteva săptămâni până la câteva luni; ultimul stadiu poate apărea la distanță de câțiva ani. Tratamentul clasic constă în administrare orală de antibiotic. Când avem afectare neurologică, antibioticul va fi administrat intravenos.
Va trebui astfel să ne adresăm medicului dacă
– am fost înțepați de o căpușă și aceasta a stat atașată de piele mai mult de 24-36 ore (de cele mai multe ori nu putem identifica cu exactitate momentul în care s-a atașat căpușa)
– în urma înțepăturii de căpușă apare eritemul migrator
– apar simptome asemănătoare unei gripe în interval de până la o lună de la înțepătură.
Dacă am fost înțepați de o căpușă, aceasta va trebui îndepărtată. Cel mai sigur este să ne deplasăm într-un serviciu medical de chirurgie sau urgențe, care va acționa corespunzător în acest sens. Dacă din anumite motive nu ne putem prezenta la medic, putem îndepărta căpușa urmând pașii de mai jos:
foto: istockphoto.com
– avem nevoie de o pensetă cu vârf bont (există în farmacii pensete și clești speciali pentru îndepărtarea căpușelor)
– cu ajutorul pensetei, prindem căpușa cât mai aproape de piele și tragem (ușor și ferm) drept în sus, fără a roti pentru a nu rupe insecta și a rămâne segmentul cefalic al acesteia în piele și fără a strânge foarte tare, caz în care putem să o zdrobim sau să exercităm o presiune prea mare pe stomac și să forțăm eliminarea conținutului stomacului sub piele.
În mod normal, dacă, în încercarea de a scoate căpușa, parte din segmentul cefalic (căpușa nu are un cap propriu-zis) al acesteia rămâne sub piele, se va elimina în zilele următoare; există totuși un risc de infectare.
Deși controversate, există unele metode care pot determina căpușa să se desprindă singură. Acestea sunt aplicarea cu un bețișor de urechi de jur împrejurul căpușei a acetonei sau a uleiului esențial de mentă, lavandă, cimbru, oregano sau arbore de ceai. Utilizând această metodă, căpușa va părăsi singură locul în care s-a atașat, neexistând riscul rămânerii de resturi sub piele, dar este posibil ca ea să elimine o cantitate mai mare de salivă sau să regurgiteze conținutul stomacal, crescând riscul de infecție.
Nu vom încerca să presăm și să ,,stoarcem” zona în care se află căpușa deoarece insecta nu se va elimina în acest mod datorită cleștilor cu care se atașează.
După îndepărtarea căpușei, zona înțepăturii trebuie dezinfectată; dintre substanțele antiseptice naturale pot fi utile: salvia, propolisul, arborele de ceai. Zona înțepăturii va fi examinată periodic în următoarele zile și, de asemenea, întreg corpul, în cazul apariției eritemului la distanță de locul înțepăturii. Vom fi atenți și la simptomele asemănătoare gripei.
Înțepătura de ploșniță
foto: istockphoto.com
Înțepăturile de ploșniță sunt relativ greu de diagnosticat, ele semănând cu cele de purice sau țânțar. Un indiciu care ar trebui să ne conducă spre identificarea ploșnițelor este acela că ne punem la somn fără nici o leziune și dimineața ne trezim cu puncte roșii pe piele. Aceasta deoarece ploșnițele ies din ascunzători noaptea, atrase fiind de dioxidul de carbon expirat de noi și de căldura corpului uman.
Atunci când ne înțeapă, ele injectează în piele substanțe cu efect anestezic, ceea ce face ca să nu ne trezim din somn în timpul înțepăturii și să nu le putem vedea. După câteva ore apare însă și senzația de durere și/sau mâncărime, destul de intensă.
Înțepăturile de ploșnițe sunt grupate câte 3-5, plasate la o oarecare distanță, mult asemănătoare celor de purice.
foto: istockphoto.com
În cazul în care înțepătura de ploșniță s-a produs putem aplica local remediile indicate mai sus în cazul înțepăturii de purice sau țânțar.
Ploșnițele se ascund în locuri întunecoase, unde există umezeală și își pot face cuiburi și depune ouăle în saltele, sub parchet, sub mobilă, pe perdele/draperii, între haine, în spatele tablourilor, veiozelor/altor obiecte decorative sau în spatele tapetului sau plăcilor de rigips. Ele pot rezista și câteva luni fără a se hrăni.
Este însă important să facem curățenie generală în locuință pentru a identifica toate cuiburile de ploșnițe și a le elimina.
Diagram showing life cycle of bed bug illustrationBed bugBed bugs
Ploșnițele nu rezistă la temperaturi care depășesc 32 ৹C. Spălarea hainelor și a lenjeriei de pat, a perdelelor și draperiilor la temperaturi cât mai ridicate va determina eliminarea insectelor. Saltelele și alte obiecte de mobilier pot fi scoase afară la soare. Recomand însă, dacă ați descoperit cuibul în saltea, să înlocuiți acea saltea. Pentru a preveni repetarea contaminării locuinței cu ploșnițe putem apela la dispozitive cu ultrasunete special concepute în acest sens și la uleiurile esențiale eficiente în îndepărtarea insectelor (menționate la începutul acestui articol).
foto: istockphoto.com
Plasați în dulapuri și în colțurile camerelor săculeți cu plante medicinale uscate precum lavandă, mentă, salvie, rozmarin, cimbru. De asemenea, puteți amesteca uleiurile esențiale menționate cu apă într-un dispozitiv tip spray și pulveriza zilnic locuința (cu mare atenție la colțuri și locurile retrase) până la dispariția ploșnițelor, apoi periodic. Dintre uleiurile menționate, uleiul de cedru este un bun insecticid.
Înțepătura de viespe
foto: istockphoto.com
Viespile sunt insecte care sunt atrase în special de mâncărurile dulci (prăjituri, siropuri, marmeladă, limonadă etc.), parfumuri florale puternice sau de apa stătătoare din bălți sau piscine. O viespe ne poate înțepa de mai multe ori, fără a-și pierde acul (spre deosebire de albină). Înțepăturile de viespe sunt periculoase pentru persoanele care sunt alergice.
Viespile înțeapă dacă sunt sau se simt atacate. Din acest motiv, atunci când vedem o viespe, este recomandat să nu începem să ne agităm și să dăm necontrolat din mâini.
Dacă în urma înțepăturii unei viespi acul acesteia a rămas în piele, este necesară eliminarea acestuia. Se va evita extragerea acului prin utilizarea pensetei, deoarece prin presiunea exercitată de strângerea pensetei putem favoriza eliberarea veninului. Acul de viespe va fi scos printr-o mișcare de rașchetare cu un cuțit cu lama boantă (de uns), un card sau chiar cu unghia, direcția fiind înspre locul în care e înfipt.
În cazul în care înțepătura de viespe s-a produs putem aplica local remediile indicate mai sus în cazul celorlalte înțepături.
Dacă locul înțepăturii se umflă foarte mult și pune probleme de respirație sau vedere în cazul în care este în zona feței, ne vom prezenta de urgență la medic. De asemenea, dacă apar dureri de cap, modificări ale pulsului, respirației, tensiunii, dacă ne simțim obosiți, amețiți sau avem stări de leșin.
Înțepătura de albină
foto: istockphoto.com
Ca și viespile, albinele pot fi atrase de mâncărurile dulci, parfumuri sau ape stătătoare. În plus, ele sunt atrase de flori prin natura ,,meseriei”, astfel încât este imposibil să nu ne intersectăm cu ele în ieșirile noastre în aer liber. Albinele înțeapă rar atunci când se află la distanță de stup și dacă o fac e pentru că se simt amenințate. Din acest motiv, ca și în cazul celorlalte insecte zburătoare, este recomandat să ne păstrăm calmul și să nu începem să fluturăm din mâini ori cu reviste sau haine atunci când vedem o albină.
foto: istockphoto.com
O diferență între înțepăturile de viespe și albină este aceea că, spre deosebire de viespe, albina va lăsa întotdeauna acul înfipt în piele și va muri după aceea. Acul va trebui îndepărtat cât mai repede după metoda explicată la înțepătura de viespe sau, dacă nu reușim, ne vom prezenta la un centru medical. Înțepătura de albină este periculoasă datorită potențialului alergen.
Persoanele care sunt alergice la veninul de albine pot face șoc anafilactic. O persoană care este alergică la veninul de albine nu este obligatoriu să fie alergică și la cel de viespe sau invers, între cele două tipuri neexistând alergie încrucișată.
Înțepătura de albină este destul de dureroasă, iar după injectarea veninului locul înțepăturii se înroșește și se umflă. În funcție de reacția fiecărei persoane, locul se va umfla mai mult sau mai puțin. Dacă o persoană este alergică la înțepătura de albină, aceasta va prezenta extinderea erupției, stări de amețeală, greață/vomă, umflarea buzelor/limbii/feței (edem Quincke/angioedem), dificultăți în respirație, modificări ale pulsului și tensiunii – în aceste situații se va prezenta de urgență la medic.
foto: istockphoto.com Treating the kid severe allergic reaction with the epinephrine
O persoană care a făcut șoc anafilactic la înțepătura de albină este indicat să poarte întotdeauna cu ea o seringă preumplută cu epinefrină pentru injectarea de urgență în mușchi (intramuscular) în cazul unei alte reacții alergice severe – aceasta va fi recomandată de medicul alergolog, doza fiind diferită în funcție de vârstă.
În cazul în care înțepătura de albină s-a produs putem aplica local, după extragerea acului, gheață și remediile indicate mai sus în cazul celorlalte înțepături.
Nu trebuie să uităm însă, că înțepăturile de albine sunt folosite cu succes în diferite afecțiuni osteo-articulare și nu numai. Terapia prin înțepături de albine poate fi utilizată însă numai în cazul persoanelor care nu sunt alergice și sub stricta supraveghere a unui personal medical instruit în acest sens.
Înțepătura de păianjen
foto: istockphoto.com
Înțepăturile de păianjen sunt relativ mai rare decât precedentele. Majoritatea păianjenilor sunt specii inofensive și nu reprezintă o amenințare pentru sănătatea oamenilor, atacând doar dacă se simt în pericol. Dintre păianjenii periculoși menționăm văduva neagră și păianjenul pustnic maro.
Înțepătura de păianjen poate fi identificată de obicei datorită particularității sale: se pot vizualiza două semne de înțepătură alăturate, nu unul singur ca în cazul celorlalte insecte. Locul se poate înroși sau umfla, poate fi mai mult sau mai puțin dureros sau poate genera senzație de mâncărime. Uneori pot apărea și vezicule.
În cazul înțepăturii unui păianjen, ne vom prezenta de urgență la medic dacă apar în următoarele ore dureri musculare, spasme/contracturi musculare, febră, frisoane, transpirație, dureri de cap, stări de greață sau vărsături, dureri abdominale, amețeală, oboseală, modificări ale pulsului și tensiunii, stări de leșin.
În cazul în care înțepătura de păianjen s-a produs, spălăm rana și putem aplica local
– gheață (toxina poate fi inactivată de aplicarea gheții)
– tinctură de arnica sau echinaceea
– oricare dintre remediile menționate în cazul celorlalte înțepături de insecte.
De asemenea, putem administra intern un antialergic natural și antiinflamator precum extractul din coacăz negru.
De reținut în cazul în care am fost înțepați de o insectă!
foto: istockphoto.com Insect bites flat vector illustrations set. Mosquito drinking blood, tick getting under skin, bee sting. Bed bug, ant and spider bites. Skin lesion, wound and inflammation, allergic reaction
Dacă prezentăm semnele unei reacții alergice severe, ne adresăm imediat unui serviciu medical de urgență!
Locul înțepăturii se spală și se examinează cu atenție pentru a verifica să nu fi rămas acul insectei sau insecta întreagă.
Dacă la locul înțepăturii a rămas acul insectei, acesta va fi îndepărtat!
Dacă la locul înțepăturii a rămas insecta (căpușa), aceasta trebuie scoasă cât mai repede!
Urmărim reacțiile apărute pe piele în zilele următoare înțepăturii – locul înțepăturii și zonele învecinate, în special ganglionii.
Urmărim semnele generale și în zilele următoare înțepăturii: febră, frisoane, inapetență, greață, dificultăți de înghițire și/sau respirație, dureri de cap, modificări ale pulsului sau tensiunii, dureri musculare, amețeli, somnolență, oboseală, confuzie, pierderea stării de conștiență, umflarea anumitor segmente ale corpului (în special regiunea feței).
Semnele unei alergii severe apar uneori la a doua sau la următoarele înțepături ale insectei. Uneori nu știm ce insecte ne-au înțepat în trecut și considerăm înțepătura actuală ca fiind prima.
Ne adresăm medicului dacă apar semnele generale menționate mai sus sau locul înțepăturii se infectează.
Acest material are un scop informativ și nu înlocuiește consultul medical. Materialul se axează în principal pe remediile alternative care pot fi folosite în cazul înțepăturilor de insecte și pentru ținerea lor la distanță. Uneori este necesară asocierea medicației clasice. Din acest motiv, este recomandat să vă consultați cu medicul dumneavoastră în cazul în care ați fost înțepat de o insectă.
Sinuzita reprezintă inflamația sinusurilor paranazale. Sinusurile paranazale sunt niște cavități osoase care în mod normal sunt pline cu aer. Ele sunt căptușite de o mucoasă la nivelul căreia se găsesc mai multe tipuri de celule; dintre aceste celule unele produc mucus, iar altele drenează, ajută la eliminarea mucusului.
Există mai multe tipuri de sinusuri, pereche, grupate după localizarea lor în:
Foto: internet
– frontale (deasupra ochilor)
– etmoidale (între ochi)
– maxilare (sub ochi)
– sfenoidale (în spatele ochilor).
Rolul sinusurilor paranazale este multiplu. Exemplificăm prin rolul de a proteja căile aeriene, de a umidifica și încălzi aerul inspirat, de a regla presiunea intranazală sau de a amplifica rezonanța vocii. De asemenea, ele au un rol în apărarea imunitară, la nivelul mucoasei existând limfocite și mastocite.
În sinuzite, mucoasa care căptușește aceste sinusuri este inflamată, iar în interiorul cavităților se acumulează secreții (exces de mucus), care pot bloca astfel sinusurile și se pot suprainfecta. Datorită inflamației mucoasei, secreția normală de mucus și drenarea acestuia este afectată. Inflamația poate fi de natură alergică, virală, bacteriană sau fungică. De asemenea, ea poate fi acută sau cronică.
– secreții nazale vâscoase, galben-verzui sau transparente
– nas înfundat (datorită inflamației mucoasei)
– respirație dificilă (datorită nasului înfundat)
– diminuarea mirosului
– senzația de presiune la nivelul sinusurilor paranazale
– durere la nivelul frunții, la baza nasului, în jurul ochilor
– durere la nivelul maxilarului, dinților sau urechilor
– respirație urât mirositoare (halenă)
– tuse (datorită secrețiilor care drenează postnazal, ajungând în orofaringe)
– febră
Factori favorizanți
Există o serie de factori care pot favoriza apariția sinuzitelor:
– deviația de sept
– polipii nazali
– alergiile
– infecțiile respiratorii (virale, bacteriene sau fungice)
– boli care presupun alterarea statusului imunitar (imunodeficiențe, boli autoimune).
Netratată, sinuzita poate duce la complicații grave precum abcesul orbitar, meningita, osteomielita, afectarea vederii, de aceea este importantă diagnosticarea corectă și tratarea corespunzătoare a acesteia.
Tratament naturist
Ca în cazul majorității afecțiunilor, avem și posibilități naturiste de a ameliora simptomele sau de a trata sinuzitele. Tratamentul trebuie individualizat, depinzând de tipul sinuzitei (acută sau cronică) și de factorul etiologic (alergic, infecțios etc.) și poate fi asociat medicației clasice.
Dintre soluțiile pe care natura ni le oferă, voi prezenta în cele ce urmează câteva alternative.
În sinuzitele de natură alergică se pot folosi plante care au efect antialergic:
– coacăz negru
– trei frați pătați
– lemn dulce.
În sinuzitele de natură infecțioasă sunt utile:
– salvia
– echinaceea
– cimbrul
– propolisul.
Pentru inhalații se pot folosi infuzii din următoarele plante (sau uleiuri esențiale adăugate în apa pentru inhalații):
Pentru uz intern, eficiente sunt extractele din coacăz negru, carpen, mesteacăn pufos, arin negru sau cel din semințe de grapefruit.
Acest material nu înlocuiește consultația medicală și nici nu încurajează automedicația. Pentru a trata o afecțiune, chiar și naturist, avem nevoie în primul rând de un diagnostic corect! Tratamentele se individualizează în funcție de simptomele fiecărui pacient și de cauza sinuzitei sale.
Dar ea nu este numai atât, ea este învelișul protector al organismului și, mai mult, imaginea noastră de prezentare.
Cu toții, de la adolescenți până la oamenii maturi ne dorim o piele frumoasă, curată.
Dacă tinerii se luptă cel mai adesea cu probleme precum acneea, adulții au și alte probleme dermatologice.
În acest material ne vom opri asupra psoriazisului, insistând pe metodele naturale care ne pot ajuta să îmbunătățim aspectul pielii în această afecțiune.
Psoriazisul
Psoriazisul este o boală dermatologică autoimună, care presupune multiplicarea rapidă a celulelor de la nivelul pielii și apariția aspectului tipic de piele îngroșată; când aceste celule mor, pielea dobândește un aspect roșiatic. Există mai multe tipuri de psoriazis, care afectează predominant anumite zone ale corpului. Nu este contagios.
Factorii care favorizează și întrețin leziunile sunt legați de stres, dieta bogată în grăsimi și produse procesate, care întrețin inflamația.
Pe lângă terapia clasică putem apela și la remediile naturiste, ca adjuvant în formele în care medicația nu reușește să țină boala sub control.
Cei mai importanți factori care ne pot ajuta să gestionăm corespunzător psoriazisul sunt odihna și renunțarea la stres. De multe ori este necesar să ne reeducăm modul de a gândi, de a învăța să prioritizăm lucrurile cu adevărat importante, să apelăm la diverse tehnici de relaxare.
Alimentația trebuie să evite alimentele grase și procesate. Este indicat să consumăm multe salate și cât mai multe fructe și legume proaspete. De asemenea, este important să bem suficientă apă.
Este benefic să expunem corpul la soare, dar trebuie să îl ferim de arsuri!
Cosmeticele pline de compuși sintetici ar trebui înlocuite cu produse de întreținere (săpunuri, loțiuni, creme etc.) cât mai naturale, pe care le putem prepara chiar noi în casă. O sugestie puteți găsi și aici:
Putem aplica pe piele uleiuri vegetale precum cele de jojoba, in, cânepă, avocado, argan, sâmburi de struguri, morcov, gălbenele, germeni de grâu. Acestea pot fi îmbogățite cu uleiuri esențiale de tămâie, copaiba, geraniu sau arbore de ceai. Gelul de aloe vera aplicat pe zonele cu probleme poate fi de ajutor.
Uleiul de luminița nopții este un alt remediu bogat în acizi grași nesaturați (linoleic și gama-linoleic) pe care îl putem folosi în psoriazis aplicat pe piele sau intern sub formă de capsule.
Extractele de cedru, nuc sau platan constituie și ele o resursă de tratament fitoterapic în psoriazis.
Ceaiurile de coriandru, trei frați pătați, coacăz negru, albăstrele consumate intern contribuie la detoxifierea organismului și la reducerea inflamației. Cele de trei frați pătați și albăstrele pot fi utilizate și extern pe zonele problematice.
Sfaturile prezentate în acest material nu înlocuiesc prezența la medicul specialist!
Coacăzul negru este o plantă cu multiple proprietăți terapeutice, o adevărată perlă neagră a fitoterapiei.
Dintre principalele acțiuni ale coacăzului negru menționăm faptul că este un bun antioxidant, antialergic (“cortizon-like”), antiviral, protector vascular și ocular etc.
Coacăzul negru (Ribes nigrum) – un veritabil antioxidant natural
REZUMAT Fitoterapia reprezintă acea ramură a medicinei alternative care se ocupă cu tratamentul diverselor afecțiuni cu ajutorul plantelor și a preparatelor din plante. Una din plantele utilizate frecvent în tratamentele fitoterapice este coacăzul negru. Toate părțile sale componente sunt bogate în principii active cărora se datorează proprietățile sale fitoterapeutice. Numeroase studii au abordat proprietățile fitoterapeutice ale coacăzului negru. În acest material ne-am oprit asupra cercetării datelor din literatură care cuprind studii legate de acțiunea antioxidantă.
INTRODUCERE Fitoterapia reprezintă acea ramură a medicinei alternative care se ocupă cu tratamentul diverselor afecțiuni cu ajutorul plantelor și a preparatelor din plante (1). Aceste preparate utilizează diferite părți componente ale plantelor (frunze, rădăcină, muguri, semințe, scoarță, flori) și pot fi regăsite sub diverse forme de prezentare, de la planta uscată pentru ceai, la comprimate, capsule, extracte, tincturi, uleiuri vegetale și esențiale, vinuri, siropuri, unguente. Acțiunea plantelor se datorează compoziției lor chimice. Una din diferențele existente între un produs de sinteză și un produs fitoterapic este aceea că medicamentul conține de regulă o singură substanță activă, în timp ce o plantă conține numeroși compuși chimici. De exemplu, o plantă poate conține și până la 100000-200000 de metaboliți (2). Una dintre plantele utilizate frecvent în tratamentele fitoterapice este coacăzul negru.
Coacăzul negru (Ribes nigrum) este un arbust de cultură, originar din Tibet (3), cu o înălțime de 1-2 m. Tulpina arbustului de coacăz negru este nespinoasă, frunzele sunt formate din 3 lobi ascuțiți și dințați pe margini, florile se găsesc grupate în 5-10 raceme gălbui-roșietice, iar fructele sunt bace sferice negre cu gust specific dulce-acrișor (3,4). Toate componentele arbustului de coacăz negru sunt bogate în numeroase principii active, care îi conferă proprietățile fitoterapeutice. Astfel, frunzele sale conțin flavonoizi, proantocianide, acid ascorbic, săruri minerale (4) ș.a. Fructele de coacăz negru sunt bogate în minerale (fier, calciu, fosfor, potasiu, sodiu, zinc, cupru), vitamine (carotenoide, B 1 , B 2 , B 6 , C, PP), acizi organici (acid citric și malic), pigmenți antocianici, flavonoide (4,5). Mugurii de coacăz negru sunt utilizați în gemoterapie, constituind o sursă bogată de enzime, vitamine, minerale, aminoacizi, fitohormoni, cu efecte regeneratoare și reglatoare asupra organismului (6). Semințele sunt bogate în acizi grași polinesaturați (PUFA), cu precădere acid gama-linolenic, alpha-linolenic și omega-6, fitosteroli, tocoferol (4,7,8,9). Datorită componenților activi enumerați, literatura citează coacăzul negru ca având un spectru larg de acțiuni: antioxidant (10), antiinflamator, antialergic (11,12,13), antiaterosclerotic (4), antiviral (14,15), antimicrobian (15,16), vasodilatator și hipotensiv (3), protector ocular (17), diuretic (18); susține funcția digestivă și metabolismul (19), sistemul osteoarticular (20) și muscular (21), sistemul nervos (22) ș.a.
OBIECTIVE
Obiectivul cercetării de față l-a constituit identificarea a cât mai multe studii științifice și date din literatură care să dovedească proprietățile antioxidante ale coacăzului negru.
MATERIAL ȘI METODĂ
Am căutat articole și studii care să demonstreze proprietățile antioxidante ale coacăzului negru în bazele de date PubMed, ScienceDirect și Google Academic în anii 2005-2020. Am identificat astfel o paletă largă studii, efectuate atât in vivo cât și in vitro. Am identificat studii care au avut ca subiect de cercetare coacăzul negru ca unic ingredient sau în combinații. Nu am inclus în cercetarea noastră materialele care menționau generic doar Ribes spp., fără a fi făcută precizarea că este vorba și de coacăzul negru, existând mai multe specii de coacăz: alb (Ribes niveum), roșu (Ribes rubrum), auriu (Ribes aureum), agriș (Ribes uva-crispa) etc.
REZULTATE ȘI DISCUȚII
Efectul antioxidant al coacăzului negru este de departe cel mai explorat aspect al proprietăților fitoterapeutice ale acestei plante, din punctul de vedere al numeroșilor compuși antioxidanți (23,24) al tuturor părților sale componente. Fenolii (cu precădere antocianinele și flavonoidele) și acidul ascorbic sunt câteva din principiile active în care coacăzul este bogat reprezentat și cărora această plantă le datorează efectul său antioxidant. Efectele antocianinelor și ale altor fenoli din coacăzul negru și o specie hibrid de zmeură ca inhibitori ai stresului oxidativ și ai deteriorării ADN-ului celular au constituit subiectul unui studiu publicat în anul 2006 (25). Studiul a demonstrat efectele protectoare ale extractelor din coacăz negru și specia hibrid asupra neuroblastomului uman și a celulelor promielocite expuse in vitro oxidării cu peroxid de hidrogen. Extractul fenolic din coacăzul negru a demonstrat cel mai mare efect protector împotriva neurotoxicității induse de peroxidul de hidrogen, a stresului oxidativ și a afectării ADN-ului celular. Un studiu din anul 2007 (26) a examinat efectul sucurilor de portocale și de coacăze negre și a suplimentului de vitamina E asupra activității enzimei antioxidante paraoxonaza-1 (codificată la om de gena PON1) la pacienții cu boală arterială periferică. Concluzia studiului a fost aceea că prin consumul de suc de portocale și coacăz negru și suplimentul de vitamina E nu este influențată activitatea PON1 la pacienții cu boală arterială periferică. Studiul următor (27), publicat în 2009, este un studiu randomizat controlat; cercetarea nu a observat niciun efect al α-tocoferolului asupra markerilor inflamatori sau ai celulelor endoteliale și concluzionează că numai doze foarte mari fiziologice de vitamina E pot afecta inflamația. În acest studiu, sucul de portocală și coacăz negru a redus markerii de inflamație (proteina C reactivă și fibrinogenul) la pacienții cu boală arterială periferică. Un alt studiu din anul 2009 (28) a evaluat efectul extractului de coacăze negre pe leziuni ale celulelor endoteliale vasculare (a venei ombilicale umane) induse de peroxid de hidrogen. Concluzia experimentului a fost că extractul de coacăz negru ar putea inhiba hipoxia indusă celulelor endoteliale, poate proteja celulele endoteliale umane din vena ombilicală deteriorate de peroxidul de hidrogen și poate scădea rata de apoptoză a acestor celule. Tot din 2009 datează un studiu (29) care susține conceptul potrivit căruia consumul de antocianine de coacăz negru atenuează stresul oxidativ și poate, dacă este administrat la cantitatea și timpul adecvat, să completeze capacitatea de exercițiu pentru a spori gradul de reacție imună la potențialii agenți patogeni. Un studiu comparativ publicat în anul 2010 (30), a evaluat in vivo efectul antioxidant al coacăzului negru și al vitaminei E. Scopul acestui studiu a fost determinarea potențialului de scădere a stresului oxidativ al sucului de coacăz negru în comparație cu vitamina E. Stresul oxidativ a fost indus de aportul mare de acizi grași polinesaturați (PUFA) la porci. Aportul de suc din coacăz negru nu a redus formarea de malondialdehidă (indicator utilizat pentru a estima efectele stresului oxidativ asupra lipidelor), dar a prevenit eficient gradul de deteriorare a ADN-ului în leucocite, indus de aportul mare de PUFA. Concluzia acestui studiu a fost că, în aceste condiții experimentale, vitamina E a fost mai eficientă ca antioxidant decât sucul de coacăz negru. În 2010 un grup de cercetători a analizat (31) in vitro efectele antioxidante ale unor băuturi bogate în polifenoli precum sucul din rodie, coacăz negru, struguri, acai și vin roșu; de asemenea, a urmărit in vivo efectul consumului pe termen scurt de către persoane sănătoase asupra proprietăților anti-aterogene. Studiul a demonstrat, pentru prima dată, faptul că sucul de rodie și cel de coacăz negru (și într-o măsură mai mică celelalte băuturi testate) consumat de subiecți sănătoși pe termen scurt a îmbunătățit proprietățile anti-aterogenice serice și au crescut in vitro activitatea paraoxonază 1 (PON1) lactonază cu până la 51%. În concluzie, sucurile bogate în polifenoli, cu proprietăți antioxidante in vitro impresionante, demonstrează, de asemenea, efecte antioxidante in vivo atunci când sunt analizate pentru consum pe termen scurt. Un studiu din anul 2012 (32) a evaluat in vitro efectul protector al extractului din semințe de coacăze negre, roșii și albe asupra ADN-ului limfocitelor umane. Concluzia studiului oferă dovezi ale efectului protector al acestor extracte, numeroase din acțiuni fiind atribuite proprietăților antioxidante. Extractele din semințe de coacăze roșii și negre au prezentat un considerabil efect protector pe ADN-ul5 limfocitelor umane, chiar mai bun decât al antioxidanților sintetici și al agentului citoprotector utilizat în studiu. Un alt studiu apărut în 2012 (33) relevă faptul că extractul din frunze de coacăz negru are cele mai mari capacități antioxidante și antiinflamatorii (inhibarea activității MPO și a producției de ROS pe neutrofile activate) corelate cu cel mai mare conținut total de fenoli. De asemenea, extractele de muguri au arătat un rol antioxidant semnificativ, comparativ cu extractele din fructe: frunzele și mugurii conțin de două ori mai mulți compuși fenolici. Concluzia studiului este aceea că extractele de coacăze negre au un puternic efect antioxidant, demonstrat de testele clasice in vitro, dar și de modele celulare, precum celulele endoteliale și neutrofilele polimorfonucleare.
Tot din anul 2012 datează un studiu (34) care analizează efectele sucului de coacăz negru asupra biomarkerilor legați de ateroscleroză în macrofage și concluzionează că acest suc a prezentat un puternic efect antiinflamator in vitro pe macrofage de cultură, probabil datorat concentrațiilor sale ridicate de polifenol și acid ascorbic. Un studiu efectuat în anul 2013 (35) a avut drept scop investigarea influenței sucului de coacăz negru asupra stresului oxidativ indus de etanol și consecințele sale asupra ficatului, creierului și serului șobolanilor. El a demonstrat că administrarea sucului de coacăz negru la șobolanii intoxicați cu etanol a exercitat un răspuns antioxidant prin refacerea nivelurilor de antioxidanți și a activității enzimatice și a prevenit efectele oxidante ale lipidelor și proteinelor. Valorile transaminazelor au revenit la normal după tratamentul cu coacăz negru la animalele cărora le-a fost administrat anterior etanol. Un alt studiu, randomizat controlat, publicat în 2014 (36), a ajuns la concluzia că ingerarea sucului de coacăz negru bogat în vitamina C și polifenoli poate scădea stresul oxidativ și poate îmbunătăți sănătatea vasculară la persoanele cu un aport alimentar redus de fructe și legume. O cercetare din 2014 (37) a avut drept scop determinarea compoziției chimice (antocianină, acid ascorbic, fenoli și taninuri) și a activității antioxidante și antimicrobiene ale sucurilor și extractelor din patru varietăți de coacăz negru. Efectul antioxidant a fost pus în strânsă corelație cu conținutul fenolic al speciilor investigate. Sucurile și extractele de coacăz negru testate în cadrul acestui studiu au prezentat activitate antimicrobiană împotriva unui panel de microorganisme, cele mai sensibile tulpini în acest sens fiind L. monocytogenes și P. aeruginosa. Tot în 2014 am identificat un studiu (38) care analizează efectele extractelor de coacăz negru asupra celulelor limfoblastoide umane TK6 și a deteriorării ADN-ului indusă de peroxidul de hidrogen. Rezultatele studiului concluzionează că tratamentul cu extracte de coacăz negru poate reduce instabilitatea genomică indusă de peroxidul de hidrogen în celulele umane, aceste efecte antigenotoxice fiind legate de polifenoli, acid ascorbic și alți compuși antioxidanți. Un alt material din 2014 (39) analizează activitatea extractelor de coacăze negre în raport cu membranele eritrocitare, concluzia studiului fiind aceea că extractele au o activitate antioxidantă ridicată și că prezența lor pe suprafața membranei eritrocitare atrage protecția împotriva radicalilor liberi. Din 2014 datează un studiu (40) care analizează efectele fructelor de pădure, între care și coacăza neagră, asupra macrofagelor. Concluzia cercetării este aceea că antocianinele din fructele de pădure suprimă expresia și secreția mediatorilor proinflamatori din macrofage prin inhibarea translocării nucleare a NF-κB independent de mecanismul mediat de NRF2. Următorul material este un studiu din 2017 (41), care a avut drept scop să explice modul în care extractele din aronia și coacăz negru interacționează cu faza lipidică a membranei biologice și cu albumina umană. Rezultatele experimentului au concluzionat că extractele din aronia și coacăz negru și derivații lor de cianidină prezintă o activitate antioxidantă ridicată, care protejează membrana lipidică de radicalii liberi. Un alt studiu datând din 2017 (42) evaluează in vitro activitatea radioprotectoare a extractului de coacăz negru. Descoperirile realizate în urma cercetării susțin în mod evident potențialul de apărare a genomului de coacăz negru împotriva leziunilor ADN-ului indus de radiațiile gamma; aceste activități de apărare a genomului sunt legate de compușii antioxidanți din coacăze negre.
O cercetare publicată în anul 2018 (43) evaluează rolul coacăzului negru (Ribes nigrum) în expunerea celulelor fibroblaste dermice umane la radiațiile UVB care induce producția de specii reactive de oxigen (ROS). Rezultatele acestui studiu au demonstrat că Ribes nigrum scade ROS și reduce generarea de IL-6 indusă de UVB în celulele NHDF. Aceste descoperiri sugerează că Ribes nigrum este un potențial agent anti fotoîmbătrânire. Ultimul studiu pe care îl cităm datează din 2019 (44); el a urmărit comparativ extractele de coacăz negru, aronia, afin siberian (Lonicera caerulea) și revent (Rheum rhaponticum) privind activitatea lor antioxidantă și antimicrobiană. Cea mai puternică inhibare a creșterii bacteriene a fost observată în rădăcinile de culoare închisă ale reventului, iar aronia, afinul siberian și coacăzul negru au avut cea mai puternică activitate antioxidantă.
CONCLUZII
Studiile numeroase identificate în perioada 2005-2020 au scos în evidență preocuparea pentru proprietățile coacăzului negru în general și pentru cea antioxidantă în special. Am identificat o gamă largă de studii, vizând coacăzul negru singur sau în asociere cu alte plante, studii efectuate in vitro sau in vivo, pe animale sau pe oameni, urmărind obiective diverse, de la cele terapeutice la cele legate de industria alimentară. Majoritatea studiilor concluzionează că există o acțiune antioxidantă a coacăzului negru. Efectul antioxidant se datorează în principal fenolilor, din care se remarcă antocianinele și flavonoidele. Trebuie să ținem cont de faptul că în compoziția coacăzului există numeroase substanțe cu efect antioxidant și că vorbim de o acțiune sinergică a acestor substanțe, iar acest conținut este și el direct influențat de numeroși factori precum partea din plantă utilizată, condițiile climatice în perioada dezvoltării, timpul de recoltare, modul de procesare (45,46) etc. Considerăm necesară efectuarea mai multor studii clinice, și chiar reluarea unor studii anterioare, pentru a putea înțelege mecanismele prin care acționează substanțele active din coacăzul negru.
Alergia reprezintă o reacție exagerată a sistemului imunitar față de variate substanțe cu care organismul intră în contact. Dintre cele mai frecvente substanțe alergene menționăm polenul, acarienii din praf, sporii de mucegai, proteinele din părul sau saliva animalelor de companie, latexul, nichelul, laptele, arahidele, soia, fructele de mare, medicamente precum penicilina etc. Dar de obicei persoanele cunoscute ca fiind alergice la o anumită substanță vor dezvolta în timp alergii și la alte substanțe la care anterior nu se știau alergice. Astfel, în funcție de alergenul incriminat și de modul cum are loc contactul organismului cu el, putem avea diverse tipuri de manifestări ale alergiilor: la nivelul pielii (urticaria, dermatitele de contact), respiratorii, digestive etc.
Reacțiile alergice pot fi imediate, în câteva minute de la contactul cu alergenul – șocul anafilactic fiind cea mai gravă manifestare de acest tip sau pot fi întârziate, apărând în timp.
Dintre simptomele cele mai frecvente menționăm: secreţii nazale abundente, apoase; nas înfundat; strănut; ochii roşii și înlăcrimaţi; senzație de mâncărime la nivelul ochilor sau a pielii; dificultăți de respirație; tuse seacă; wheezing (respirația șuierătoare). Medical vorbim de rinite alergice, conjunctivite alergice, urticarie, dermatite atopice, astm bronșic alergic.
Pentru depistarea alergiilor se pot efectua teste cutanate sau serologice (determinarea IgE total și specifice din sânge) – în urma unui consult și la recomandarea medicului specialist alergolog.
Câteva sfaturi generale în ameliorarea reacțiilor alergice:
– evitarea folosirii exagerate a substanțelor de curățat și alegerea pe cât posibil a celor pe bază de bicarbonat și extracte naturale și a „bureților magici„
– evitarea pernelor și pilotelor cu pene și puf în favoarea utilizării celor antialergenice
– evitarea preșurilor și covorașelor în exces care sunt un rezervor de acumulare a prafului și acarienilor
– evitarea alergenului dacă acesta este cunoscut
– alegerea unor produse de îngrijire corporală de tip dermatocosmetic, fără parfumuri și cu cât mai puțini aditivi și coloranți
– alegerea detergenților hipoalergenici și clătirea suplimentară a rufelor; unele mașini de spălat au programe suplimentare „pet„ pentru îndepărtarea părului de animale
– alegerea hainelor lejere, din bumbac, in și evitarea celor sintetice sau din fibre cu potențial iritativ (de ex. lâna)
– purtarea unei brățări speciale (mai ales în cazul copiilor, dar nu numai) care poate avertiza anturajul în cazul unei reacții alergice severe.
Dintre plantele care sunt de ajutor în lupta noastră cu alergiile amintim:
*coacăz negru
Coacăzul negru are proprietăți antiinflamatorii și antialergice și acționează ca și cortizonul natural (acțiune cortizon-like). El stimulează glandele suprarenale în producerea cortizonului endogen care ajută astfel organismul să „domolească„ inflamația. Reduce, de asemenea, producerea de histamină, substanță cu rol important în declanșarea reacțiilor alergice. Nu prezintă contraindicații.
*trei frați pătați
Planta numită trei frați pătați este una dintre cele mai puternice plante antialergice, cu acțiune pe toate tipurile de alergie, fie ea cutanată, respiratorie sau digestivă. Nu prezintă contraindicații.
*lemn dulce
Lemnul dulce conține substanțe, în special, acidul glycirizic, cu acțiune antiinflamatoare și de susținere a funcționării glandelor suprarenale. Este considerat, asemeni coacăzului negru, ca având acțiune cortizon-like; spre deosebire de cortizonul de sinteză, produsele pe bază de lemn dulce nu reduc imunitatea organismului. Produsele care conțin lemn dulce nu se administrează în timpul sarcinii, în timpul tratamentelor pe bază de estrogeni, în cazul afecțiunilor hepatice sau renale severe.
*lavandă
Lavanda este binecunoscută pentru proprietățile sale calmante şi sedative. Ea poate fi utilizată cu succes și în calmarea iritaţiilor pielii sau pentru reducerea inflamaţiei căilor respiratorii. Se administrează cu prudență în timpul menstruației sau pe perioada sarcinii și numai la recomandarea unui medic (are efect emenagog, adică stimulează fluxul de sânge în zona pelvină, putând genera sângerări).
*brusture
*urzică
Se mai poate apela în cazul alergiilor la plante cu efect de eliminare a toxinelor din organism precum urzica sau brusturele. Fibrele din rădăcina de brusture au proprietatea de a încorpora compuși toxici și de ajuta astfel la eliminarea mai facilă a acestora.
Aceste plante pot fi administrate în funcție de vârstă, severitatea simptomelor și preferințe sub diverse forme (capsule, comprimate, tincturi, extracte, sirop, infuzie, loțiuni și unguente) și într-un anumit ritm. Personal, recomand alternarea schemelor de tratament pentru un efect mai bun și evitarea obișnuinței organismului cu aceste plante și substanțele pe care le conțin. De asemenea, este important de știut că tratamentele pe bază de plante acționează blând și lent, efectul instalându-se într-un timp mai îndelungat decât în cazul medicamentelor alopate.