Frenul la bebeluși – ce rol are și de ce e important să fie evaluat din timp?
Frenul este un țesut subțire, dar esențial, care poate influența dezvoltarea orală, hrănirea și chiar vorbirea copilului.
Există două tipuri principale de frenuri:
🔹 Frenul lingual – leagă limba de baza gurii.
🔹 Frenul labial – leagă buza superioară de gingia maxilarului.
Cel mai frecvent, problemele apar din cauza unui fren lingual scurt (anchiloglosie), care limitează mișcarea limbii și afectează funcții esențiale precum suptul, vorbirea, masticația, respirația sau igiena orală.
Frenul lingual începe să se formeze în viața intrauterină, în primele săptămâni de dezvoltare fetală, când țesuturile limbii și planșeului bucal se diferențiază. Normal, pe măsură ce dezvoltarea continuă, frenul se subțiază pentru a permite mobilitatea limbii. În unele cazuri însă, frenul rămâne prea scurt sau prea gros, ceea ce poate restricționa mobilitatea limbii.
Cum se recunoaște un fren lingual scurt?
La un bebeluș, diagnosticul unui fren lingual scurt este mai dificil de realizat decât la un copil mai mare, pentru că bebelușul nu poate colabora activ, iar semnele sunt mai subtile.
Totuși, există câteva semne care pot sugera prezența unui fren scurt:
- Limba are formă de inimă sau bifurcată la vârf când bebelușul plânge sau scoate limba
- Limitarea mișcării limbii: limba nu poate fi scoasă din gură sau nu atinge palatul (cerul gurii)
- Limba pare „lipită” de baza gurii — nu se ridică liber
- Dificultăți în mișcarea laterală a limbii, observabile în timpul plânsului sau examinării
- Sunete ciudate în timpul suptului (click-uri)
- Semne de frustrare la hrănire, agitație sau oboseală la supt
La copilul mai mare, care colaborează cu examinatorul, un fren lingual scurt poate fi identificat prin următoarele semne:
- Imposibilitatea de a scoate limba dincolo de dinții incisivi inferiori
- Limba nu se poate ridica spre cerul gurii
- Limba nu se poate mișca lateral
Ce simptome pot indica o problemă legată de fren?
Atunci când aceste frenuri sunt prea scurte, groase sau tensionate, pot apărea anumite simptome.
Simptomele sunt și ele diferite în funcție de tipul frenului, de severitatea limitării și de vârsta copilului:
La bebeluși, încă din primele zile de viață:
- Dificultăți la alăptare: suptul este ineficient, bebelușul obosește repede, scapă sânul frecvent, se atașează dificil, refuză/se enervează la sân sau la biberon, obosește repede la supt, nu ia bine în greutate, formarea unei „bătături” pe buza bebelușului
- Ingestia excesivă de aer în timpul suptului – faptul că bebelușul înghite mult aer în timpul mesei poate duce la: colici, gaze, reflux gastroesofagian, sughiț frecvent și agitație. Mulți bebeluși sunt tratați pentru „probleme digestive” fără a ne gândi că frenurile și poziția limbii pot avea un rol în aceste probleme!
- Dureri pentru mamă în timpul alăptării – bebelușul are „probleme de atașare la sân”, ceea ce îi creează mamei răni (ragade) sau bebelușul face uneori acea bubiță tip bătătură pe buza superioară
- Somn agitat, hrăniri frecvente și nesatisfăcătoare
La copilul mai mare:
- Dificultăți la vorbire: frenul lingual scurt poate afecta mai târziu pronunția și articularea anumitor sunete, în special consoane
- Dificultăți în igiena bucală: limba nu curăță eficient cavitatea bucală, favorizând apariția cariilor
- Probleme dentare – diasteme (strungărețe) între incisivii centrali superiori, mușcătură incorectă (malocluzie) sau dezvoltare asimetrică a maxilarelor
- Masticație și deglutiție deficitare, uneori asociate cu respirație orală
- Alte probleme: respiratorii și tulburări de somn (sforăit, obstrucție respiratorie, apnee)
Evaluarea timpurie înseamnă prevenție eficientă
Este important să consultați un medic pediatru, ORL sau un stomatolog dacă suspectați că copilul dumneavoastră are fren lingual scurt.
Astăzi, tot mai mulți specialiști recomandă evaluarea frenurilor imediat după naștere sau în primele săptămâni de viață, mai ales în prezența unor dificultăți de hrănire.
Cu o diagnosticare corectă în primele zile sau săptămâni după naștere se pot preveni complicațiile pe termen lung.
Tratament
Tratamentul frenului lingual scurt se realizează printr-o procedură chirurgicală simplă, numită frenectomie. Aceasta presupune îndepărtarea frenului lingual scurt, ceea ce permite limbii să se miște liber. În timpul procedurii, sângerarea este minimă, de obicei doar câteva picături, care se opresc spontan sau prin aplicarea unei presiuni ușoare, de scurtă durată. Bebelușii pot fi alăptați imediat după intervenție, fără probleme.
Pe lângă frenectomie, mai există și procedura numită frenoplastie (frenuloplastie), o intervenție chirurgicală mai complexă, recomandată în cazul în care limba este fixată strâns de planșeul bucal.
dr. Cristina Munteanu
Umbre pe zâmbetul copilului: Cum recunoaștem și abordăm anxietatea și depresia la vârste mici?
Viața emoțională a copiilor și adolescenților este complexă, anxietatea și depresia putând lua uneori forma unor umbre care le fură zâmbetul și bucuria.
Ca părinți sau specialiști, avem responsabilitatea de a identifica semnele timpurii ale acestor tulburări și de a interveni pentru a le oferi suportul de care au nevoie.
Diferențe între copii și adolescenți
La adolescenți, manifestările anxietății și depresiei sunt mai apropiate de cele ale adulților, ceea ce le face uneori mai ușor de recunoscut și diagnosticat. Pe de altă parte, la copii, simptomele sunt adesea mascate în spatele unor comportamente sau manifestări fizice, ceea ce face diagnosticul mai dificil.
Un adolescent care petrece ore întregi în camera sa, refuză să vorbească sau pare să fi pierdut bucuria din ochi poate trăi o furtună emoțională de fapt.
La copii, semnele pot include schimbări inexplicabile în comportament, refuzul de a se despărți de părinți sau manifestări somatice precum durerile de burtă sau de cap fără cauze medicale.
Cum recunoaștem anxietatea și depresia?
Copiii nu exprimă întotdeauna ce simt prin cuvinte. În schimb, comportamentele lor sunt adesea indicii puternice ale stării lor emoționale.
Semne frecvente la copii:
- Tulburări somatice:
- dureri de burtă sau de cap repetate, greață, vărsături – fără o cauză medicală evidentă
- oboseală persistentă
- Probleme de somn:
- dificultăți în a adormi, treziri frecvente sau coșmaruri
- Schimbări de comportament:
- pierderea interesului pentru activități preferate
- copilul refuză să încerce lucruri noi
- accese de furie inexplicabile, tantrumuri sau schimbări bruște de dispoziție
- sensibilitate crescută la interacțiunile sociale
- conflicte frecvente cu frații sau la școală
- Atașament excesiv:
- refuzul de a rămâne singur
- teama de a se despărți de părinți
- teama constantă de abandon, cereri constante de reasigurare („Mă iubești?”, „Fac bine?”, „Ți-e dor de mine?”)
- Comportamente repetitive:
- rosul unghiilor, rosul părului, mușcatul buzelor/obrajilor, zgâriatul pielii sau alte ticuri
- Schimbări în apetit:
- lipsa poftei de mâncare sau, dimpotrivă, mâncat excesiv
Semne frecvente la adolescenți:
- Izolare socială:
- refuzul de a petrece timp cu prietenii sau familia
- Probleme școlare:
- scăderea performanțelor școlare, dificultăți de concentrare, absențe frecvente
- Gânduri de inutilitate sau devalorizare:
- sentimente persistente de vinovăție, inutilitate sau lipsă de speranță
- Comportamente auto-vătămătoare:
- tăieturi, zgârieturi sau alte gesturi care indică un strigăt de ajutor
- Lipsa bucuriei:
- absența entuziasmului față de activități care în trecut le aduceau plăcere
- Atacuri de panică
Toate aceste semne pot varia în intensitate și frecvență, dar sunt un semnal de alarmă atunci când persistă o perioadă mai lungă de timp.
Cum abordăm aceste tulburări?
Abordarea anxietății și depresiei la copii și adolescenți necesită empatie, răbdare și colaborare între părinți, medici și psihoterapeuți.
Rolul părinților:
- Ascultarea activă:
- ascultați nu doar cu urechile, ci și cu inima: copiii vorbesc adesea prin gesturi, diferite comportamente și ne ,,vorbesc” chiar prin tăcere
- Acordarea de timp:
- cele mai mari conversații pot porni din momentele mici: o plimbare, o îmbrățișare, un „Sunt aici pentru tine.”
- Crearea unei rutine:
- un program regulat de somn, o alimentație sănătoasă și activități în aer liber pot face minuni pentru echilibrul emoțional
- Cererea de ajutor:
- a cere sprijinul unui specialist nu este un semn de slăbiciune, ci un act de iubire
Rolul specialiștilor:
Medicul pediatru ascultă cu atenție părintele și copilul și exclude eventualele cauze fizice ale acestor stări.
În continuare, psihoterapia este o cale esențială pentru a ajuta copiii să înceapă să-și înțeleagă emoțiile.
Printre metodele utilizate frecvent în psihoterapie se numără:
- Terapia prin desen: copiii își pot exprima emoțiile prin culori și imagini, creând un spațiu de siguranță pentru a discuta teme dificile
- Modelajul cu lut: această metodă le permite celor mici să dea o formă concretă sentimentelor lor, reducând tensiunea emoțională și stimulând creativitatea
- Sandplay therapy (jocul în lădița cu nisip): copiii creează lumi miniaturale în lădița cu nisip, explorând simboluri și povești care reflectă starea lor interioară
- Jocuri de rol și teatru terapeutic: aceste activități îi ajută să exerseze soluții pentru situațiile care îi neliniștesc, într-un mod interactiv și non-invaziv
- Tehnici de relaxare: exercițiile de respirație și meditația ghidată pot contribui la reducerea anxietății și la îmbunătățirea concentrării
Aceste tehnici creative și expresive le oferă copiilor un mediu sigur în care să își exprime emoțiile și să exploreze soluții pentru provocările cu care se confruntă. Ele sunt adaptabile și pot fi integrate în planuri terapeutice personalizate, în funcție de nevoile fiecărui copil.
Anxietatea și depresia nu sunt doar cuvinte mari, ci realități care pot fi depășite. Cu dragoste, răbdare și ajutorul potrivit, copiii și adolescenții pot reveni la un echilibru emoțional și se pot bucura de copilărie și adolescență. Ei au nevoie de noi – nu doar de lucruri materiale, ci de prezența noastră autentică, de căldura și sprijinul nostru necondiționat.
Semnalele nu trebuie ignorate. Fiecare gest, fiecare tăcere sau schimbare de comportament poate fi un strigăt de ajutor.
Ascultați-i, fiți alături de ei în momentele dificile și, atunci când este necesar, apelați cu încredere la specialiști.
Vindecarea este posibilă, iar împreună putem transforma umbrele în zâmbete și lacrimile în râsete.
dr. Cristina Munteanu
medic specialist pediatru
psihoterapeut
Gastroenterocolita și enterovirozele la copii: cauze, prevenție și tratamente alternative
Ce sunt gastroenterocolita și enterovirozele?
Aș dori în primul rând să definesc acești termeni, care nu sunt sinonimi.
Gastroenterocolita reprezintă inflamația tractului digestiv, manifestată prin simptome precum diaree, vărsături, febră și dureri abdominale. Ea poate fi cauzată de infecții virale, bacteriene, parazitare sau de consumul de alimente contaminate.
Enterovirozele, pe de altă parte,sunt infecții virale cauzate de enterovirusuri, care afectează în principal intestinul, dar pot produce și simptome sistemice.
Cauze frecvente ale acestor afecțiuni
- Infecții virale: Rotavirus, Norovirus, Adenovirus, Enterovirusuri ș.a.
- Infecții bacteriene: Escherichia coli, Salmonella, Campylobacter ș.a.
- Infecții parazitare: Giardia lamblia, Ascaris lumbricoides ș.a.
- Factori alimentari: alimente și apa contaminate
Factori predispozanți
- Imunitatea scăzută (în special în convalescența unor boli precum gripa, varicela etc.)
- Frecventarea grădinițelor, școlilor, locurilor aglomerate, unde riscul de contaminare este crescut
Prevenție: Cum ne putem proteja de gastroenterocolite și enteroviroze?
Igiena
- Spălarea mâinilor cu apă și săpun înainte de mese și după folosirea toaletei
- Igiena riguroasă a suprafețelor și a obiectelor utilizate frecvent
Alimentație sigură
- Evitarea consumului alimentelor crude, din surse nesigure sau insuficient preparate
- Evitarea consumului apei care nu provine din surse verificate
Educație
- Învățarea copiilor să nu-și pună mâinile murdare în gură și să nu mănânce fără să se spele înainte pe mâini, să nu bea/mănânce după alte persoane, să respecte ideea obiectelor personale de îngrijire
Simptomele gastroenterocolitelor și enterovirozelor
Aceste afecțiuni au un impact semnificativ asupra tractului digestiv și, uneori, asupra stării generale a copilului. Gastroenterocolita și enterovirozele debutează, de obicei, brusc, în plină stare de sănătate, iar simptomele pot varia de la forme ușoare, care se rezolvă cu regim igieno-dietetic, până la manifestări severe, care necesită intervenție medicală.
Simptome frecvente:
- Diaree:
- De obicei apoasă, frecvent asociată cu prezența mucusului în scaun
- În cazul infecțiilor bacteriene, poate apărea sânge în scaun
- Vărsături:
- Sunt un simptom comun, mai ales la debutul bolii
- Pot fi frecvente și pot contribui la deshidratarea organismului
- Dureri abdominale:
- Crampele abdominale pot fi moderate sau severe și pot însoți episoadele de vărsături sau diaree
- Febră:
- Apare de obicei în infecțiile virale sau bacteriene și poate fi însoțită de frisoane
- Lipsa poftei de mâncare:
- Copilul poate refuza alimentele și chiar lichidele, ceea ce crește riscul de deshidratare
- Stare generală alterată:
- iritabilitatea, oboseala excesivă sau letargia sunt frecvent întâlnite, mai ales la copiii mici
- dureri de cap, dureri musculare
- Semne de deshidratare ușoară:
- Sete crescută, buze ușor uscate, urină mai puțină decât de obicei (copilul udă mai puține scutece sau merge mai rar la toaletă pentru a urina)
Semnele de gravitate sau când să ne îngrijorăm
Există câteva semne clare care indică faptul că boala nu poate trece de la sine și necesită consult medical imediat:
- Deshidratare severă:
- Gura și buzele foarte uscate, absența lacrimilor la plâns, piele rece sau lipsită de elasticitate, urinare extrem de redusă sau absentă (mai puțin de o dată la 8 ore) și urină închisă la culoare
- la sugari: deprimarea fontanelei
- Febră mare și persistentă:
- Temperatură mai mare de 39°C, care nu cedează sau cedează foarte greu la antitermice
- Scaune cu sânge sau puroi:
- Sugerează o posibilă infecție bacteriană cu Salmonella sau Shigella, de exemplu
- Letargie extremă:
- Copilul este somnolent, greu de trezit sau refuză complet să bea lichide
- Episoade de vărsături constante:
- Mai mult de 10 episoade de vărsături într-o zi, care împiedică administrarea oricărui lichid
- Convulsii:
- Pot apărea în caz de febră foarte mare sau deshidratare severă
- Durere abdominală intensă:
- Dacă este localizată și persistentă, ar putea indica complicații, precum apendicita sau ocluziile intestinale
Aceste semne indică necesitatea unei evaluări medicale rapide, mai ales la copiii mici, unde deshidratarea poate surveni rapid și poate deveni periculoasă.
Tratamente și remedii
Tratamentul clasic include administrarea sărurilor de rehidratare, a medicamentelor simptomatice (antivomitive, antidiareice, antitermice), probioticelor și, uneori, administrarea de antibiotice pentru infecțiile bacteriene dovedite. Însă, tot mai mulți părinți optează pentru soluții naturale, mai blânde pentru organism.
Repausul digestiv
Prima și cea mai importantă măsură în cazul apariției vărsăturilor este repausul digestiv.
Dacă copilul a vomitat, nu îi dăm nimic să bea sau să mănânce în următoarea oră. Este cea mai importantă măsură! Se creează altfel un reflex de vomă care va fi oprit foarte greu.
Administrarea raționalizată a sărurilor de rehidratare sau a apei
După repausul de 1 oră vom începe să administrăm copilului apă sau săruri de rehidratare, în cantitate mică, la interval de 5-10 minute.
Putem administra lichidele, în funcție de vârstă, cu lingurița, seringa, biberonul, cană cu pai, cană normală. Este important să dăm cu guri mici și să nu lăsăm copilul să bea o cantitate mare de lichid o dată.
Dacă am avut un singur episod de vărsătură putem administra apă sau ceai. Dacă însă vorbim de mai multe episoade de vărsătură și de pericolul deshidratării, vom începe cu sărurile de rehidratare.
Reluarea alimentației solide
Dacă se tolerează lichidele și după 2-3 ore de administrare raționalizată a acestora copilul nu a mai vărsat, putem începe cu administrarea de mâncare. De principiu vom administra întâi lucruri uscate, să absoarbă acidul gastric din stomac: pâine prăjită, grisine, biscuiți (simpli, fără cremă). Dacă le tolerează și copilul dorește, cere, putem da mâncare de regim, adică alimente ușor de digerat, fierte, coapte sau preparate la abur. De regulă se preferă așa-numita dietă BRAT: banane, orez, mere și pâine prăjită, pentru a stabiliza tractul digestiv.
Nu vom administra legume și fructe proaspete, alimente grase, condimentate, prăjeli, creme, fast-food.
Dacă nu există vărsături, ci doar scaune diareice, vom administra aceleași alimente, doar că nu mai este necesar repausul digestiv, raționalizarea lichidelor și reluarea treptată a alimentației.
Copiii alimentați la sân vor fi alăptați în continuare. În cazul celor alimentați cu formule de lapte praf se recomandă continuarea alimentării cu formula respectivă, ținând cont de regulile de mai sus. Schimbarea formulei de lapte cu o formulă fără lactoză nu este indicată de rutină, ci doar în cazurile severe.
Tratamentul clasic presupune:
- Rehidratare orală: Săruri de rehidratare (ORS)
- Medicamente simptomatice: Antiemetice, antidiareice, antitermice (la recomandarea medicului), antispastice
- Antibiotice: Doar pentru infecțiile bacteriene confirmate
La acestea putem adăuga administrarea de probiotice pentru refacerea florei intestinale.
Tratamente alternative
Pe lângă tratamentul clasic este bine de știut că avem la îndemână o serie de tratamente alternative sau complementare.
Fitoterapia, gemoterapia și aromoterapia în tulburările gastro-intestinale
Mușețel
Mușețelul are proprietăți antiinflamatoare, calmante și antispasmodice, fiind eficient în reducerea durerilor abdominale și a inflamației tractului digestiv.
Poate fi folosit sub formă de infuzie, care este ușor acceptată de către copii și adulți și poate fi îndulcită cu puțină miere pentru cei mai mari de 1 an.
Pentru calmarea crampelor abdominale puteți amesteca câteva picături de ulei volatil de mușețel cu ulei de măsline sau cocos și masa ușor abdomenul.
Mentă
Menta este recunoscută din vechime pentru faptul că intervine în calmarea spasmelor intestinale, și reducerea senzației de greață.
La fel ca și mușețelul, poate fi folosită intern sub formă de infuzie sau extern, sub formă de masaj cu ulei volatil diluat într-un alt ulei vegetal.
Ghimbir
Ghimbirul este renumit pentru proprietățile sale antiemetice și antiinflamatoare. Ajută la reducerea balonării, grețurilor, vărsăturilor și stimulează digestia.
Ghimbirul poate fi consumat intern sub formă de infuzie, limonadă, ras și amestecat cu miere sau, extern, se poate apela la masajul abdominal cu ulei volatil.
Proprietățile sale au început să fie explorate de industria farmaceutică, astfel încât există numeroase picături, siropuri, acadele sau plasturi pe bază de ghimbir care pot fi utilizate cu succes în astfel de situații.
Afin
Afinele proaspete sau uscate, compotul și ceaiul de afine au proprietăți astringente și ajută la reducerea episoadelor de diaree. De asemenea, conțin antioxidanți care susțin recuperarea.
În episoadele de diaree, afinele consumate împreună cu iaurt sau kefir pot fi o gustare vindecătoare, combinând proprietățile dezinfectante și astringente ale afinelor cu conținutul în probiotice al iaurtului sau kefirului.
De asemenea, se găsesc în drogherii și farmacii siropuri, tincturi, gemoderivate, comprimate sau capsule cu extract de afine, extrem de benefice în afecțiunile ce presupun alterarea tranzitului intestinal.
Ananas
Ananasul conține bromelaină, o enzimă care susține digestia proteinelor și reduce inflamația tractului digestiv. De asemenea, ajută la hidratare datorită conținutului ridicat de apă. Poate fi consumat sub formă de suc proaspăt (diluat), compot sau bucățele mici. Există și comprimate digestive pe bază de extract de ananas și papaya, un alt fruct bogat în enzime digestive (papaină), contribuind la calmarea mucoasei intestinale inflamate și favorizând recuperarea organismului.
Ghindă
Ghinda este un remediu tradițional cu proprietăți astringente, eficientă pentru reducerea diareei și calmarea mucoasei intestinale. Se regăsește în numeroase preparate destinate enterocolitelor, de regulă în combinație cu cărbune medicinal, mentă, afin etc.
Băuturile tip Cola
Deși consumul de băuturi tip cola în gastroenterocolite este controversat, unele studii sugerează că acestea pot avea efecte benefice datorită conținutului de acid fosforic, care poate acționa ca antibacterian și antivomitiv. În cantități mici, băuturile tip cola pot reduce senzația de greață și pot contribui la rehidratare. Totuși, nivelul ridicat de zahăr poate agrava diareea, iar conținutul de cofeină nu este potrivit pentru copii mici. Utilizarea lor trebuie să fie o măsură de urgență, în cazurile în care alte soluții de rehidratare sau tratamente nu sunt disponibile.
Homeopatia în gastroenterocolite
Homeopatia oferă o abordare blândă și personalizată, adaptată fiecărui copil. Câteva din remediile frecvent utilizate în tulburările digestive includ:
- Arsenicum album: recomandat în diaree apoasă asociată cu greață și/sau vărsături, scaune cu senzație de arsură, stare de slăbiciune
- Nux vomica: indicat în cazul durerilor abdominale și senzației de greață și/sau vărsături după excese alimentare, diaree cu scaune apoase, nu foarte abundente
- Podophyllum: eficient pentru diareea apoasă, explozivă, în jet, însoțită de crampe abdominale și gaze
- Veratrum album: diaree apoasă, abundentă și explozivă cu crampe abdominale puternice; vărsături frecvente, cu deshidratare rapidă și senzație intensă de slăbiciune, paloare, transpirație rece
- China: diaree cu scaune lichide ce nu miros neplăcut, care pot conține resturi nedigerate; gazele emise sunt în schimb urât mirositoare; balonare severă; stare de slăbiciune marcată
- Ipeca: util în vărsături persistente, fără ameliorare după vărsătură
- Phosphorus: vărsături incoercibile, sete de apă rece, care este însă vomitată imediat ce se încălzește în stomac
Este important ca administrarea remediilor homeopate să fie făcută personalizat și la recomandarea unui medic.
Sprijinul emoțional
Un aspect adesea neglijat în gestionarea bolilor la copii este sprijinul emoțional. Părinții pot contribui semnificativ la recuperarea celor mici prin menținerea unui mediu calm și plin de înțelegere. Stresul și anxietatea părinților pot fi resimțite de copii, accentuând disconfortul acestora. Este important ca părinții să rămână răbdători, să ofere afecțiune și să fie alături de copil în timpul bolii. Activități liniștitoare, precum cititul unei povești sau simpla ținere în brațe, pot crea o atmosferă de siguranță, ajutând copilul să depășească mai ușor momentul dificil al unei gastroenterocolite.
Gastroenterocolita și enterovirozele sunt, așadar, afecțiuni frecvente în cazul tuturor categoriilor de vârstă, dar cu un tablou mai zgomotos atunci când este vorba de copii, și care pot fi gestionate eficient prin metode clasice de tratament, prin abordarea unor soluții naturale sau prin combinarea acestora.
Cu o igienă corespunzătoare și o atenție sporită la simptome, părinții pot reduce considerabil riscul complicațiilor și pot sprijini recuperarea rapidă a celor mici.
Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic, nu încurajează autodiagnosticul și automedicația.
dr. Cristina Munteanu
Persoanele toxice: Ce sunt și cum ne putem proteja de ele?
Cu siguranță, ți s-a întâmplat să te simți epuizat, frustrat sau chiar anxios după interacțiuni cu anumite persoane. Acestea sunt semnale care pot indica faptul că ai de-a face cu o persoană toxică. Dar ce sunt, de fapt, persoanele toxice și cum ne putem proteja de influența lor negativă?
În articolul de față vom explora acest subiect dintr-o perspectivă psiho-educațională. Și vom vedea că, după cum spune un vechi proverb, comportamentul definește omul, nu haina pe care acesta o poartă.
Ce sunt persoanele toxice?
Termenul de persoană toxică nu constituie un diagnostic medical, ci reprezintă un concept folosit pentru a descrie acele persoane care, prin comportamentele lor, provoacă stres emoțional, manipulează sau subminează stima de sine a celor din jur.
Aceste persoane pot avea trăsături precum:
- Critica constantă: Găsesc mereu ceva de reproșat sau de judecat.
- Victimizarea: Se consideră mereu victime și refuză să își asume responsabilitatea pentru acțiunile lor.
- Manipularea emoțională: Folosesc vina sau amenințările subtile pentru a controla situațiile.
- Negativitatea excesivă: Văd mereu partea rea a lucrurilor și te încarcă cu pesimismul lor.
Un exemplu comun ar putea fi cel al unui un coleg care critică constant munca ta, dar evită să își asume propriile greșeli, invocând mereu scuze sau învinovățind pe altcineva.
Este important de menționat că această ,,toxicitate” poate fi, uneori, rezultatul unor traume sau tulburări emoționale nerezolvate. Totuși, acest lucru nu împiedică impactul negativ pe care încărcătura lor emoțională îl poate avea asupra ta.
Cum recunoștem relațiile toxice?
O relație toxică se manifestă printr-o dinamică dezechilibrată, în care te simți frecvent:
- Epuizat emoțional: După fiecare interacțiune cu o persoană toxică, simți că energia ta scade considerabil.
- Îndoit de propria valoare: Persoana toxică poate face remarci care te fac să te îndoiești în mod constant de tine.
- Învinuit constant: Ești responsabilizat pentru lucruri care nu depind de tine.
- Izolat: O relație toxică te poate face să te îndepărtezi de alte persoane sau activități importante pentru tine.
Cum ne putem proteja de persoanele toxice?
1. Stabilește limite clare
Este important să îți stabilești anumite granițe emoționale și să le comunici clar celor cu care interacționezi.
De exemplu:
* ,,Nu pot discuta acest subiect acum, pentru că este prea stresant/sensibil pentru mine”
*,,Te rog să respecți decizia mea. Nu vreau să fiu presat să fac ceva ce nu mă simt confortabil”.
* ,,Am nevoie să îmi respect programul. Nu pot să preiau sarcini suplimentare în acest moment”.
2. Nu te lăsa prins în jocurile lor
Persoanele toxice au o tendință pronunțată de a crea conflicte sau drame pentru a atrage atenția și pentru a obține controlul asupra situației. Aceste comportamente se bazează pe provocarea unei reacții emoționale puternice din partea ta, motiv pentru care este esențial să rămâi calm și să nu le oferi ,,combustibil” pentru comportamentul lor.
În loc să răspunzi la provocări sau să te angajezi în dispute inutile, încearcă să menții o atitudine neutră și să eviți escaladarea situației. De exemplu, poți să te retragi politicos: ,,Am nevoie de o pauză pentru a reflecta. Putem continua mai târziu”.
Amintește-ți că nu ești responsabil pentru comportamentul altei persoane sau pentru cum alege aceasta să reacționeze. Păstrează-ți energia pentru lucrurile care contează și concentrează-te pe menținerea echilibrului tău emoțional.
3. Fii atent la propria stare emoțională
Un semnal important despre sănătatea unei relații este modul în care te simți în prezența celeilalte persoane. Monitorizează-ți cu atenție reacțiile emoționale și sentimentele pe care le experimentezi în interacțiunile cu aceasta. Dacă observi că te simți constant tensionat, anxios, frustrat sau chiar copleșit, este un semnal clar că această relație ar putea fi toxică sau nesănătoasă pentru tine.
O relație sănătoasă ar trebui să îți aducă în mod predominant sentimente de siguranță, confort și susținere, chiar și în momentele dificile.
De asemenea, fii atent la semne subtile, precum oboseala emoțională după fiecare întâlnire sau conversație, tendința de a te feri de anumite subiecte în discuțiile cu o anumită persoană pentru a evita conflictele sau sentimentul că trebuie să fii mereu în gardă.
4. Investește în relații pozitive
Relațiile sănătoase și de calitate sunt importante pentru bunăstarea ta emoțională, mintală și chiar pentru cea fizică. Înconjoară-te de oameni care te susțin, te inspiră și care te ajută să devii cea mai bună versiune a ta.
O relație pozitivă este caracterizată de respect reciproc, încredere, comunicare deschisă și un sentiment autentic de apartenență. Petrece mai mult timp alături de persoane care te apreciază pentru cine ești, care îți recunosc valoarea și care îți oferă sprijin necondiționat în momentele de încercare. Acești oameni nu îți vor oferi doar confort emoțional, ci, în plus, te vor și inspira să te dezvolți, să explorezi noi perspective și să atingi noi obiective.
Amintește-ți că relațiile de calitate nu apar peste noapte; ele necesită timp, răbdare și implicare. Cu toate acestea, investiția în ele este una dintre cele mai valoroase decizii pe care le poți lua pentru fericirea ta pe termen lung. Investește activ în aceste relații. Oferă atenție, timp și susținere celor care te valorizează. Gesturile mici, cum ar fi o conversație sinceră, o vorbă bună sau un act de bunătate, pot consolida conexiunile pozitive. De asemenea, cultivă-ți abilitatea de a asculta și de a empatiza – relațiile profunde se bazează pe înțelegerea și sprijinul reciproc.
Relațiile pozitive sunt cel mai bun antidot împotriva toxicității, deoarece îți oferă un spațiu sigur unde te poți simți apreciat, respectat și acceptat așa cum ești. Aceste conexiuni te ajută să contrabalansezi influențele negative, să-ți păstrezi echilibrul emoțional și să-ți îmbunătățești starea generală de bine.
5. Ia distanță, dacă este necesar
Dacă observi semnele unei relații toxice în mod constant, ia în considerare să vorbești cu persoana respectivă sau să stabilești limite mai clare. În cazul în care nicio metodă nu pare să funcționeze, ieșirea dintr-o astfel de relație poate fi esențială pentru bunăstarea ta emoțională și mintală.
Câteodată, cea mai bună soluție este să reduci sau chiar să întrerupi complet contactul cu persoanele toxice, mai ales dacă acestea refuză să-și schimbe comportamentul.
Persoanele toxice pot avea, așadar, un impact semnificativ asupra stării noastre emoționale și mentale. Identificarea comportamentelor toxice și luarea unor măsuri pentru a ne proteja sunt pași importanți pentru a avea o viață echilibrată și armonioasă.
Învață să recunoști persoanele toxice și să gestionezi relațiile cu acestea. Acest fapt nu îți va proteja doar sănătatea emoțională, ci te va ajuta să-ți construiești o viață mai echilibrată, înconjurată de relații pozitive și autentice.
Nu uita: să ai grijă de tine nu este un act de egoism, ci o necesitate pentru bunăstarea ta.
Superman Challenge – de la distracție la tragedie sau Jocuri care pot distruge vieți
După o serie de provocări periculoase devenite virale pe TikTok, precum Skull Breaker Challenge, Blackout challenge sau Penny Challenge, care au provocat răniri grave și chiar decese, o nouă ,,campanie” a apărut recent: Superman Challenge.
Aceasta încurajează copiii să sară pe brațele unor prieteni/colegi și să imite zborul unui supererou, dar în realitate, aceste încercări au dus la fracturi, răni grave și chiar spitalizări.
Acest fenomen care ia amploare și în mai multe orașe din România, fiind practicat chiar la școală, în pauze, ridică întrebări importante despre vulnerabilitatea copiilor la astfel de provocări și măsurile necesare pentru prevenirea lor.
De ce participă copiii la astfel de provocări?
În primul rând se ridică întrebarea: de ce participă copiii la astfel de provocări?
Din punct de vedere psihologic, participarea copiilor la astfel de provocări poate fi explicată prin mai mulți factori:
Influența socială și dorința de apartenență
Copiii, în special cei aflați la vârsta preadolescenței și adolescenței, sunt extrem de influențabili. Ei caută validare și acceptare socială, iar reacțiile pozitive (like-uri, comentarii) obținute online le oferă sentimentul de apartenență la un grup.
Lipsa unei gândiri critice dezvoltate
Creierul copiilor este în plin proces de dezvoltare, iar zonele responsabile pentru evaluarea riscurilor și consecințelor sau luarea deciziilor (cortexul prefrontal) sunt mai puțin active la această vârstă comparativ cu cele ale adulților. Aceasta explică de ce copiii tind să subestimeze pericolele și să urmeze instinctiv comportamentele grupului.
Curiozitatea și dorința de a experimenta
Copiii sunt în mod natural curioși și atrași de activitățile noi, chiar și de cele cu risc ridicat, mai ales dacă acestea sunt prezentate ca fiind distractive sau eroice – cum se întâmplă în cazul acestor provocări virale.
Care sunt copiii mai vulnerabili la astfel de provocări?
Există anumiți factori care cresc vulnerabilitatea copiilor la provocările periculoase, acesta fiind motivul pentru care nu toți copiii care au aflat de aceste provocări le-au și pus în practică.
Copiii cu o stimă de sine scăzută
Copiii care au o stimă scăzută sunt mai predispuși să caute validare externă și să își asume riscuri pentru a fi astfel acceptați de colegi sau de anumite grupuri.
Lipsa supravegherii parentale
Totodată, copiii care petrec mult timp nesupravegheați pe platformele de social media sunt expuși la conținut periculos fără să primească ghidare sau explicații.
Copiii care se confruntă cu probleme emoționale
Depresia, anxietatea sau dificultățile de integrare socială pot crește riscul implicării în astfel de activități pentru a scăpa de stres sau pentru a atrage atenția.
Ce putem face pentru a preveni astfel de incidente?
Prevenția este foarte importantă. Ea începe acasă, dar se poate continua și în școală, prin educație și comunicare deschisă.
Părinții trebuie să fie prezenți emoțional, să discute regulat cu copiii despre preocupările lor, despre ce urmăresc aceștia online și să îi încurajeze să pună întrebări sau să își exprime temerile.
Adulții trebuie să le explice copiilor că multe videoclipuri sunt manipulate și că riscurile reale nu sunt întotdeauna evidente în astfel de situații, punându-se accent doar pe partea comică a situației, nu și pe consecințe.
Este necesară o supraveghere a activității online a copiilor nu cu scopul de a-i controla excesiv, ci de a-i ghida. În acest context, aplicațiile de control parental pot ajuta la limitarea expunerii la conținut periculos.
Este important să punem accent pe dezvoltarea gândirii critice, ajutând copiii să învețe cum să evalueze informațiile și provocările online cu discernământ. Putem face acest lucru punându-le întrebări precum: ,,Ce se poate întâmpla dacă fac asta?”, ,,De ce aș face asta?” sau ,,De ce crezi că acel copil a făcut asta?”. Astfel de întrebări pot stimula o discuție pe marginea acestui subiect și o reflecție sănătoasă.
În școli, profesorii sau psihologii pot organiza discuții sau ateliere despre pericolele ascunse ale provocărilor virale.
De asemenea, adulții, atât părinții sau bunicii, cât și profesorii, ar trebui să fie modele de comportament pentru copii, arătându-le cum să folosească rețelele sociale într-un mod pozitiv și constructiv.
Superman Challenge este astfel doar un exemplu dintr-o serie lungă de provocări periculoase care au apărut sau vor mai apărea în mediul online. Vulnerabilitatea copiilor la astfel de fenomene provine din dorința lor de acceptare socială, curiozitate și din lipsa unei înțelegeri clare a riscurilor. Punând accent pe comunicare, supraveghere și educație, ne putem proteja copiii, ajutându-i să navigheze în siguranță prin lumea digitală.
dr. Cristina Munteanu
medic specialist pediatru și psihoterapeut
Prezența oxalaților de calciu în urină. Când ar trebui să ne îngrijorăm?
Oxalații de calciu sunt cristale formate prin combinarea ionilor de calciu cu acidul oxalic, o substanță produsă atât de metabolismul intern (produsul final de metabolism al glioxalatului si gliceratului), cât și adusă prin aport din surse alimentare.
Acidul oxalic este prezent în multe alimente, iar în cazul unei absorbții crescute, acesta se acumulează în organism, fiind eliminat prin rinichi, dar atunci când concentrația sa este ridicată, poate apărea riscul de formare a calculilor renali.
Acest proces se întâmplă mai ales în condiții de deshidratare sau când există un dezechilibru în compoziția urinei.
Pe lângă alimentație, unele vitamine sau medicamente, predispoziția genetică și anumite afecțiuni renale pot favoriza acumularea oxalaților, transformându-i într-un factor de risc important în special pentru persoanele cunoscute cu afecțiuni cronice ale rinichilor.
În acest articol, vom discuta despre ce înseamnă prezența oxalaților de calciu în urină, de ce apar aceștia, cum pot fi preveniți sau tratați, inclusiv prin abordări alternative.
Ce înseamnă prezența oxalaților de calciu în urină?
Prezența oxalaților de calciu în urină este o descoperire comună în cazul analizelor de laborator, însă un nivel ridicat al acestora poate indica riscul de formare a nefrolitiazei (pietre la rinichi). Cristalele de oxalat de calciu depistate frecvent în urină indică faptul că organismul nu poate elimina corect oxalații.
Organismul uman nu poate descompune oxalații, ei sunt eliminați cu ajutorul rinichilor, dar, în condiții de suprasolicitare metabolică, oxalații se pot acumula în urină.
Oxalații în concentrații mari pot fi toxici pentru celulele renale, iar expunerea constantă la aceștia poate contribui la apariția unei inflamații locale și duce, în timp, la deteriorarea funcției renale.
Cauze ale apariției oxalaților de calciu în urină
Există câțiva factori principali care pot duce la creșterea concentrației oxalaților de calciu:
Dieta bogată în oxalați: Consumul frecvent al unor alimente precum spanac, fasole, ciocolată, cacao, ceai, roșii sau sfeclă poate aduce un aport mare de oxalat în organism, crescând riscul de formare a pietrelor.
Consumul ridicat de proteine animale: Dieta bogată în proteine animale poate modifica echilibrul acido-bazic din corp, crescând riscul de formare a oxalaților de calciu.
Deshidratarea: Când nu consumăm suficientă apă, urina devine mai concentrată, favorizând formarea și precipitarea cristalelor de oxalat de calciu.
Malabsorbția: Anumite afecțiuni intestinale precum boala Crohn afectează absorbția nutrienților și duc la o absorbție excesivă a oxalaților.
Hiperoxaluria: O tulburare metabolică genetică care cauzează o producție ridicată de oxalat în organism, crescând riscul formării calculilor.
Aportul scăzut de calciu. Aportul alimentar scăzut de calciu poate părea la prima vedere un mod de a reduce riscul de pietre la rinichi, dar are în final un efect paradoxal: poate duce de fapt la creșterea acestui risc. În mod normal, calciul din alimente se leagă de oxalați în intestin și formează un complex care nu este absorbit în corp (insolubil) și este eliminat prin scaun. Când însă consumăm puțin calciu, rămâne mai mult oxalat liber în intestin, iar acesta ajunge să fie absorbit în cantități mai mari în sânge. De aici, oxalatul este eliminat prin rinichi, crescând nivelul de oxalat în urină.
Excesul sau lipsa unor vitamine, anumite medicamente: vitamina C, vitamina D, anumite antibiotice etc.
Vitamina C
Atunci când este consumată în cantități moderate, vitamina C este metabolizată în siguranță și folosită eficient de către organism. Totuși, atunci când aportul depășește cu mult nivelul necesar și nu se urmează nici o hidratare corespunzătoare, metabolizarea vitaminei C duce la creşterea excreţiei de oxalat şi poate reprezenta un factor de risc pentru nefrolitiaza cu oxalat de calciu.
Vitamina D
Suplimentarea excesivă cu vitamina D poate duce la creșterea absorbției calciului din intestin, crescând astfel nivelul de calciu din sânge și urină. În acest context, dacă urina este saturată cu calciu, există un risc mai mare de cristalizare și formare a cristalelor de oxalat de calciu. Dozele de vitamina D ar trebui ajustate în funcție de nevoile individuale și monitorizate prin analize periodice, mai ales la persoanele care iau doze mari sau care au risc de litiază renală.
Calciul (sub formă de suplimente)
Deși calciul preluat din alimente are un rol protector, suplimentele de calciu însă pot crește nivelul de calciu din urină, sporind riscul de formare a pietrelor. Suplimentele de calciu pot favoriza cristalizarea oxalaților în special la persoanele care consumă deja o cantitate semnificativă de oxalați prin dietă. Administrarea suplimentelor de calciu ar trebui făcută cu precauție, la recomandarea medicului și cu monitorizare periodică, în special la persoanele cunoscute cu risc de litiază renală.
Vitamina B6 (Piridoxina)
Deficitul de vitamină B6 este asociat cu o creștere a nivelului de oxalat în urină, deoarece B6 este implicată în metabolismul oxalatului. În schimb, suplimentarea adecvată cu B6 poate reduce riscul formării pietrelor la rinichi la persoanele cu hiperoxalurie.
Medicamente diuretice
Diureticele tiazidice sunt adesea prescrise pentru hipertensiune și reduc excreția de calciu în urină, ceea ce poate reduce riscul de pietre de oxalat de calciu. Cu toate acestea, diureticele în general pot contribui la deshidratare, ceea ce poate concentra urina și, astfel, poate crește riscul de formare a pietrelor.
Aspirina și antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS)
Utilizarea pe termen lung a unor AINS poate afecta funcția renală și crește riscul de formare a pietrelor. Acest lucru este mai frecvent la cei cu afecțiuni renale preexistente sau la cei care iau doze mari de astfel de medicamente.
Antiacidele pe bază de calciu
Antiacidele care conțin calciu cresc cantitatea de calciu excretată în urină, ceea ce favorizează formarea pietrelor, mai ales dacă sunt utilizate perioade lungi de timp.
Antibioticele (în special cefalosporinele)
Anumite antibiotice pot modifica flora intestinală și reduce numărul bacteriilor care descompun oxalatul, contribuind astfel la creșterea nivelului de oxalat în organism. În cazul acesta flora intestinală poate fi susținută prin administrarea de probiotice pentru a ajuta la restabilirea bacteriilor benefice.
Cum putem preveni și trata oxalații de calciu în urină?
Pentru a preveni formarea cristalelor de oxalat de calciu și a pietrelor la rinichi, este important să adoptăm măsuri care să reducă riscul apariției acestora:
Hidratarea corespunzătoare: Un consum adecvat de apă este esențial pentru a dilua urina și a preveni formarea cristalelor. Se recomandă consumul a cel puțin 2 litri de apă pe zi, dar acesta se adaptează în funcție de vârstă, greutate și dacă există alte probleme de sănătate.
Limitarea alimentelor bogate în oxalați: Deși nu trebuie eliminate complet, alimentele bogate în oxalați ar trebui consumate cu moderație.
Consumul de alimente bogate în calciu: Calciul din dietă se leagă de oxalați în intestin, reducând astfel absorbția acestora. Este important în acest sens să avem o alimentație echilibrată și cât mai diversificată și să consumăm suficiente surse de calciu.
Evitarea consumului excesiv de sare și proteine animale: Sarea și proteinele animale pot crește excreția de calciu în urină, ceea ce poate favoriza formarea cristalelor.
Suplimentele de magneziu și citrat: Magneziul și citratul pot ajuta la prevenirea formării pietrelor de oxalat de calciu. Citratul de potasiu, de exemplu, este adesea prescris pentru a alcaliniza urina și a împiedica cristalizarea oxalaților de calciu.
Abordări alternative
În plus față de tratamentele convenționale, există și câteva abordări alternative și remedii naturale care pot ajuta la prevenirea formării oxalaților de calciu în urină.
Fitoterapia reprezintă o resursă deosebit de importantă în acest sens. Plante medicinale precum coada calului, brusturele, urzica sau păpădia pot constitui remedii importante pentru o persoană care se confruntă cu prezența oxalaților de calciu în urină.
Coada-calului este o plantă este cunoscută pentru efectele sale diuretice, bogată în săruri minerale și care contribuie la eliminarea mai eficientă a sărurilor și a toxinelor din rinichi.
Păpădia: Rădăcina de păpădie poate stimula funcția renală și ajuta la prevenirea formării pietrelor.
Anumite suplimente pe bază de enzime și probiotice pot contribui la metabolizarea oxalaților din intestin. Unele cercetări sugerează că suplimentarea cu probiotice care conțin bacteria Oxalobacter formigenes ar putea reduce nivelul oxalaților în urină.
Aromaterapia: Uleiurile esențiale de lămâie sau mirt sunt utilizate pentru susținerea sănătății rinichilor, datorită proprietăților lor detoxifiante.
De asemenea, ca în toate problemele de sănătate, modificarea stilului de viață, reducerea stresului și activitatea fizică regulată moderată pot susține sănătatea generală a organismului și a rinichilor, ajutând la îmbunătățirea circulației și a funcției renale.
Prezența oxalaților de calciu în urină nu este întotdeauna un motiv de îngrijorare, dar poate fi un semn de alarmă pentru posibile probleme la rinichi, cum ar fi pietrele.
Prin adoptarea unei diete echilibrate, hidratare adecvată și evitarea alimentelor bogate în oxalați, putem reduce semnificativ riscul formării cristalelor de oxalat de calciu. De asemenea, tratamentele convenționale pot fi completate cu abordări alternative, cum ar fi fitoterapia sau suplimentele de magneziu, pentru a susține sănătatea renală pe termen lung.
Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic, nu încurajează autodiagnosticul și automedicația.
dr. Cristina Munteanu
Pot stresul, blocajele emoționale sau depresia influența fertilitatea în cuplurile sănătoase?
Infertilitatea poate fi o experiență extrem de dificilă pentru un cuplu care își dorește un copil, mai ales atunci când toate testele medicale indică faptul că ambii parteneri sunt sănătoși din punct de vedere fizic. Cu toate acestea, multe cupluri se confruntă cu dificultăți în a concepe, chiar dacă nu există o cauză medicală evidentă.
Cercetările sugerează că infertilitatea nu este doar o problemă fizică, ci poate fi influențată și întreținută de factori psihologici precum stresul, blocajele emoționale sau depresia.
Blocajele emoționale – cauze ascunse ale infertilității
Blocajele emoționale sunt reacții psihologice care pot avea un impact profund asupra corpului și care apar în urma unor evenimente stresante, traume sau chiar a unor experiențe de viață neîncheiate. Acestea pot fi rezultatul unor emoții negative sau dificile pe care nu am reușit să le procesăm corespunzător sau pe care le-am reprimat, precum frica, vinovăția, anxietatea etc. În cazul fertilității, blocajele emoționale pot influența capacitatea de concepție în moduri subtile și ele pot fi legate de:
Frica de eșec – teama de a nu fi părinți buni sau de a nu reuși să facă față responsabilităților.
Dorința puternică de a deveni părinți poate fi însoțită de frica subconștientă de a nu reuși sau de a nu fi părinți „perfecți”. Această presiune poate duce la un auto-sabotaj inconștient, influențând corpul să „blocheze” procesul natural de concepție.
Presiunea socială – așteptările venite din partea familiei sau societății.
Așteptările venite din partea familiei, prietenilor sau societății, care fac din maternitate sau paternitate un „obiectiv obligatoriu”, pot adăuga stres suplimentar și pot genera sentimente de frustrare, insuficiență sau rușine. Întrebări de tipul „Când faci și tu un copil?“, ,,Voi când aveți de gând să faceți un copil?”, „Ce mai așteptați? Ar trebui să faceți un copil cât sunteți încă tineri”, „Cum de nu aveți încă un copil?” sau remarci precum ,,Alții la vârsta voastră au deja copii” nu fac decât să accentueze presiunea și stresul.
Traume trecute – experiențe traumatizante din copilărie sau adolescență pot genera stres inconștient în timpul încercărilor de a concepe.
Evenimente traumatizante din trecut, cum ar fi abuzul, pierderi importante sau evenimente stresante majore, pot crea un stres cronic care afectează organismul pe termen lung, putând afecta inclusiv fertilitatea.
Stresul cronic – un inamic ascuns al fertilității
Stresul este unul dintre factorii psihologici cel mai frecvent implicat în probleme de infertilitate. Răspunsul la stres afectează întregul organism și poate perturba funcțiile reproductive. Când suntem stresați pe termen lung, stresul devine cronic, organismul eliberează hormoni precum cortizolul și adrenalina, care afectează diferite funcții fiziologice și influențează în mod direct și sistemul reproducător.
Stresul poate afecta fertilitatea prin mai multe mecanisme:
Influența asupra hormonilor: stresul cronic poate perturba echilibrul hormonal necesar pentru ovulație la femei și producția de spermă la bărbați. Hormonii de stres, precum cortizolul, pot inhiba hormonii reproductivi, perturbând ovulația și ciclurile menstruale. Cortizolul inhibă producția de GnRH (hormonul de eliberare a gonadotropinelor), care este responsabil pentru declanșarea ovulației la femei și producerea spermei la bărbați. Acest dezechilibru poate afecta astfel ciclul menstrual, ovulația și calitatea spermatozoizilor.
Întârzierea ovulației și cicluri neregulate: în cazul femeilor, stresul poate provoca dereglări menstruale, asociate deseori cu dificultăți în a determina perioadele fertile, fapt care face mai dificilă concepția.
Impactul asupra libidoului: stresul poate reduce dorința sexuală, influențând negativ frecvența și calitatea actului sexual, ceea ce scade șansele de a concepe.
Tensiunea din cuplu: stresul legat de încercările nereușite de a concepe poate afecta dinamica relației de cuplu, creând un cerc vicios de tensiune emoțională care face concepția și mai dificilă.
Blocajele emoționale și impactul lor asupra fertilității
Pe lângă stresul direct, blocajele emoționale pot crea bariere psihologice care împiedică concepția. Deși aceste bariere nu sunt vizibile la nivel fizic, ele pot avea un impact profund asupra corpului.
Tensiunea psihologică se poate manifesta prin rigiditate fizică sau oboseală, perturbând echilibrul general al corpului.
Frustrarea și sentimentele de vinovăție pot duce la un autocontrol excesiv sau o „luptă” constantă pentru a face totul „perfect”, ceea ce poate amplifica stresul.
Depresia și infertilitatea – o legătură bidirecțională
Depresia este o afecțiune psihică serioasă care afectează milioane de oameni și poate avea un impact semnificativ inclusiv asupra fertilității. Deși stresul și depresia sunt adesea interconectate, depresia aduce cu sine un set de provocări suplimentare, deoarece afectează profund starea generală de bine a persoanei, inclusiv capacitatea acesteia de a concepe.
Cum contribuie depresia la infertilitate
Dezechilibre hormonale: Similar stresului, depresia afectează axa hipotalamo-hipofizo-adrenală, care joacă un rol important în reglarea hormonilor reproductivi. Persoanele cu depresie pot avea niveluri ridicate de cortizol și prolactină, care interferează cu ovulația și calitatea spermei.
Afectarea sistemului imunitar: Depresia cronică poate slăbi sistemul imunitar și poate crește nivelul inflamației în corp. Inflamația cronică poate afecta funcția reproductivă și calitatea celulelor reproductive.
Comportamente negative asociate cu depresia: Depresia aduce deseori obiceiuri care afectează sănătatea, cum ar fi alimentația nesănătoasă, lipsa exercițiilor fizice sau chiar evitarea actului sexual, toate acestea reducând șansele de a concepe.
Impactul psihologic al depresiei: Pe termen lung, persoanele care suferă de stări depresive pot pierde motivația de a încerca să conceapă și pot simți o neputință profundă, ceea ce contribuie la întârzierea concepției. De asemenea, depresia generează intrarea într-un cerc vicios, în care dificultatea de a concepe poate agrava simptomele depresiei, făcându-le mai greu de gestionat.
Alte aspecte importante demne de luat în considerare în problemele de infertilitate sunt: suprasolicitarea fizică sau un regim de viață dezechilibrat (alimente procesate, nerespectarea orelor de somn). Acestea pot afecta funcționarea normală a organismului și pot duce la perturbări ale ciclului menstrual, de exemplu.
Cum pot fi abordate blocajele emoționale, stresul și depresia pentru a sprijini fertilitatea?
Există mai multe modalități prin care cuplurile pot aborda stresul, blocajele emoționale sau stările depresive pentru a îmbunătăți șansele de a concepe:
Terapie psihologică și consiliere: discutarea problemelor emoționale cu un specialist poate ajuta cuplul să descopere și să proceseze blocajele ascunse. Terapia de cuplu sau consilierea individuală pot fi extrem de benefice pentru a rezolva conflictele interne și pentru a reduce tensiunea emoțională.
Tehnici de relaxare: respirația profundă, plimbările în natură și alte tehnici de relaxare pot reprezenta activități care contribuie la reducerea nivelului de cortizol.
Terapie prin artă sau exprimare creativă: arta poate oferi o modalitate de a elibera emoțiile reprimate și de a înțelege mai bine blocajele interioare.
Susținere socială: este important ca ambii parteneri să aibă un cerc de sprijin format din prieteni și familie.
Adoptarea unui stil de viață sănătos: Un stil de viață echilibrat, care include o alimentație sănătoasă, activitate fizică regulată și somn adecvat, poate susține sănătatea mintală și funcționarea optimă a organismului, inclusiv fertilitatea.
Schimbarea perspectivelor: uneori, presiunea de a concepe devine atât de mare încât afectează procesul în sine. Învățarea de a lăsa lucrurile să vină natural, fără a fi fixat pe rezultat, poate reduce semnificativ stresul.
Suportul medicinei alternative în echilibrarea emoțională și sprijinirea fertilității
Pe lângă terapiile convenționale și abordările psihologice, medicina alternativă poate oferi un sprijin valoros în echilibrarea emoțională și susținerea funcției reproductive.
Fitoterapia poate ajuta prin diverse combinații de plante medicinale la reglarea sistemului hormonal și la reducerea stresului. De exemplu, plante precum sunătoarea, passiflora, levănțica sau valeriana sunt cunoscute pentru proprietățile lor calmante și echilibrante. Vitex agnus-castus (mielărea), cunoscută și sub numele de fructul castității, contribuie la reglarea ciclului menstrual și stimulează producerea de progesteron, fiind utilă în cazurile în care există dezechilibru hormonal și sindrom premenstrual.
Gemoterapia, care folosește extracte din muguri și lăstari tineri, este utilă pentru detoxifierea organismului și stimularea regenerării celulare, fiind considerată un adjuvant în echilibrarea sistemului nervos. Gemoderivatele din mlădițe de zmeur și cele din muguri de măr pădureț reprezintă în acest sens două dintre cele mai valoroase preparate gemoterapice utilizate pentru susținerea aparatului reproducător feminin. Gemoderivatul din mlădițe de sequoia este recomandat pentru îmbunătățirea funcției sexuale și reproductive la bărbați.
Aromaterapia, prin utilizarea uleiurilor esențiale de trandafir, iasomie, mușețel, lavandă, bergamotă, portocală, geranium sau ylang-ylang, poate induce stări de relaxare profundă și reduce anxietatea, facilitând astfel un mediu psihologic mai propice concepției.
De asemenea, homeopatia poate aborda aspectele emoționale profunde care stau la baza infertilității, prin remedii specifice care susțin reechilibrarea întregului organism.
Acupunctura reprezintă și ea o terapie complementară cunoscută, care poate sprijini fertilitatea prin echilibrarea fluxului energetic în corp și reducerea stresului. Aplicarea acelor în puncte specifice stimulează circulația sângelui în zona pelvină, îmbunătățind funcția organelor reproducătoare și favorizând ovulația la femei sau spermatogeneza la bărbați. De asemenea, acupunctura poate contribui la reducerea anxietății și depresiei.
Integrarea acestor terapii complementare în rutina zilnică a cuplurilor care se confruntă cu infertilitate poate contribui la reducerea stresului, la crearea unui echilibru interior și la susținerea procesului natural de concepție.
Infertilitatea cauzată de factori emoționali, stres sau depresie nu este așadar o simplă problemă fizică, ci una mult mai complexă, în care mintea și corpul se influențează reciproc. Cuplurile care se confruntă cu această problemă, deși aparent sănătoase din punct de vedere fizic, ar putea beneficia enorm de pe urma abordării implicării aspectelor emoționale și a reducerii stresului. Înțelegerea și abordarea acestor factori psihologici poate face diferența în călătoria spre conceperea unui copil. Prin conștientizare, terapie adecvată, schimbarea stilului de viață și susținere reciprocă, cuplurile pot reduce impactul stresului și depresiei asupra fertilității, crescând astfel șansele pentru conceperea unui copil.
Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic, nu încurajează autodiagnosticul și automedicația.
dr. Cristina Munteanu
Dieta alcalină: o soluție reală sau doar un mit?
Așadar, ce este dieta alcalină?
Sau … poate întâi ar trebui să clarificăm ce este pH-ul, pentru ca mai apoi să definim ce este un pH alcalin sau acid.
pH-ul este o scară care măsoară cât de acid sau alcalin (bazic) este un lichid, pe o scară de la 0 la 14:
– un pH 7 este considerat neutru
– valorile sub 7 sunt acide
– valorile peste 7 sunt alcaline
Nu putem vorbi de pH al corpului la modul general deoarece fiecare parte a corpului are un pH specific, optim pentru funcționarea sa. Pe lângă pH-ul sângelui, în organism mai putem vorbi de pH-ul stomacului, al urinei, al colonului sau al pielii, care au valori mult diferite de cele ale pH-ului sanguin și sunt în general acide. PH-ul intestinului subțire, pe de altă parte, este unul alcalin (7,5). La fel cel al salivei (6,2-7,3).
Faptul că organismul nostru reușește să funcționeze în acest mod este unul care ne arată cât de inteligent am fost creați și cum fiecare parte a corpului are rolul său, cum nivelul diferit al pH-ului în diverse sectoare contribuie la activarea diverselor enzime necesare derulării proceselor normale în organism.
Corpul nostru este construit astfel incredibil de inteligent pentru a menține un echilibru stabil, în ciuda variațiilor din exterior.
pH-ul sângelui
Un punct esențial în discuția despre aciditate și alcalinitate este pH-ul sângelui, care este în mod normal în jur de 7,35-7,45 – ușor alcalin în mod natural. Corpul nostru are mecanisme extrem de sofisticate, precum așa-numitul sistem de tampon eritrocitar, pentru a menține acest pH într-un interval îngust în mod constant. Aceste mecanisme includ organe importante precum:
- rinichii, care elimină acizii în exces
- plămânii, care elimină dioxidul de carbon, care contribuie la aciditate.
Eritrocitele (globulele roșii) joacă un rol cheie în menținerea echilibrului pH-ului sângelui prin transportul dioxidului de carbon (CO₂) de la celule către plămâni. În eritrocite, dioxidul de carbon este transformat în acid carbonic (H₂CO₃) cu ajutorul unei enzime numite anhidrază carbonică. Acidul carbonic se disociază în ioni de bicarbonat (HCO₃⁻) și ioni de hidrogen (H⁺).
Ionii de bicarbonat (HCO₃⁻) acționează ca un tampon, neutralizând acizii din sânge.
Ionii de hidrogen (H⁺) sunt gestionați prin alte mecanisme, pentru a preveni scăderea pH-ului sângelui.
Acest sistem de tamponare este esențial pentru menținerea unui pH sanguin stabil între 7,35 și 7,45.
pH-ul urinei
În mod normal, pH-ul urinei variază între 4,5 și 8, cu o medie de aproximativ 6. Această variație este influențată de dietă și de procesele metabolice ale organismului.
O dietă bogată în proteine animale poate scădea pH-ul urinar, deoarece organismul elimină acești acizi prin urină, făcând urina mai acidă.
O dietă bazată pe fructe și legume poate face urina mai alcalină, deoarece surplusul de bicarbonat se elimină prin urină, crescând pH-ul acesteia.
pH-ul urinei poate varia semnificativ în funcție de alimentele consumate și de necesitățile organismului de a elimina excesul de acizi sau baze din corp. Rinichii joacă un rol esențial în reglarea pH-ului, eliminând excesul de acizi (cum ar fi ionii de hidrogen) sau excesul de bicarbonat, în funcție de nevoile organismului.
Pe scurt, pH-ul urinei reflectă de fapt mecanismele prin care organismul reglează echilibrul acido-bazic, și nu pH-ul sângelui, care rămâne constant datorită acestor sistemelor de tamponare.
Mai mult, un pH urinar care este ușor acid ne poate oferi și o protecție naturală împotriva infecțiilor urinare, deoarece bacteriile care cauzează infecții urinare se dezvoltă mai bine într-un mediu neutru sau ușor alcalin.
pH-ul stomacului
Stomacul, în schimb, are un mediu extrem de acid, cu un pH între 1,5 și 3,5, necesar pentru a contribui la digestia alimentelor și a ucide bacteriile. Este important să reținem că stomacul trebuie să aibă un pH acid pentru a-și putea îndeplini funcția.
Deci, chiar dacă mâncăm alimente mai alcaline, pH-ul stomacului nu se va schimba semnificativ. Și nici pH-ul sângelui, care rămâne aproape constant.
Dacă pH-ul sângelui scădea sub 7,35 (acidoză) sau ar crește peste 7,45 (alcaloză), ar apărea probleme serioase de sănătate și chiar decesul.
Ce este dieta alcalină?
Dieta alcalină este o dietă bazată pe ideea că anumite alimente pot influența pH-ul corpului și că un mediu mai alcalin este benefic pentru sănătate, în special în prevenirea și tratamentul bolilor cronice precum cancerul sau bolile autoimune. Se sugerează că alimentele acide, precum carnea, lactatele și toate alimentele intens procesate, ar trebui evitate, iar cele alcaline, cum ar fi legumele, fructele și semințele, ar trebui consumate în cantități mari.
Poate dieta să schimbe pH-ul sângelui?
Deși dieta poate influența pH-ul urinei, care este eliminată din corp, pH-ul sângelui rămâne constant datorită mecanismelor de reglare interne.
Consumul de alimente „alcaline” nu va modifica astfel pH-ul sângelui în mod semnificativ.
Cu toate acestea, o dietă bazată pe alimente naturale și bogate în nutrienți, cum este cea alcalină, poate aduce beneficii prin reducerea inflamației, îmbunătățirea sănătății generale și susținerea funcțiilor imune.
Apa alcalină – benefică sau nu?
În ultimii ani, a apărut un interes crescut pentru apa alcalină, care are un pH mai mare decât apa obișnuită, de obicei în jur de 8 sau 9. Susținătorii consumului acestei ape consideră că un consum zilnic al acesteia poate ajuta la neutralizarea acidității din corp, oferind beneficii precum îmbunătățirea digestiei, reducerea refluxului gastric sau chiar prevenirea anumitor boli.
Un aspect esențial de reținut este că pH-ul stomacului trebuie să fie extrem de acid (în jur de 1,5-3,5) pentru a digera corect alimentele și a ucide bacteriile. Consumul de apă alcalină, care este mai bazică, poate temporar să neutralizeze aciditatea stomacului, forțând organismul să producă mai mult acid gastric pentru a restabili echilibrul necesar digestiei optime. În acest caz, mecanismele compensatorii ale organismului intră în acțiune pentru a restabili pH-ul optim, ceea ce poate duce, pe termen lung, la suprasolicitarea stomacului și la potențiale dezechilibre.
Reține: stomacul nu doar „neutralizează” apa alcalină, ci acționează rapid prin producerea de acid clorhidric (HCl) pentru a restabili pH-ul acid necesar digestiei. Acest proces este atât de eficient încât, indiferent de cât de alcalină este apa sau alimentele, stomacul revine repede la pH-ul optim pentru digestie.
Pe lângă acest efort suplimentar al organismului de a menține aciditatea stomacului, există și riscul de pierdere de minerale esențiale din corp, care sunt folosite în aceste procese compensatorii.
Apa potabilă are un pH neutru, iar apele îmbuteliate, datorită mineralelor pe care le conțin, se îndreaptă spre un pH ușor alcalin. Apa alcalină obținută prin aparatele speciale de alcalinizare, sau prin adăugarea de bicarbonat de sodiu în apa potabilă, nu sunt însă mai bogate în minerale, deoarece nu acesta este mecanismul de alcalinizare al acestei ape…
Din punct de vedere științific, nu există dovezi solide care să susțină ideea că apa alcalină poate modifica semnificativ pH-ul sângelui sau poate aduce beneficii terapeutice majore pentru sănătate. Așa cum am menționat, corpul nostru reglează foarte eficient pH-ul sângelui (fenomen numit homeostazie), iar consumul de apă alcalină nu va avea un impact semnificativ asupra acestuia. În schimb, poate influența temporar pH-ul urinei, dar aceasta nu este o măsură directă asupra sănătății generale.
Deși apa alcalină nu este dăunătoare în cantități moderate, este important de înțeles că nu aduce beneficii semnificative pentru sănătate și că, pe termen lung, consumul acesteia poate contribui la dezechilibre serioase în organism.
Cum se reflectă dietele alcaline în bolile autoimune și cancer?
Deși nu există dovezi solide care să susțină că dieta alcalină poate vindeca cancerul sau bolile autoimune, s-a demonstrat că un regim alimentar sănătos, bazat pe plante, poate ajuta la reducerea inflamației și poate susține sistemul imunitar. Aceste boli sunt influențate de multiple mecanisme, iar o alimentație corectă este doar unul dintre ele.
Rețineți faptul că pH-ul organismului, al sângelui, este unul oricum ușor alcalin.
Ideea legăturii dintre aciditate și cancer provine din anumite observații făcute în cadrul unor studii, care au evidențiat un mediu acid în jurul celulelor tumorale. Totuși, această aciditate este un fenomen local, care apare în microambientul tumorii, și nu reflectă o aciditate generalizată în tot organismul sau în sânge.
Cum apare aciditatea locală în jurul celulelor tumorale?
Celulele tumorale au un metabolism modificat comparativ cu celulele normale. Ele folosesc adesea o cale metabolică numită glicoliză anaerobă, chiar și în prezența oxigenului, pentru a-și obține energia (fenomen cunoscut sub numele de efectul Warburg). Acest tip de metabolism produce o cantitate mare de acid lactic, care se acumulează în spațiul dintre celulele tumorale și creează un mediu acid în jurul acestora.
Acest mediu acid apare din cauza mai multor factori:
- Creșterea rapidă a celulelor tumorale: pe măsură ce tumorile cresc, consumul de oxigen nu poate ține pasul, ceea ce face ca celulele să recurgă la glicoliză anaerobă pentru a obține energie
- Acumularea de acid lactic: acest produs este unul secundar glicolizei anaerobe, el nu poate fi eliminat suficient de rapid și astfel se acumulează în microambientul tumorii
- Hipoxia (lipsa de oxigen): în multe tumori, vasele de sânge nu reușesc să furnizeze suficient oxigen, iar acest lucru intensifică și mai mult glicoliza anaerobă
Aciditatea locală și progresia tumorii
Această aciditate locală are mai multe efecte asupra comportamentului tumorii:
- Promovează creșterea și invazia tumorii: mediul acid favorizează migrarea celulelor tumorale, contribuind la invazia țesuturilor sănătoase din jur
- Favorizează rezistența la tratament: mediul acid poate contribui la rezistența tumorilor la anumite tratamente
- Afectează funcționarea sistemului imunitar: aciditatea din jurul tumorii poate afecta negativ celulele imunitare, făcând mai dificilă atacarea celulelor canceroase
Astfel încât se ridică întrebarea: este aciditatea un mecanism cauzator sau un rezultat al cancerului?
Această aciditate locală nu reflectă aciditatea generală a corpului. Potrivit studiilor, această aciditate locală nu este o cauză a cancerului, ci mai degrabă un efect al metabolismului alterat al celulelor tumorale. Nu aciditatea preexistentă a dus la apariția celulelor tumorale, ci celulele tumorale au produs aciditatea. În acest context, ideea că dieta sau consumul de alimente „alcaline” ar putea influența sau inversa aciditatea din jurul tumorii nu are un suport științific. Dieta nu poate modifica semnificativ pH-ul sângelui sau mediul local acid produs de tumori.
De ce nu putem schimba aciditatea din jurul tumorilor prin dietă?
Sistemele de reglare ale pH-ului în organism, cum ar fi rinichii și plămânii, sunt extrem de eficiente în menținerea unui pH stabil în sânge, prin mecanisme descrise anterior. Dieta poate influența ușor pH-ul urinei, dar nu are capacitatea de a modifica pH-ul microambientului din jurul celulelor tumorale. Aciditatea din jurul tumorii este rezultatul proceselor metabolice ale tumorii și nu este influențată direct de ceea ce mâncăm. Inflamația cronică joacă un rol important atât în bolile autoimune, cât și în cancer, iar dieta bazată pe alimente bogate în antioxidanți, poate contribui la reducerea inflamației. Așadar, consumând predominant fructe și legume proaspete și reducând consumul de alimente procesate, putem reduce inflamația în organism, fapt care va avea efecte benefice pe termen lung, atât în ceea ce privește organismele sănătoase, cât și în ceea ce privește organismele afectate de boli precum cancerul.
Concluzie
Pe scurt, corpul nostru reglează pH-ul sângelui prin mecanisme complexe și acest pH nu poate fi modificat semnificativ doar prin dietă. Cu toate acestea, alimentele pe care le consumăm pot avea efecte importante asupra sănătății generale. O dietă echilibrată, bazată pe alimente naturale, poate ajuta la prevenirea inflamației și susține un stil de viață sănătos.
Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic, nu încurajează autodiagnosticul și automedicația.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie selectivă:
Kroemer G, Pouyssegur J. Tumor cell metabolism: cancer’s Achilles’ heel. Cancer Cell. 2008 Jun;13(6):472-82. doi: 10.1016/j.ccr.2008.05.005. PMID: 18538731.
Apă florală de trandafir
Ingrediente și ustensile:
– 100 g petale de trandafir proaspete sau uscate
– 500 ml apă plată sau distilată
– 1 pungă cu gheață
– 1 vas emailat sau de inox cu o capacitate de 1,5-2 litri, cu capac convex (nu plat)
– 1 castron termorezistent
Mod de preparare:
250 ml apă se toarnă în vasul emailat/inox și în interiorul vasului se plasează castronul termorezistent (acesta trebuie să fie suficient de greu pentru a nu fi ridicat de apă). Se pornește focul și se completează încet cu restul de apă pe lângă castron, fără a depăși marginile acestuia. În apa dimprejurul castronului se presară încet petalele de trandafir. Se acoperă vasul cu capacul până când apa începe să fiarbă. În momentul în care apa a început să fiarbă, capacul se întoarce cu mânerul în jos și pe el se așază punga cu gheață. Aburul care se produce în interior la contactul cu capacul rece (din cauza gheții) se va transforma în lichid – apa noastră florală. Focul se oprește când obținem suficientă apă florală sau când s-a topit gheața. După ce s-a răcit, apa florală se pune într-un recipient din sticlă de culoare închisă și se depozitează la loc răcoros sau în frigider. Ea poate fi păstrată la frigider cel mult o săptămână.
Apa florală de trandafir este un adevărat elixir pentru ten. Se recomandă datorită efectului său calmant, antiinflamator și antimicrobian, cu reale beneficii asupra tenului.