Tensiunea arterială reprezintă presiunea care există în interiorul arterelor organismului. Hipertensiunea arterială reprezintă o creștere a acestei presiuni peste valorile acceptate ca fiind normale. Astfel, pentru a defini corect o valoare tensională, trebuie să ținem cont de doi parametri: tensiunea sistolică și cea diastolică. Tensiunea arterială sistolică reprezintă valoarea măsurată în timpul contracției inimii. Tensiunea arterială diastolică reprezintă valoarea măsurată în timpul timpul relaxării inimii. Acesta este motivul pentru care atunci când ne măsurăm tensiunea avem două valori. Dintre cele două valori, tensiunea sistolică este prima valoare indicată și cea mai mare.
Există, în funcție de vârstă, anumite valori considerate normale, la copii aceste valori depinzând de vârstă, sex și greutate; din acest motiv, s-au realizat normograme care țin cont de acești parametri și valorile tensionale se interpretează în funcție de acestea.
Ceea ce trebuie să reținem este că la vârsta adultă o tensiune arterială normală ar trebui să aibă valori cuprinse între 120/70 mmHg-130/85 mmHg. O depășire a acestor cifre necesită investigații suplimentare, creșterea valorilor tensionale peste 140/90 mmHg fiind considerată hipertensiune.
Hipertensiunea poate fi clasificată ca fiind primară/esențială (fără a identifica o cauză a ei) sau secundară (când există anumite afecțiuni care au declanșat-o).
În primul rând, de ce ne preocupăm să scădem o tensiune crescută? Pentru că valorile tensionale mari presupun niște riscuri – pe termen scurt și lung – pentru sănătatea persoanei care suferă de hipertensiune. Printre acestea menționăm:
infarct
accident vascular cerebral
anevrism arterial
insuficiență cardiacă
insuficiență renală cronică.
Ce semne și simptome pot prezenta persoanele cu hipertensiune?
dureri de cap (cefalee)
palpitații
dureri precordiale
respirație greoaie, dificilă
amețeală (vertij)
tulburări de vedere
sângerare nazală (epistaxis)
Nu voi insista în acest material asupra medicației clasice indicate în tratamentul hipertensiunii. Voi încerca să mă rezum la partea de prevenție și, mai ales, la alternativele naturale pe care le avem în controlul valorilor tensionale.
foto: istockphoto.com
Preventiv, ceea ce putem face este să ducem un mod de viață echilibrat, cu evitarea sedentarismului și să alegem o alimentație variată, bogată în fructe și legume proaspete.
O persoană hipertensivă va trebui să ajungă la o greutate corporală normală dacă prezintă un exces ponderal și va trebui să reducă la minimum consumul grăsimilor, al alimentelor procesate, afumate și sărate.
Omega 3
foto: istockphoto.com
Acizii grași tip omega 3 sunt suplimente nutritive care pot ajuta la prevenirea afecțiunilor cardiovasculare, reducând nivelul trigliceridelor și riscul dezvoltării plăcilor de aterom.
Nu doar peștii (hering, somon) conțin omega 3, ci și nucile, avocado ori plante precum inul sau cânepa. Din acest motiv se recomandă introducerea lor în alimentația tuturor persoanelor și cu atât mai mult în dieta celor care au hipertensiune, trigliceride sau colesterol crescut.
Spirulina este o algă marină, care, pe lângă complexul de vitamine și minerale, conține și o cantitate însemnată de omega 3.
Usturoi
Usturoiul este unul dintre cele mai cunoscute remedii tradiționale indicate în tratarea hipertensiunii și a hipercolesterolemiei. Acest fapt se explică mai ales prin acțiunea ingredientului numit alicină, care are acțiune vasodilatatoare și de inhibare a angiotensinei II (substanță implicată în organism în mecanismul creșterii tensiunii arteriale).
Leurda, supranumită și usturoi sălbatic, conține și ea alicină.
Păducel
foto: istockphoto.com
Păducelul mai este numit și planta inimii. Din motive bine meritate, deoarece este o plantă medicinală cu proprietăți dovedite în problemele cardio-vasculare, mai ales cele care au la bază un substrat nervos. Acțiunea păducelului este asupra centrilor nervoși vasculari, a vaselor de sânge și asupra miocardului, el fiind mai degrabă un normotensor, un reglator de tensiune.
Talpa gâștei
foto: istockphoto.com
Talpa gâștei este o altă plantă medicinală utilă în hipertensiunea cauzată de stres și anxietate. Datorită rolului său protector la nivelul miocardului, talpa gâștei este un remediu util în aritmii. De asemenea, este folosită cu succes în palpitațiile asociate menopauzei.
Vâsc
foto: istockphoto.com
Vâscul, dincolo de obiceiurile și tradițiile cunoscute, este o plantă medicinală recomandată în hipertensiune arterială, tahicardie și aritmii. Vâscul este însă o plantă cu potențial toxic, de aceea este recomandat a se administra doar la indicațiile medicului și în doze bine stabilite. Trebuie avută o grijă deosebită și la modul de preparare al acestei plante: vâscul se macerează obligatoriu la rece.
De asemenea, în ultimul timp proprietățile sale terapeutice sunt explorate tot mai mult în afecțiunile maligne, vâscul având un efect pe reducerea efectului nociv al radicalilor liberi și în oprirea multiplicării celulare de natură tumorală.
Ginkgo biloba
foto: istockphoto.com
Ginkgo biloba este un arbore utilizat în medicina tradițională chineză din vechime, care a pătruns în ultimii ani tot mai mult și în practica fitoterapeutică românească. Pe lângă efectul său antioxidant remarcabil, Ginkgo biloba are proprietăți benefice la nivelul circulației sanguine, în special al celei cerebrale, dar și la nivel cardiovascular.
În hipertensiunea indusă de stres, deosebit de utile sunt levănțica, roinița și valeriana.
Alte plante medicinale care pot fi utilizate în scăderea tensiunii arteriale sunt:
– busuioc
– gheara mâței
– ghimbir
– hibiscus
– scorțișoară
– turmeric
– semințele de țelină.
Măslin
Deoarece persoanele care suferă de obicei de valori tensionale mari înregistrează și valori crescute ale colesterolului, pe lângă omega 3 și usturoi, o plantă de mare ajutor în acest sens este măslinul și în special extractul din mlădițe de măslin, care contribuie la scăderea nivelului colesterolului și al trigliceridelor și la creșterea elasticității arterelor.
Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic și nu încurajează automedicația.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie selectivă:
1. Ovidiu Bojor, Ghidul plantelor medicinale și aromatice de la A la Z, Ed. Fiat Lux, București, 2003
2. Ovidiu Bojor, Fitoterapie tradițională și modernă, Ed. Fiat Lux, București, 2003
3. Fernando Pitera, Compendiu de Gemoterapie clinică, Ed. a treia revăzută și corectată, 2000
4. Jean Valnet, Fitoterapia. Tratamentul bolilor cu plante, Ed. Garamond, București, 2003
5. Halver J, Wenzel K, Sendker J et al, Crataegus Extract WS®1442 Stimulates Cardiomyogenesis and Angiogenesis From Stem Cells: A Possible New Pharmacology for Hawthorn?, Front Pharmacol. 2019 Nov 27;10:1357 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/31849643)
6. Matsutomo T. Potential benefits of garlic and other dietary supplements for the management of hypertension. Exp Ther Med. 2020 Feb;19(2):1479-1484. doi: 10.3892/etm.2019.8375. Epub 2019 Dec 27. PMID: 32010326; PMCID: PMC6966105.
7. Schandry R, Lindauer D, Mauz M, Blood Pressure and Cognitive Performance After a Single Administration of a Camphor-Crataegus Combination in Adolescents with Low Blood Pressure, Planta Med. 2018 Nov;84(17):1249-1254 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/29913528)
8. Shaito A, Thuan DTB, Phu HT, Nguyen THD, Hasan H, Halabi S, Abdelhady S, Nasrallah GK, Eid AH, Pintus G. Herbal Medicine for Cardiovascular Diseases: Efficacy, Mechanisms, and Safety. Front Pharmacol. 2020 Apr 7;11:422. doi: 10.3389/fphar.2020.00422. PMID: 32317975; PMCID: PMC7155419.
9. Yoo JH, Liu Y, Kim HS, Hawthorn Fruit Extract Elevates Expression of Nrf2/HO-1 and Improves Lipid Profiles in Ovariectomized Rats, Nutrients. 2016;13;8(5)
(https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/27187458)
10. Younis W, Alamgeer, Schini-Kerth VB et al, Role of the NO/cGMP pathway and renin-angiotensin system in the hypotensive and diuretic effects of aqueous soluble fraction from Crataegus songarica K. Koch, J Ethnopharmacol. 2020 Mar 1; 249:112400 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/31739101)
11. Xu H, Xu HE, Ryan D, A study of the comparative effects of hawthorn fruit compound and simvastatin on lowering blood lipid levels, The Amercian Journal of Chinese Medicine. 2009;37(5):903-8. Phttps://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/19885950)
Astăzi vreau să vorbim despre un subiect pe care doresc să îl abordez de mult timp: importanța evaluării în evoluție a unui pacient de către același medic.
Este acest lucru cu adevărat important?
Este doar un moft al medicului? Sau poate chiar un orgoliu al medicului?
Eu consider că este un lucru deosebit de important, mai ales în cazul copiilor mici unde semnele și simptomele unei boli se modifică uneori de la o oră la alta și cu siguranță de la o zi la alta. Este important și în cazul adultului, dar nu atât de pregnant ca la vârstele mici.
Pentru a înțelege mai bine ce vreau să vă transmit, voi exemplifica.
Tabloul I
foto: ishtockphoto.com
Avem un copil care vine medic în consult. Mama observă că este mai plângăcios, parcă nu mai mănâncă așa bine de o zi-două, îi curge puțin apos nasul. Medicul îl consultă și totul este în parametri normali, cu excepția unui gât puțin roșu. Diagnosticul medicului va fi de Rinofaringită acută și va recomanda cel mai probabil un antiinflamator și ceva spray local.
O zi parcă copilul este ceva mai bine, cu excepția secrețiilor din nas care devin mai vâscoase și mai gălbui. Apoi începe să facă febră… mama se adresează de data aceasta unui alt medic. Medicul consultă copilul și îi spune mamei că gâtul copilului este extrem de roșu, amigdalele mari și cu puncte de puroi și are și timpanele inflamate. Diagnostic: Amigdalită acută pultacee și Otită congestivă bilaterală. La tratament medicul va adăuga și antibiotic.
Mama va spune tuturor prietenilor și pe grupurile din care face parte că primul medic nu este bun, nu a consultat bine copilul, nu a văzut amigdalele mari și puroiul…
Tabloul II
foto: ishtockphoto.com
Copil care tușește când sec când productiv de câteva zile este adus de mamă la medic. Mama îi spune medicului că de o săptămână copilul e mai agitat noaptea și sforăie mai urât decât de obicei. Medicul îl consultă și observă copilul că respiră pe gură și că prezintă secreții purulente care se preling din nas în spatele gâtului (medical: pe peretele posterior al faringelui). Ascultă copilul cu stetoscopul, plămânii sunt în regulă. Diagnosticul va fi unul de Rinoadenoidită cronică acutizată și tratamentul, pe lângă antibiotic, va urmări toaletarea corespunzătoare a nasului, picături nazale care să reducă inflamația locală, vasoconstrictoare și dezinfectante nazale. Mama nu reușește să îi administreze copilului antibioticul deoarece copilul refuză să îl ia și, în plus, vecina i-a zis că nu are nevoie copilul de antibiotic dacă nu face febră, mai bine să îi facă niște aerosoli (copiilor ei mereu le fac bine aerosolii). În evoluție copilul însă începe să tușească tot mai rău, cu secreții multe… bunica îi recomandă mamei să îi dea și niște sirop care să oprească tusea… Copilul însă se simte tot mai rău, nu mai poate respira cum trebuie și a început să facă și febră. Mama merge din nou la medic (altul, pentru că tratamentul recomandat de primul nu a avut nici un efect) și diagnosticul este de pneumonie (confirmat pe radiografie).
Aceste două tablouri sunt poate cele mai frecvente întâlnite în practică. Sunt doar niște exemple aleatorii și succinte și din ele se pot face multe combinații. Dar nu acesta este scopul meu. De altfel, nu am dat nici nume de medicamente pentru a nu da nimănui idei de automedicație.
A greșit primul medic? A greșit al doilea? Trebuia să meargă la un al treilea?
foto: ishtockphoto.com
Nu am nimic împotriva a ceea ce se numește second opinion, chiar și ,,n” opinion. Eu însămi am cerut mai multe păreri la mai mulți medici diferiți atunci când am întâmpinat probleme într-o anumită situație de sănătate cu anumiți membri ai familiei. Trăim într-o lume presupus liberă și democratică și avem acest drept. Și, da, putem recunoaște că unii medici sunt mai bine pregătiți sau au mai multă experiență clinică decât alții.
Deci, care medic a greșit sau care a avut dreptate?
foto: ishtockphoto.com
Nu a greșit niciunul, și cel mai probabil dacă părintele păstra legătura cu primul medic și administra corespunzător tratamentul indicat nu s-ar fi ajuns la evoluția spre agravare. Medicul pune diagnosticul pe semnele și simptomele pe care le prezintă copilul în momentul când vine la consult, dar acestea se pot schimba în câteva ore sau în câteva zile…
Nu sunt rare situațiile în care părinții administrează copilului un tratament primit de la medicul anterior și nu spun medicului la care se prezintă după aceea că îi dau copilului acel tratament. Și medicul care consultă a doua oară copilul înmânează părintelui rețeta lui. Medicamentul recomandat de al doilea medic este, de exemplu, unul cu efect expectorant. Primul medic indicase un medicament antitusiv, care să oprească tusea. Mama se gândește că nu are ce să îi facă rău copilului dacă le dă pe amândouă, fără să știe că cele două medicamente se bat cap în cap, ca să mă exprim așa …
Apoi mai sunt o mulțime de mici detalii importante pe care părinții adesea uită mai mult sau mai puțin intenționat să le spună medicului…
foto: ishtockphoto.com
Și cum afinitățile mele sunt spre medicina alternativă, nu pot să nu amintesc de tratamentele naturiste și cele homeopate…
Există părinți care fac efectiv o salată de tratamente și combină de la ei putere medicamente clasice, cu ceaiuri, cu homeopate. Fără a cunoaște anumite reguli, anumite compatibilități sau incompatibilități între acestea. Și copilul continuă să prezinte noi și noi simptome de boală. Dar părintele nu spune medicului despre ele…
Din experiența mea, copiii care primesc foarte multe medicamente, fie ele și naturiste sau homeopate, merg cel mai prost. Copiii ai căror părinți nu reușesc să rămână pe recomandările unui medic și combină tot felul de tratamente de la medici cu principii diferite, de pe grupuri sau de la prieteni, vecini, bunici etc., evoluează cel mai nefavorabil. Și nu, nu putem da nici produsele din plante sau homeopate oricui și oricum!!! Pe principiul că nu are ce să îi facă rău. Ba da! Pentru că produsele din plante conțin și ele niște principii active și au un mod de acțiune. Iar cele homeopate funcționează puțin diferit de medicamentele clasice.
Știu că orice părinte vrea binele copilului său și tocmai de aceea am îndrăznit să scriu până la urmă aceste rânduri. Doar că uneori din dorința de a face bine, putem face și rău…Și aici mă adresez atât părinților care au copiii bolnăviori și cer sfaturi pe la prieteni sau pe grupuri, cât și celor care cu atâta ușurință oferă recomandări de tratamente care i-au ajutat pe ei. Gândiți-vă de două ori înainte de a recomanda cuiva un tratament!!! …și la nevoie și de trei… Nu putem da copilului nostru ce i-a dat vecina copilului ei la aparent aceleași simptome. Pentru că uneori pare că seamănă, dar boala poate fi alta. Și ce l-a ajutat pe copilul vecinei îi poate face rău copilului meu…
foto: ishtockphoto.com
Ca să concluzionez, puteți cere câte opinii medicale doriți. Este dreptul vostru. Dar întotdeauna fiți sinceri și spuneți-i medicului la care vă prezentați tot tratamentul primit de copil. Căutați însă acel medic în care să aveți încredere și cu care să rezonați. Nu uitați că medicul este și el om, are zile mai bune și zile mai proaste, are și el familie, are nevoie de timp pentru a învăța și a putea fi la curent cu noutățile din medicină și are nevoie și de odihnă, tocmai pentru a putea decide corect în ceea ce privește sănătatea pacienților săi.
Și nu în ultimul rând, relația medic-pacient trebuie clădită pe încredere reciprocă.
Acest material are caracter informativ, nu înlocuiește prezentarea la medic și nu încurajează automedicația.
Convulsiile sunt contracții musculare generalizate, involuntare, care sunt cauzate de o descărcare electrică anormală ce are loc la nivelul neuronilor sistemului nervos central. Ele sunt asociate cu pierderea stării de conștiență și a capacității persoanei de a-și menține tonusul postural. Există însă și convulsii în care tonusul postural nu este pierdut, cum este cazul convulsiilor de tip absență; în această situație, persoana respectivă nu cade, dar nu răspunde la stimuli externi și rămâne cu privirea într-un punct fix (privește ,,în gol”).
De ce apar convulsiile?
Cauze de apariție a convulsiilor pot fi:
hipoglicemia (glicemie < 40mg%)
hipocalcemia
hipomagneziemia
hiponatremia
deficiența de piridoxină / piridoxindependenţa (deficienţă în sinteza neurotransmiţătorului inhibitor GABA care necesită ca și cofactor piridoxina)
febra
infecțiile respiratorii sau de altă natură care evoluează cu febră mare (rujeola, roseola infantum, amigdalita etc.)
infecții sau inflamații ale sistemului nervos central (meningite, encefalite)
– clonice (mișcări ritmice, clonii; pot fi localizate pe o parte a corpului sau pot migra de la un membru la altul)
– tonice (extensia, încordarea membrelor)
– tonico-clonice (combinație între cele două de mai sus)
– mioclonice (flexia membrelor)
– atone (pierderea tonusului muscular)
– tip absență (privire ,,în gol”)
– apnee-cianoză și bradicardie (la nou-născuți)
– mişcări atipice precum: protruzia limbii, sucţiune, masticaţie, hipersalivaţie, privire fixă, clipit, devierea privirii, pedalat etc. (la nou-născuți)
De obicei convulsiile se opresc de la sine, dar este important ca aceste persoane să nu se lovească prin cădere sau prin contracturile violente ale musculaturii. Dacă ne aflăm în fața unei persoane care convulsionează, indiferent că este copil sau adult, trebuie să îndepărtăm obiectele din jur de care se poate lovi, să o așezăm pe un plan drept, în poziție laterală, pentru a nu se îneca. Nu introducem nimic în gura unei persoane care convulsionează și renunțăm la orice manipulare.
De asemenea, dacă putem, este important să cronometrăm pe ceas durata convulsiei (uneori, deși trec doar câteva secunde aparținătorii au impresia că a trecut o veșnicie) și să sunăm la ambulanță dacă ea depășește 5 minute.
Convulsiile febrile
Cel mai frecvent întâlnite în viața de zi cu zi sunt poate convulsiile febrile, care constituie subiectul materialului de față.
Acestea, așa cum le spune și numele, apar în asociere cu febra la copiii cu vârste cuprinse de regulă între 3 luni și 5 ani și nu sunt asociate cu infecții acute ale sistemului nervos central sau alte cauze demonstrabile metabolice ce pot provoca convulsii (vezi mai sus).
foto: istockphoto.com
Este important de menționat faptul că aceste convulsii febrile nu sunt și nu ar trebui diagnosticate ca epilepsie: epilepsia presupune existența unor convulsii recurente în stare de afebrilitate. Ele apar de obicei în prima zi a unei infecții acute virale cel mai frecvent și uneori reprezintă primul semn de manifestare al bolii. De cele mai multe ori asociază o predispoziție genetică, acești copii având în familie părinți sau frați care au avut în mica copilărie convulsii febrile.
Primul lucru care trebuie făcut în această situație este administrarea unui antitermic. Nu vom ține copilul în brațe pentru a nu favoriza creșterea temperaturii, ci îl vom așeza pe un plan drept, în poziție laterală, pentru a nu se îneca cu salivă în cursul episodului convulsiv sau a nu aspira secrețiile (mai ales dacă prezintă și o vărsătură concomitent).
Dacă există posibilitatea și sunt și alte persoane în apropiere, se poate înregistra video convulsia și cronometra.
Majoritatea convulsiilor febrile apar la o valoare a temperaturii peste 38°C și sunt datorate unei vulnerabilități ridicate la febră a creierului care se află în dezvoltare și scăderii pragului convulsivant. La vârste mici, creierul este imatur, iar mecanismele excitatorii cerebrale (neurotransmițătorul excitator glutamat) predomină în detrimentul celor inhibitorii (neurotransmițătorul inhibitor GABA). În timpul febrei apare o alcaloză secundară hipervențilației care accentuează excitabilitatea neuronală. La aceasta se poate adăuga și acțiunea factorilor pirogeni.
Puteți citi mai multe despre mecanismul de producere al febrei aici:
Convulsiile febrile simple au o durată mai scurtă, sub 10-15 minute (de obicei sub 1-2 minute) și nu se repetă pe parcursul următoarelor 24 de ore. De regulă au caracter bilateral, generalizat, adică se manifestă pe ambele părți ale corpului. Din punct de vedere medical, convulsiile febrile simple sunt considerate benigne și nu necesită tratament anticonvulsivant. Dar ele reprezintă o întâmplare cu un mare impact psiho-emoțional, care sperie părinții sau aparținătorii.
Convulsiile febrile complexe apar mai rar, durează mai mult (peste 15 minute) și de obicei sunt specifice copiilor care sunt diagnosticați cu afecțiuni neurologice sau prematurilor. De regulă au caracter unilateral. Copiii care prezintă acest tip de convulsii prezintă un risc mai mare de a dezvolta ulterior epilepsie.
Cum se manifestă convulsia febrilă?
foto: istockphoto.com
Convulsia febrilă poate să apară când sugarul/copilul este treaz sau poate apărea în timpul somnului (putând fi mai greu de identificat dacă copilul este lăsat nesupravegheat). Acesta devine inconștient, nu răspunde dacă este strigat, în timp ce mâinile și/sau picioarele încep să zvâcnească într-un mod ritmic, necontrolat. Uneori este prezent doar un tremor la nivelul capului sau zvâcnituri, spasme ale ochilor. Copiii pot prezenta gemete și emisii spontane de urină sau materii fecale (greu de cuantificat la copiii mici, care nu au dobândit încă un control sfincterian și poartă scutec).
În timpul unei convulsii putem observa modificări ale respirației persoanei respective, care poate fi mai accelerată sau mai zgomotoasă. După încetarea crizei convulsive respirația revine la normal și în general copiii sunt obosiți și somnolenți. Acei copii care după o criză convulsivă prezintă un deficit motor sau neurologic trebuie investigați.
Convulsiile febrile pot fi confundate cu frisoanele. Însă atunci când un copil mic prezintă un frison, el își păstrează starea de conștiență. Mai mult, de obicei după un frison urmează o creștere a temperaturii.
O altă entitate ce poate fi confundată cu convulsia la copilul mic este spasmul hohotului de plâns. Acesta apare însă în afebrilitate, se asociază cu paloare sau cianoză, plâns în hohote și o scurtă perioadă de pierdere a stării de conștiență după episodul de plâns.
Când mergem la medic?
Orice convulsie trebuie adusă la cunoștința medicului. Copilul trebuie consultat de către medicul curant sau specialist pentru a vedea dacă sunt semne și simptome ale unei infecții și a primi tratament corespunzător.
Se merge de urgență la spital:
în cazul unei convulsii care durează mai mult de 3-5 minute, cu caracter de convulsie febrilă complexă (vezi mai sus)
în cazul unor convulsii care se repetă în decurs de 24 de ore
dacă sugarul / copilul prezintă deficit motor sau neurologic după criza convulsivă
dacă sugarul / copilul prezintă o fontanelă care bombează, vomită în jet sau este letargic.
foto: istockphoto.com
În cazul unui copil care a prezentat o convulsie febrilă complexă se recomandă efectuarea unei electroencefalograme (EEG).
Se recomandă, de asemenea, efectuarea unor analize de laborator care pot elucida etiologia infecțioasă sau metabolică.
Puncția lombară se recomandă doar în cazuri selecționate, când se suspectează o meningită sau encefalită.
Tomografia computerizată a craniului se recomandă atunci când se suspectează hemoragii, procese tumorale sau malformații cerebrale.
Convulsiile febrile simple nu sunt asociate cu riscul de a dezvolta modificări ale structurii cerebrale, deficite cognitive sau comportamentale ulterioare.
Convulsiile febrile simple nu necesită tratament anticonvulsivant!
Părinții trebuie să fie informați și pregătiți asupra posibilității repetării convulsiei în cadrul unui alt episod febril.
De aceea, ei vor trebui să intervină prompt pentru scăderea febrei în cazul afecțiunilor acute viitoare, pentru a evita o posibilă convulsie febrilă.
Există o reticență destul de răspândită în ultimii ani de a nu administra antitermice copiilor de teama toxicității hepatice a paracetamolului sau a tulburărilor gastrice ce pot fi determinate de ibuprofen. Într-adevăr, recomandarea generală este de a nu administra antitermic la un copil cu stare generală bună la primele semne de creștere a temperaturii. Febra are efecte benefice prin stimularea sistemului imunitar și a producției de anticorpi și, de asemenea, prin împiedicarea multiplicării microbilor. Putem apela la metode de scădere a temperaturii prin scăderea temperaturii mediului ambiant, prin termoliză fizică, creșterea consumului de lichide etc. Dar uneori aceste măsuri acționează mult prea lent în comparație cu ascensiunea temperaturii. Ele pot fi de mare ajutor în cazul copiilor care nu prezintă un prag convulsivant scăzut, dar întârzierea scăderii febrei poate reprezenta un pericol pentru apariția unei convulsii febrile la un copil cu antecedente de convulsii febrile sau cu o sensibilitate în acest sens.
Este bine de știut, că, pe lângă tratamentele clasice, ne putem ajuta în scăderea temperaturii de metode complementare precum fitoterapia sau homeopatia. Aceste tratamente sunt individualizate și recomandate de medicul specialist în funcție de particularitățile fiecărui copil în parte.
Acest articol are caracter informativ, nu încurajează automedicația și nu înlocuiește consultul medical.
dr. Cristina Munteanu
Bibliografie orientativă:
1. American Academy of Pediatrics – Subcommittee on Febrile Seizures. Neurodiagnostic evaluation of the child with a simple febrile seizure. Pediatrics 2011; 127:389-94.
2. Febrile seizures: clinical practice guideline for the long-term management of the child with simple febrile seizures. Pediatrics 2008; 121:1281-6.Natsume J., Hamano S.-I., Iyoda K., et al.
3. New guidelines for management of febrile seizures in Japan. Brain Dev 2017; 39:2-9.
4. Offringa M., Newton R., Cozijnsen M.A., Nevitt S.J. Prophylactic drug management for febrile seizures in children. Cochrane Database Syst Rev 2017; 2:CD003031.
5. Wilmshurst J.M., Gaillard W.D., Vinayan K.P., et al. Summary of recommendations for the management of infantile seizures: Task Force Report for the ILAE Commission of Pediatrics. Epilepsia 2015; 56:1185-97.
Majoritatea antiperspirantelor au ca substanță de bază sărurile de aluminiu (clorura de aluminiu – AlCl3 sau clorhidratul de aluminiu – Al2Cl(OH)5). În momentul aplicării antiperspirantului, sărurile de aluminiu se dizolvă în transpirația sau umezeala axilei. Substanța dizolvată formează un gel, care creeză un fel de „dop” temporar în glanda sudoripară, reducând cantitatea de transpirație care ajunge la suprafața pielii. Sărurile de aluminiu sunt agenți antimicrobieni, controlând bacteriile de pe piele și reducând mirosurile neplăcute.
Nu s-a reușit încă să se demonstreze o legătură directă între aluminiul din antiperspirante și cancerul de sân, dar există tot mai multe voci care atrag atenția în acest sens și asupra acumulării acestei substanțe în țesutul mamar. În plus, vorbim de o incidență mare a cancerului de sân localizat în cadranul exterior superior al sânului, zonă situată în imediata vecinătate a axilei, fapt care ar putea fi corelat cu expunerea frecventă la sărurile de aluminiu din antiperspirante, cu atât mai mult cu cât aluminiul acționează ca un metaloestrogen.
Homemade deodorant made from coconut oil, sodium bicarbonate and peppermint oil foto: istockphoto.com
Studii efectuate pe țesut mamar sănătos și pe țesut mamar afectat de cancer au descoperit că în țesutul afectat de cancerul de sân concentrația de aluminiu era mai ridicată decât în țesutul sănătos.
Alte studii au demonstrat faptul că, în prezența aluminiului, celulele mamare suferă mutații ireversibile și că celulele mamare cultivate în laborator în prezența clorurii de aluminiu formează tumori mari și metastazează.
Piatra de alaun a fost intens mediatizată în ultimul timp și este recomandată ca înlocuitor natural al antiperspirantelor care conțin aluminiu, ca atare sau sub formă de pulbere în deodorantele homemade. Dar, piatra de alaun este de fapt același lucru, un antiperspirant pe bază de aluminiu, pentru că ea este o sare combinată de aluminiu și potasiu cu formula chimică KAl(SO₄)₂.
Alegeți deodorante cât mai naturale și fără aluminiu!
dr. Cristina Munteanu
O rețetă de deodorant natural, fără aluminiu, puteți găsi aici:
1. Darbre PD. Aluminium, antiperspirants and breast cancer. J Inorg Biochem. 2005 Sep;99(9):1912-9. doi: 10.1016/j.jinorgbio.2005.06.001. PMID: 16045991.
2. Exley C, Charles LM, Barr L et al. Aluminium in human breast tissue. J Inorg Biochem. 2007 Sep;101(9):1344-6. doi: 10.1016/j.jinorgbio.2007.06.005. Epub 2007 Jun 12. PMID: 17629949.
3. Mandriota SJ, Tenan M, Ferrari P, Sappino AP. Aluminium chloride promotes tumorigenesis and metastasis in normal murine mammary gland epithelial cells. Int J Cancer. 2016 Dec 15;139(12):2781-2790. doi: 10.1002/ijc.30393. Epub 2016 Sep 7. PMID: 27541736; PMCID: PMC5095782.
4. Mannello F, Tonti GA, Darbre PD. Concentration of aluminium in breast cyst fluids collected from women affected by gross cystic breast disease. J Appl Toxicol. 2009 Jan;29(1):1-6. doi: 10.1002/jat.1384. PMID: 18785682.
5. Romanowicz-Makowska H, Forma E, Bryś M et al. Concentration of cadmium, nickel and aluminium in female breast cancer. Pol J Pathol. 2011 Dec;62(4):257-61. PMID: 22246912.
6. Sappino AP, Buser R, Lesne L et al. Aluminium chloride promotes anchorage-independent growth in human mammary epithelial cells. J Appl Toxicol. 2012 Mar;32(3):233-43. doi: 10.1002/jat.1793. Epub 2012 Jan 6. PMID: 22223356.
Molluscum contagiosum reprezintă o infecție a pielii cauzată de virusul cu același nume (din familia poxivirusurilor).
Acest virus pătrunde prin micile fisuri existente în piele și, după o perioadă de incubație medie de aproximativ 14 zile (dar poate fi și mai lungă), poate determina apariția unor proeminențe la nivelul pielii. Apariția excrescențelor nu este însă obligatorie, depinzând de statusul imunitar al persoanei, o bună parte dintre persoanele care au contractat virusul putând rămâne asimptomatică. Aceste leziuni pot apărea în aproape toate zonele corpului, dar sunt mai frecvent întâlnite în regiuni precum degetele, fața dorsală a mâinii, coate, genunchi, subraț, piept, spate, față, și, mai rar, în regiunea ano-genitală; nu apar în palme, pe tălpi sau pe mucoase.
Close-up of Molluscum Contagiosum also called water wart. Viral formations in the chin on the skin of the child. Maternal plaque is in the center and small later rash around. Health care.Detail of a molluscum contagiosum nodule produced by the Molluscipoxvirus virus on the skin of the abdomen of a child.Molluscum contagiosum (MC) is a viral infection of the skin. The infection is most common in children aged one to ten years old.Molluscum contagiosum (MC) is a viral infection of the skin or occasionally of the mucous membranes. It is caused by a DNA poxvirus called the molluscum contagiosum virus(MCV) infecting only humans.
foto: istockphoto.com
Dimensiunile lor variază de la 1-5 mm până la 10-15 mm în cazul celor de dimensiuni mari. Papulele sunt rotunde, relativ dure, de culoare roz-gălbuie și au un aspect caracteristic, vizibil în special la cele de dimensiuni mai mari, prezentând o mică depresiune în centru; la cele de dimensiuni mici această depresiune poate fi interceptată doar sub forma unui punct. Această zonă centrală este bogată în material viral și, în urma ruperii leziunii, este contagioasă și contribuie la răspândirea sa pe alte zone ale corpului (particulele virale fiind mutate cu ajutorul degetelor). Leziunile nu sunt dureroase și nu produc senzație de mâncărime. Mai rar, în cazul persoanelor cu dermatită atopică, poate fi prezentă senzația de mâncărime, cel mai probabil în corelație cu dermatita preexistentă, fapt care și determină o răspândire mai facilă a molluscum contagiosum în cazul acestor persoane.
foto: istockphoto.com
Transmiterea infecției se produce prin intermediul unei persoane contaminate, prin atingerea unei alte persoane sau a diverselor obiecte de uz personal sau comun: prosoape, haine, jucării, creioane, pixuri etc. Se poate transmite astfel prin utilizarea spațiilor publice din parcuri, piscine, bazine de înot etc.
Persoana infectată poate continua să își transmită virusul în alte zone ale corpului necontaminate încă, prin atingerea papulelor sau scărpinarea acestora și apoi atingerea unor zone de țesut sănătos. Această modalitate de transmitere se numește autoinoculare.
De regulă leziunile de molluscum se vindecă de la sine în decurs de câteva luni și nu lasă în urmă cicatrici. Dacă se rup, lichidul din centrul lor poate fi răspândit în zone ale corpului încă neafectate. Dintre complicațiile posibile amintim suprainfectarea bacteriană a acestora, în special în cazul în care copiii se scarpină și locul respectiv devine poartă de intrare pentru bacterii (acest fapt duce la apariția leziunilor cu puroi, a crustelor și este posibil să lase în urmă cicatrici). Răspândirea infecției la nivelul ochilor poate determina apariția conjunctivitei și a keratitei.
De obicei diagnosticul este ușor de pus și se bazează pe aspectul clinic specific al papulelor. Mai dificil este atunci când persoana infectată prezintă doar leziuni de dimensiuni mici, în cazul cărora depresiunea centrală nu este vizibilă. Rar, se recomandă prelevarea unei probe-biopsie pentru punerea diagnosticului.
O persoană care a fost infectată cu virusul molluscum contagiosum va putea să se reinfecteze ulterior.
Având de regulă un potențial de vindecare fără sechele, infecția cu molluscum contagiosum se vindecă de cele mai multe ori fără tratament în decurs de câteva luni.
Uneori, însă, papulele sunt dispuse în zona feței și, dacă sunt de dimensiuni mari, deranjează mai ales din punct de vedere estetic.
foto: istockphoto.com Doctor applying Chryotherapy on Patient Skin on Hand
Dintre terapiile clasice recomandate în infecția cu molluscum contagiosum menționăm:
– crioterapia (se folosește azot lichid, procedură ce poate lăsa cicatrici)
– laserterapia (cauterizarea cu laser, procedură care de asemenea poate lăsa cicatrici)
– intervenția chirurgicală (excizia lor pe cale chirurgicală lasă cicatrici)
– soluții pe bază de acid lactic și acid salicilic (trebuie aplicate cu atenție strict pe zona papulelor, putând produce arsuri pe pielea sănătoasă)
– creme cu podofilotoxina, imiquimod, cantaridină, hidroxid de potasiu, peroxid de benzoil sau tretinoin (acid retinoic).
Și în cazul molluscum infectiosum cea mai bună cale de tratament este prevenția. Este importantă educarea copiilor de mici privind utilizarea obiectelor de igienă personală: prosoapele, periuța de dinți, periile de păr, sticla de apă constituie obiecte personale și nu se împrumută. În cazul copiilor mai mari și al adulților: strugurelul/rujul, rimelul, creioanele de buze/ochi, aparatele de ras/epilat, ochelarii, lănțișoarele, brățările, inelele sunt obiecte personale. Aceste reguli previn nu doar răspândirea moluscum infectiosum, dar și a altor virusuri și bacterii.
foto: istockphoto.com
Dacă totuși am contractat infecția, vom evita să punem mâna pe papule, să le scărpinăm sau să le rupem. Dacă totuși s-a întâmplat să le atingem, este indicat să ne spălăm pe mâini cu apă și săpun, fără a atinge alte zone ale corpului sau obiecte. Dacă am rupt papulele, zona va fi ștearsă cu un tampon steril și tamponată cu un antiseptic.
Și în cazul infestării cu molluscum contagiosum avem la dispoziție și metode de tratament pe bază de plante.
Local putem aplica comprese cu:
– ceai de salvie, gălbenele, cimbru
– ulei de arbore de ceai, cimbru, oregano, tămâie, cedru, lavandă, scorțișoară, cuișoare, neem (diluate corespunzător în funcție de vârstă în ulei de jojoba, avocado sau cătină) – se poate folosi un bețișor de ureche înmuiat în ulei, care va fi aplicat direct pe leziuni
foto: istockphoto.com Bottles of thyme and rosemary essential oil or infusion, herbal medicine.
Pentru susținerea sistemului imunitar se recomandă un regim de viață sănătos, cu respectarea programului de odihnă, un consum adecvat de apă, fructe și legume proaspete. Tot în acest sens, putem suplimenta aportul intern cu produse pe bază de echinaceea, măceș, cătină, aloe, turmeric, ghimbir, quercetină, urzică, brusture. Extractul din muguri de nuc este un produs cu efecte benefice asupra pielii și un efect antiviral și antibacterian demonstrat. Acesta poate fi asociat pentru sporirea efectului terapeutic cu consumul sevei de mesteacăn și al extractului din muguri de platan.
Acest material are un scop informativ și nu înlocuiește consultul medical.
Boala zgârieturii de pisică reprezintă o afecțiune cauzată de infecția organismului uman cu o bacterie ce se transmite prin saliva unei pisici infestate. Mai rar, această boală poate fi transmisă și prin înțepătura de purice sau căpușă. Bacteria responsabilă de boală se numește Bartonella henselae. Pisicile purtătoare ale acestei bacterii sunt de obicei asimptomatice, din acest motiv proprietarii lor nu au de unde să știe în mod normal că pisica lor este infestată.
Transmiterea bacteriei de la pisică la om se poate realiza prin mușcătura sau zgârietura realizată de pisică. Mai rar, dacă tegumentul este lezat și animalul de companie ne linge în acea zonă, se poate transmite și astfel. Ea este mult mai frecventă în rândul copiilor deoarece ei nu rezistă tentației de a mângâia și lua în brațe toate animalele întâlnite. Bacteria nu se transmite de la omul infestat la alți oameni.
Simptomele bolii pot apărea într-un interval de 3-14 zile și cuprind manifestări la locul zgârieturii/mușcăturii precum: durere, roșeață, vezicule, secreții purulente, cruste. Persoana care a avut incidentul cu blănosul infestat poate dezvolta febră, frisoane, dureri de cap, stare generală proastă, oboseală, dureri musculare și/sau articulare, lipsa poftei de mâncare. Specifică acestei boli este și inflamația ganglionilor din vecinătatea rănii produse de pisică – de unde și denumirea alternativă a afecțiunii; cel mai frecvent sunt inflamați ganglionii axilari și din zona capului, dar trebuie verificate toate grupele ganglionare. Limfadenopatiile pot apărea și la două luni după inocularea bacteriei în organism.
Persoanele cu un sistem imunitar care funcționează corespunzător vor trece cu ușurință peste afecțiune, de cele mai multe ori fără a fi necesar un tratament. Ea este problematică pentru cei care au un sistem imunitar slăbit, pentru copiii mici care încă nu și-au dezvoltat sistemul imunitar și pentru vârstnici care suferă de obicei de boli cronice precum diabetul. Complicațiile acestei infecții (rare) pot fi: encefalită (dureri de cap, stări de confuzie, comă), neuroretinită (pierderea vederii unilateral pentru un interval de câteva luni, nedureroasă), sindromul oculoglandular Parinaud (conjunctivită granulomatoasă și limfadenopatie preauriculară), endocardită, osteomielită, hepatită granulomatoasă, granulom splenic, eritem nodos, vasculită.
Pentru punerea diagnosticului acestei boli, pe lângă istoricul confirmat de incidentul cu pisica sau înțepături recente de purec/căpușă, semnele și simptomele clinice prezentate de pacient, avem posibilitatea de a efectua analize din sânge care să demonstreze prezența bacteriei (Bartonella henselae ADN- test PCR) și a anticorpilor anti-Bartonella în ser (IgM și IgG).
Unele persoane pot trece peste infecție fiind asimptomatice, astfel încât nici nu vor ști că au contractat-o și nu vor primi tratament pentru aceasta.
Prevenția este cea mai importantă. Să învățăm copiii de mici că este indicat să nu mângâiem pisicile maidaneze, în special cele care observăm că au lipsuri/goluri de blană, secreții (aceasta pentru a evita transmiterea și a altor boli) sau care ne ,,sâsâie”. Dacă totuși o fac, să se spele imediat după aceea pe mâini cu apă și săpun. Dacă iau pisicile în brațe și acestea nu doresc, să nu le țină cu forța deoarece ele vor încerca să fugă, se vor zbate și, inevitabil, vor zgâria. Deparazitarea lor periodică este utilă pentru a evita înmulțirea puricilor și transmiterea bolii de la o felină la alta prin înțepăturile de purice, aceasta fiind cea mai frecventă modalitate de transmitere a bacteriei. De asemenea, nu lăsați pisicile să vă lingă dacă aveți leziuni pe piele.
Dacă totuși ați fost zgâriat sau mușcat de o pisică, spălați imediat zona cu apă și săpun, lăsând apa să curgă câteva minute pe rană și dați cu o soluție antiseptică. Dacă sângerează, mențineți două minute presiune continuă pe locul respectiv, aplicând o compresă sterilă. Ca remediu natural, puteți spăla zona cu ceai de salvie și tampona cu tinctură de propolis sau ulei esențial din arbore de ceai sau lavandă. Discutați cu medicul dumneavoastră despre aspectul, evoluția rănii și a stării generale, precum și despre necesitatea efectuării serului antitetanic sau antirabic ori a altui tratament sau a analizelor de laborator.
Acest material are un scop informativ și nu înlocuiește consultul medical.
Înțepăturile de insecte reprezintă o provocare pentru copii și adulți deopotrivă, pe tot parcursul anului, dar în special în sezonul primăvară-toamnă.
Dintre cele mai frecvente înțepături menționăm cele de: țânțar, purice, păduche, păianjen, muscă, viespe, albină, căpușă, ploșniță sau furnică.
Sunt periculoase înțepăturile de insectă?
Unele dintre ele pot transmite anumite boli sau pot provoca reacții alergice severe. Însă majoritatea înțepăturilor de insecte nu sunt problematice, nu transmit boli și nu creează reacții alergice puternice persoanelor fără probleme anterioare de sănătate.
Când este cazul să ne îngrijorăm?
Unele înțepături sunt foarte dureroase sau pot provoca o reacție alergică locală puternică: pielea se înroșește și se umflă (apare edemul), pot apărea vezicule. În unele cazuri acul (albină, viespe) poate rămâne în piele și trebuie scos. Alteori, întreaga insectă poate rămâne sub piele, cum este cazul căpușei și, fiind mică la început poate să nu fie observată de către părinți imediat, mai ales dacă se află în zona scalpului, în spatele urechilor etc.
Periculoase sunt înțepăturile din jurul ochilor, nasului, gurii, datorită edemului alergic care poate crea dificultăți în respirație. Acest tip de înțepături necesită de obicei prezentarea la medic de urgență.
Dacă în urma unei înțepături de insectă starea generală a persoanei devine foarte influențată prin apariția febrei, durerilor articulare sau musculare, somnolenței, oboselii excesive, durerilor de cap și apar modificări ale pulsului și tensiunii arteriale, dificultăți de respirație sau chiar pierderea conștienței, atunci este necesar să ne prezentăm de urgență la medic.
foto: istockphoto.com
Dacă înțepătura a provocat o reacție violentă poate fi util, în cazul în care aveți posibilitatea, să puneți insecta (vie sau moartă) într-un recipient și să o luați cu dumneavoastră. Astfel, poate fi identificată insecta și dacă este vorba de o specie veninoasă sau, în situații speciale, poate fi trimisă la laborator pentru a fi analizată.
Cum recunoaștem o reacție alergică severă?
Recunoașterea unei reacții alergice severe (reacție anafilactică) la înțepăturile de insecte este importantă deoarece poate pune viața persoanei înțepate în pericol. Reacția alergică severă necesită tratament medical de urgență. Chiar dacă procentul persoanelor care dezvoltă reacții alergice severe este relativ mic, este util să putem recunoaște cum se manifestă acestea putând astfel salva viața unei persoane sau chiar pe a noastră.
O reacție alergică severă se poate manifesta prin:
– reacții la nivelul pielii: piele roșie (sau, dimpotrivă, palidă), senzație de mâncărime/usturime/arsură; zonele de piele roșie pot fi unice sau multiple ori se pot generaliza pe întreg corpul (urticarie); aceste zone pot avea diferite forme și mărimi, pot fi în relief sau nu, pot prezenta vezicule
– umflarea feței/buzelor/limbii/gâtului
– dificultăți la înghițire
– dificultăți de respirație/respirație șuierătoare
– modificări ale pulsului (rapid și slab)
– modificări ale tensiunii arteriale (hipotensiune)
– dureri de cap
– stări de greață însoțite sau nu de vărsături
– dureri abdominale severe/ diaree
– stări de amețeală
– leșin/pierderea conștienței.
Semnele unei alergii severe apar uneori la a doua sau la următoarele înțepături ale insectei. O persoană care a prezentat o reacție alergică severă la o înțepătură de insectă, este foarte probabil ca la un eveniment similar să prezinte din nou reacție anafilactică. Este recomandat consultul unui medic alergolog și purtarea permanentă cu sine a unui dispozitiv de injectare intramusculară a unei substanțe recomandate în tratamentul de urgență al reacțiilor alergice severe dacă ați avut un prim episod de reacție anafilactică post înțepătură de insectă.
Putem preveni înțepăturile de insectă?
Putem încerca să prevenim înțepăturile de insectă prin montarea plaselor pentru insecte în locuințe. Atunci când mergem în aer liber, putem folosi îmbrăcăminte corespunzătoare: bluze cu mânecă lungă, pantaloni lungi, șosete, haine în culori deschise (pentru a putea observa cu ușurință eventualele insecte). Dacă avem păr lung, este recomandat să îl prindem într-o coadă sau coc.
Lămpile de aromaterapie constituie și în acest caz o soluție eficientă pentru interior. Putem astfel să ținem insectele la distanță difuzând uleiuri precum: eucalipt, mentă, lavandă, bergamotă, cimbru, salvie, citronella, arbore de ceai, lemongrass ș.a.
De asemenea, putem folosi, atât pentru interior, cât și pentru exterior, lumânări îmbogățite cu uleiurile esențiale enumerate mai sus. Sau putem să ardem pe o farfurioară crenguțe de rozmarin și/sau salvie.
foto: istockphoto.com
Țânțarii sunt atrași de mirosul pe care îl emană pielea transpirată, de aceea o soluție în plus pentru evitarea înțepăturilor produse de ei o poate constitui efectuarea unui duș înaintea ieșirii în aer liber.
Plasarea în apropierea ferestrelor a unor ghivece cu plante precum lavandă, rozmarin, busuioc, mentă, iarba mâței (cătușnică) poate constitui o soluție în a ține insecte precum țânțarii și muștele la distanță.
foto: istockphoto.com
Nu în ultimul rând, putem apela la aplicarea unor repelente anti-insecte. Fiind fitoterapeut, vă voi recomanda repelentele naturale, care nu prezintă toxicitate pentru pielea noastră și nici pentru mediul înconjurător. Aceste repelente pot fi pulverizate pe îmbrăcăminte sau chiar direct pe piele în zonele de puls și mai expuse la potențialul atac al insectelor precum gleznele, încheieturile mâinilor sau regiunea cefei înainte de ieșirea în aer liber și ulterior la intervale de 1-2 ore (în cazul în care nu îl preparați dumneavoastră în casă vă recomand să citiți cu atenție eticheta produsului; unele repelente conțin uleiuri esențiale care nu se aplică pe pielea nou-născuților și nici a copiilor mici). Dacă ne așezăm pătura pe iarbă, putem pulveriza repelentul în perimetrul în care ne așezăm și pe pătura pe care o folosim. Evitați așezarea directă pe iarbă. Atenție să nu pulverizăm în ochi sau, în special în cazul copiilor, aceștia să nu atingă cu mâinile zonele în care au fost dați cu repelent și apoi să se frece la ochi.
Uleiurile esențiale utilizate cel mai frecvent pentru îndepărtarea insectelor sunt:
arbore de ceai (tea tree)
bergamotă
busuioc
cătușnică (rozmarin sălbatic, iarba mâței)
cedru
cimbru
citronella
eucalipt
foto: istockphoto.com
eucalipt citronat
geranium
lavandă
lămâie
lemongrass
mentă
rozmarin
scorțișoară
vanilie
verbină exotică (litsea)
tuia
ylang ylang
O rețetă de repelent natural anti-insecte puteți găsi aici:
Există în comerț brățări-repelente, plasturi impregnați cu uleiuri esențiale, lănțișoare, brățări și brelocuri care au un dispozitiv-recipient în care se montează bucăți de fetru colorat ce pot fi impregnate cu uleiuri esențiale – toate fiind utile pentru a ține insectele la distanță.
După o ieșire în aer liber, mai ales dacă a fost în parcuri sau zone bogate în vegetație, este bine să vă examinați cu atenție corpul, să faceți un duș și să puneți hainele purtate la spălat. Examinați cu atenție copiii, insistând în următoarele zone: cap (linia părului, în spatele urechilor, în pavilionul urechilor), axile, zona inghinală, abdomen (buric), în spatele genunchilor. Urmăriți copiii cu atenție și în cazul în care vedeți că duc mâna repetitiv într-o anumită zonă a corpului examinați acea zonă, poate fi sediul unei înțepături de insectă sau poate ascunde o căpușă mică.
Dacă aveți prieteni blănoși este recomandat să folosiți produsele antiparazitare recomandate de medicul veterinar și să le examinați periodic blana pentru a depista eventualii musafiri nepoftiți (pureci, căpușe).
În cazul în care vă aflați la un moment dat într-o zonă cu insecte, încercați să vă mențineți pe cât posibil calmul și să vă retrageți încet din acea zonă: dacă veți începe să alergați și să dați din mâini, nu veți face decât să agitați și să speriați insectele care se vor simți amenințate și vă vor ataca.
Ce putem face în cazul în care ne confruntăm cu mușcăturile de insecte?
Voi detalia în cele ce urmează principalele tipuri de insecte care ne pot înțepa și ce este specific fiecărui caz în parte. Majoritatea înțepăturilor de insecte nu sunt periculoase și pot fi tratate acasă. Citește cu atenție despre fiecare tip de înțepătură și când este cazul să te prezinți de urgență la medic.
Înțepătura de țânțar
foto: istockphoto.com
Majoritatea țânțarilor sunt inofensivi. Femelele de țânțar sunt cele care înțeapă și se hrănesc cu sânge, având nevoie de acesta pentru maturizarea și depunerea ouălor. Atunci când înțeapă, femela țânțar injectează în piele saliva sa, salivă care conține, între altele, substanțe anticoagulante (acestea împiedică coagularea sângelui pentru ca să poată fi aspirat cu ușurință prin trompă), responsabile pentru reacțiile alergice provocate.
La locul înțepăturii de țânțar apare de obicei o pată roșie și zona înțepăturii se umflă puțin (aceste leziuni se numesc medical papule). Deoarece în special copiii au tendința să se scarpine, leziunile tind să se agraveze: pielea este lezată și apar rănile, care se pot infecta.
Dintre bolile ce pot fi transmise de către țânțari, menționăm: malaria, febra galbenă și infecția cu virusul Zika. Dar trebuie să știm că nu toți țânțarii transmit aceste boli. Există anumite specii care transmit și, și în cadrul acelor specii, femelele țânțar trebuie să fie la rândul lor, infestate.
În cazul în care înțepătura de țânțar s-a produs putem aplica local:
– compresă rece sau gheață
– un unguent calmant pentru senzația de mâncărime sau usturime (există produse pe bază de rozmarin sălbatic /Ledum palustre, ulei esențial de lime; arnica)
– ulei esențial de mentă, citrice sau lavandă (diluate cu un ulei vegetal în funcție de vârstă)
– plasturi special concepuți în acest sens (conțin uleiuri esențiale, vitamina E)
– un plic de ceai verde/ ceai de gălbenele umezit și rece
– spray cu aloe vera sau gel de aloe
– o compresă cu oțet aromat
– o frunză proaspătă de busuioc sau mentă, pe care o frecăm puțin între degete pentru a elibera uleiurile volatile.
De asemenea, putem administra intern un antialergic natural precum extractul din coacăz negru.
În mod normal, la locul înțepăturii ar trebui să rămână vizibil punctul înțepăturii și o mică zonă roșie împrejur, la început ușor în relief, apoi doar la nivelul pielii. Dacă erupția ia amploare, asociază dureri articulare sau musculare, febră, greață și vărsături, dureri de cap, stare generală proastă, amețeli, leșin, atunci ne vom adresa medicului de urgență. De asemenea, dacă am călătorit într-o țară străină și înțepătura s-a produs acolo.
Dacă locul înțepăturii a fost scărpinat și s-au produs leziuni suplimentare ale pielii, este posibil să se formeze cruste și să se infecteze. În această situație zona se menține roșie, caldă, poate prezenta scurgeri purulente – caz în care trebuie examinată de medic și evaluat dacă se impune tratament antibacterian. O alternativă naturală în acest context o constituie preparatele pe bază de arbore de ceai, propolis, salvie.
Înțepătura de purice
foto: istockphoto.com
Puricele este o insectă frecvent întâlnită în gospodăriile unde sunt câini și pisici. Datorită faptului că sar, puricii pot ajunge cu ușurință la distanțe relativ mari. Ei pot supraviețui între 2 și 3 luni fără o gazdă.
Înțepătura de purice este mai intens resimțită decât cea de țânțar, saliva inoculată în timpul înțepăturii putând provoca reacții alergice puternice. Înțepătura de purice poate fi recunoscută după dispunerea mușcăturilor în grupuri de câte 3-5 înțepături și în apropierea zonelor de chilot, pantalon, șosete (deasupra liniei șosetelor), zona subrațului, în spatele genunchilor, plasate la intervale libere (deoarece purecul se deplasează prin sărituri). Locul înțepăturii va prezenta un punct roșu în mijloc și o zonă roșie, în relief, relativ dură, în jurul punctului de înțepătură.
De asemenea, putem să ne dăm seama că este vorba de o înțepătură de purice identificând mici puncte negre sau roșii pe cearșafuri sau haine, care nu sunt altceva decât materii fecale de purice (culoarea se datorează sângelui ingerat).
Puricii pot fi purtătorii anumitor boli, pe care le pot transmite prin înțepătură, precum: tifosul sau boala zgârieturii de pisică. În trecut, prin înțepăturile de purice s-a transmis ciuma.
Persoanele cu teren alergic pot prezenta reacții alergice severe – dermatita alergică la înțepătura de purice. Acestea pot dezvolta vezicule (beșici cu lichid limpede în jurul înțepăturii).
Datorită senzației puternice de mâncărime și/sau durere persoanele sensibile pot prezenta insomnie, stare de agitație.
Este necesar să ne prezentăm la medic în cazul unei dermatite severe, supurării și infectării locului de înțepătură, apariției febrei, durerilor de cap, stărilor de greață, somnolenței, inflamării ganglionilor (limfadenopatie), durerilor articulare și/sau musculare, modificării pulsului și/sau tensiunii arteriale, stărilor de amețeală sau leșin.
În cazul în care înțepătura de purice s-a produs putem aplica local:
– compresă rece sau gheață
– un unguent calmant pentru senzația de mâncărime sau usturime (există produse pe bază de rozmarin sălbatic /Ledum palustre, ulei esențial de lime; arnica)
– ulei esențial de mentă, citrice sau lavandă (diluate cu un ulei vegetal în funcție de vârstă)
– plasturi special concepuți în acest sens (conțin uleiuri esențiale, vitamina E)
– un plic de ceai de trei frați pătați umezit și rece
– spray cu aloe vera sau gel de aloe
– o compresă cu oțet aromat
– o frunză proaspătă de busuioc sau mentă, pe care o frecăm puțin între degete pentru a elibera uleiurile volatile
– o pastă obținută din amestecul unei linguri de bicarbonat de sodiu (se poate folosi și de amoniu) și 2 linguri de apă; se poate pune o picătură de ulei esențial de mentă în pasta obținută pentru a amplifica efectul
– o felie de lămâie rece.
În plus, se recomandă schimbarea hainelor, efectuarea unor dușuri repetate (inițial cu săpun, apoi doar cu apă călduță), schimbarea lenjeriei de pat, aspirarea și scuturarea covoarelor, preșurilor, cuverturilor (acestea pot adăposti ouă de pureci). Se va acorda o atenție sporită aspirării colțurilor și crăpăturilor din parchet/podea, zonelor de sub mobilă, în care se pot afla ouăle de purice. Coconii de purice pot rezista în astfel de locuri ascunse și câteva luni.
foto: istockphoto.com
În cazul în care avem animale de companie se recomandă igienizarea periodică a canapelelor și a saltelelor folosind dispozitive de curățare profundă tip injecție-extracție. Animalele de companie vor fi deparazitate periodic; putem folosi zgărzi anti-purici.
Se recomandă și tunderea periodică a ierbii în apropierea locuinței.
Înțepătura de păduche
foto: istockphoto.com
Înțepătura de păduche constituie o problemă în special în cazul copiilor mici aflați în colectivitate, dar nu numai. Ei se atașează de părul persoanelor (indiferent dacă este curat sau nu) și reprezintă o adevărată pacoste pentru cei cu părul lung (dacă mai este și creț…).
Păduchele se agață de firele de păr și se hrănește cu mici cantități de sânge. În momentul înțepăturii, păduchele injectează în piele împreună cu saliva sa anumite substanțe care împiedică coagularea sângelui și irită terminațiile nervoase de la nivelul pielii. Din acest motiv înțepătura lor provoacă mâncărimi puternice și ar trebui să ne ajute să o recunoaștem (în cazul în care nu am identificat insecta sau ouăle) semnele lăsate la limita părului pe care persoana înțepată și le face prin scărpinare (leziuni de grataj). Aceste răni pot fi observate la nivelul scalpului sau la linia părului în zona cefei și în spatele urechilor. Senzația de mâncărime este una destul de puternică, astfel încât persoana infestată cu păduchi se va scărpina într-una în cap. Copiii pot prezenta stări de nervozitate, insomnie, scăderea performanțelor școlare.
Păduchii își depun ouăle (lindini) pe lungimea firelor de păr, în apropierea scalpului. Ouăle sunt de formă ovală, de culoare alb-gălbuie.
foto: istockphoto.com
Pentru îndepărtarea păduchilor și a ouălor acestora există șampoane speciale și piepteni special concepuți, cu perii foarte apropiați pentru a favoriza desprinderea ouălor (unii piepteni sunt prevăzuți și cu lupă). Mai nou, au apărut și piepteni electrici pentru îndepărtarea păduchilor și a ouălor acestora, care pot ușura chinul acestei activități, având pe lângă dispozitivul clasic tip pieptene și capacitatea de aspirare și colectare a insectelor.
Lenjeria de pat și îmbrăcămintea vor fi schimbate des până la scăparea de paraziți și spălate la temperaturi înalte.
De obicei înțepătura de păduche nu pune alte probleme decât reacția alergică locală și foarte rar păduchii pot transmite boli. Îndepărtarea lor trebuie să fie cât mai rapidă pentru a preveni răspândirea în cadrul colectivității și la ceilalți membri ai familiei.
Pentru calmarea leziunilor de la nivelul scalpului și prevenirea infectării lor se poate clăti părul cu un amestec din ceai de gălbenele, levănțică, mentă și salvie.
Puteți pulveriza părul cu un dispozitiv tip spray în care preparați un amestec din apă și uleiuri esențiale cu efect insecticid: arbore de ceai, cedru, lavandă, mentă, cuișoare, eucalipt, geraniu.
Înțepătura de muscă
foto: istockphoto.com
Înțepătura de muscă nu este atât de frecventă ca și precedentele, în primul rând datorită faptului că este o insectă de dimensiuni mai mari, care poate fi observată mai ușor și care pătrunde mai greu în locuințe dacă am amplasat plase de protecție. Cu toate acestea trebuie să fim vigilenți, în special în zilele de caniculă, când, din cauza temperaturilor ridicate, muștele devin mai agresive. Înțepăturile de muscă pot provoca durere la locul înțepăturii și apariția unei zone roșii, care se estompează în decurs de câteva ore în mod normal.
De asemenea, prin înțepătura de muscă pot fi transmise anumite virusuri, precum virusul Zika. Dacă în urma unei înțepături de muscă prezentați simptome precum febră, dureri de cap, dureri musculare sau articulare, somnolență, modificări ale pulsului și/sau tensiunii, stări de amețeală sau leșin, este necesar să vă prezentați la medic.
O insectă care seamănă cu musca și poate ocazional înțepa și omul este tăunul. Înțepătura de tăun este foarte dureroasă și poate transmite numeroase boli. Dacă în urma unei înțepături de tăun locul înțepăturii se umflă foarte tare și apar secreții purulente este necesar să vă prezentați la medic.
În cazul în care înțepătura de muscă s-a produs putem aplica local remediile indicate în cazul înțepăturii de purice sau țânțar.
Înțepătura de furnică
foto: istockphoto.com
Este inevitabil atunci când ieșim în aer liber să nu întâlnim furnici. Trebuie să știm că furnicile atacă doar dacă se simt amenințate. Și cum s-ar simți când copiii le strică mușuroiul cu piciorul sau lopățica? Majoritatea înțepăturilor de furnici nu sunt problematice; ele vor determina o senzație de durere și arsură la locul înțepăturii, roșeață, urmată de apariția unei mici vezicule cu lichid transparent, care în mod normal se remit în câteva zile.
Dintre speciile care pun probleme trebuie să menționăm furnicile roșii. Acestea sunt o specie de furnici mai agresive și veninoase. Înțepăturile lor provoacă local dureri intense, arsuri și vezicule, care pot persista mai multe zile, dar pot determina reacții alergice severe locale sau generale. Dacă ați fost înțepat de o furnică roșie ar fi indicat să vă prezentați într-un serviciu medical de urgență datorită potențialului alergenic puternic al înțepăturilor acestor insecte.
Dacă atunci când ieșiți în aer liber vedeți un furnicar, este indicat să vă așezați cu pătura la distanță de acesta. Dacă furnicile s-au urcat pe dumneavoastră, încercați să le dați jos de pe corp și haine și să vă îndepărtați de furnicar.
În cazul în care înțepătura de furnică s-a produs putem aplica local remediile indicate mai sus în cazul înțepăturii de purice sau țânțar.
Înțepătura de căpușă
A tick crawls on a man’s arm.Pair of “seed” ticks, attached to human skin with a pin near one to give an indication of their miniscule size. Seed ticks are baby ticks, freshly hatched and the are tiny. They look like specks of dust when attached to people or animals but can cause irritating bites equal to those from larger ticks. Photo taken in Gainesville, Florida, ticks were picked up while hiking in Jennings state forest in Northeast Florida. Nikon D7200 with Nikon 105mm macro lens with extension tubesTick sucking blood from human skin
Small Ixodes ricinus bug on human skin sucking blood. Tick insect parasite biting, macro photoA female dog tick (Rhipicephalus sanguineus) stuck in the arm skin of a man in SummerThe castor bean tick in human skin
foto: istockphoto.com
Căpușele sunt insecte întâlnite în zone cu multă vegetație. Înțepătura de căpușă poate trece neobservată la început deoarece, spre deosebire de înțepăturile despre care am vorbit până acum, aceasta nu este dureroasă: saliva căpușei conține substanțe anestezice, pe care le introduce în piele în timpul înțepăturii. Dar, căpușa se atașează de pielea persoanei pe care o înțeapă și continuă să se hrănească cu sângele acesteia. Dacă la început este mică și nu o observăm, pe măsură ce aspiră tot mai mult sânge, se umflă și devine vizibilă. Dacă ajunge la dimensiuni mari, poate fi îndepărtată cu ușurință sau cade singură. Cu cât căpușa rămâne mai mult timp atașată pe pielea unei persoane, cu atât crește posibilitatea transmiterii bolilor. Boala cea mai de temut în cazul înțepăturii de căpușă este boala Lyme sau borelioza, cauzată de bacteria Borrelia burgdorferi. Nu toate căpușele transmit această bacterie, doar căpușele care sunt infectate, iar o căpușă contaminată ar trebui să stea atașată de pielea persoanei un interval de 36-48 ore pentru a o transmite.
În cazul înțepăturii de căpușă trebuie să urmărim astfel două aspecte importante. Primul este îndepărtarea cât mai rapidă și corectă a căpușei, fără a rămâne resturi din insectă sub piele. Apoi, va trebui să urmărim un semn specific al infectării cu bacteria Borrelia burgdorferi, și anume, apariția eritemului; acestuia i se adaugă semne și simptome generale precum febră, dureri de cap, dureri articulare și/sau musculare, oboseală, somnolență. Eritemul (roșeața) care apare în boala Lyme are anumite caracteristici. Astfel, există o zonă roșie de formă rotundă sau ovală, înconjurată de o zonă de piele normal colorată, care la rândul ei este înconjurată de o altă zonă roşie ce se extinde progresiv. Eritemul are astfel un aspect asemănător unei ținte.
foto: istockphoto.com
Eritemul crește cu câțiva centimetri pe zi, din acest motiv fiind numit eritem migrator, nu este dureros și nici nu dă senzație de mâncărime. De obicei eritemul apare la locul înțepăturii într-un interval cuprins între 1 zi și o lună de la momentul înțepăturii căpușei, dar poate apărea și la distanță de locul înțepăturii și dispare după câteva săptămâni. Eritemul migrator reprezintă primul stadiu al bolii Lyme. Etapele următoare ale bolii cuprind manifestări cardiace, neurologice și dureri articulare, putând dura de la câteva săptămâni până la câteva luni; ultimul stadiu poate apărea la distanță de câțiva ani. Tratamentul clasic constă în administrare orală de antibiotic. Când avem afectare neurologică, antibioticul va fi administrat intravenos.
Va trebui astfel să ne adresăm medicului dacă
– am fost înțepați de o căpușă și aceasta a stat atașată de piele mai mult de 24-36 ore (de cele mai multe ori nu putem identifica cu exactitate momentul în care s-a atașat căpușa)
– în urma înțepăturii de căpușă apare eritemul migrator
– apar simptome asemănătoare unei gripe în interval de până la o lună de la înțepătură.
Dacă am fost înțepați de o căpușă, aceasta va trebui îndepărtată. Cel mai sigur este să ne deplasăm într-un serviciu medical de chirurgie sau urgențe, care va acționa corespunzător în acest sens. Dacă din anumite motive nu ne putem prezenta la medic, putem îndepărta căpușa urmând pașii de mai jos:
foto: istockphoto.com
– avem nevoie de o pensetă cu vârf bont (există în farmacii pensete și clești speciali pentru îndepărtarea căpușelor)
– cu ajutorul pensetei, prindem căpușa cât mai aproape de piele și tragem (ușor și ferm) drept în sus, fără a roti pentru a nu rupe insecta și a rămâne segmentul cefalic al acesteia în piele și fără a strânge foarte tare, caz în care putem să o zdrobim sau să exercităm o presiune prea mare pe stomac și să forțăm eliminarea conținutului stomacului sub piele.
În mod normal, dacă, în încercarea de a scoate căpușa, parte din segmentul cefalic (căpușa nu are un cap propriu-zis) al acesteia rămâne sub piele, se va elimina în zilele următoare; există totuși un risc de infectare.
Deși controversate, există unele metode care pot determina căpușa să se desprindă singură. Acestea sunt aplicarea cu un bețișor de urechi de jur împrejurul căpușei a acetonei sau a uleiului esențial de mentă, lavandă, cimbru, oregano sau arbore de ceai. Utilizând această metodă, căpușa va părăsi singură locul în care s-a atașat, neexistând riscul rămânerii de resturi sub piele, dar este posibil ca ea să elimine o cantitate mai mare de salivă sau să regurgiteze conținutul stomacal, crescând riscul de infecție.
Nu vom încerca să presăm și să ,,stoarcem” zona în care se află căpușa deoarece insecta nu se va elimina în acest mod datorită cleștilor cu care se atașează.
După îndepărtarea căpușei, zona înțepăturii trebuie dezinfectată; dintre substanțele antiseptice naturale pot fi utile: salvia, propolisul, arborele de ceai. Zona înțepăturii va fi examinată periodic în următoarele zile și, de asemenea, întreg corpul, în cazul apariției eritemului la distanță de locul înțepăturii. Vom fi atenți și la simptomele asemănătoare gripei.
Înțepătura de ploșniță
foto: istockphoto.com
Înțepăturile de ploșniță sunt relativ greu de diagnosticat, ele semănând cu cele de purice sau țânțar. Un indiciu care ar trebui să ne conducă spre identificarea ploșnițelor este acela că ne punem la somn fără nici o leziune și dimineața ne trezim cu puncte roșii pe piele. Aceasta deoarece ploșnițele ies din ascunzători noaptea, atrase fiind de dioxidul de carbon expirat de noi și de căldura corpului uman.
Atunci când ne înțeapă, ele injectează în piele substanțe cu efect anestezic, ceea ce face ca să nu ne trezim din somn în timpul înțepăturii și să nu le putem vedea. După câteva ore apare însă și senzația de durere și/sau mâncărime, destul de intensă.
Înțepăturile de ploșnițe sunt grupate câte 3-5, plasate la o oarecare distanță, mult asemănătoare celor de purice.
foto: istockphoto.com
În cazul în care înțepătura de ploșniță s-a produs putem aplica local remediile indicate mai sus în cazul înțepăturii de purice sau țânțar.
Ploșnițele se ascund în locuri întunecoase, unde există umezeală și își pot face cuiburi și depune ouăle în saltele, sub parchet, sub mobilă, pe perdele/draperii, între haine, în spatele tablourilor, veiozelor/altor obiecte decorative sau în spatele tapetului sau plăcilor de rigips. Ele pot rezista și câteva luni fără a se hrăni.
Este însă important să facem curățenie generală în locuință pentru a identifica toate cuiburile de ploșnițe și a le elimina.
Diagram showing life cycle of bed bug illustrationBed bugBed bugs
Ploșnițele nu rezistă la temperaturi care depășesc 32 ৹C. Spălarea hainelor și a lenjeriei de pat, a perdelelor și draperiilor la temperaturi cât mai ridicate va determina eliminarea insectelor. Saltelele și alte obiecte de mobilier pot fi scoase afară la soare. Recomand însă, dacă ați descoperit cuibul în saltea, să înlocuiți acea saltea. Pentru a preveni repetarea contaminării locuinței cu ploșnițe putem apela la dispozitive cu ultrasunete special concepute în acest sens și la uleiurile esențiale eficiente în îndepărtarea insectelor (menționate la începutul acestui articol).
foto: istockphoto.com
Plasați în dulapuri și în colțurile camerelor săculeți cu plante medicinale uscate precum lavandă, mentă, salvie, rozmarin, cimbru. De asemenea, puteți amesteca uleiurile esențiale menționate cu apă într-un dispozitiv tip spray și pulveriza zilnic locuința (cu mare atenție la colțuri și locurile retrase) până la dispariția ploșnițelor, apoi periodic. Dintre uleiurile menționate, uleiul de cedru este un bun insecticid.
Înțepătura de viespe
foto: istockphoto.com
Viespile sunt insecte care sunt atrase în special de mâncărurile dulci (prăjituri, siropuri, marmeladă, limonadă etc.), parfumuri florale puternice sau de apa stătătoare din bălți sau piscine. O viespe ne poate înțepa de mai multe ori, fără a-și pierde acul (spre deosebire de albină). Înțepăturile de viespe sunt periculoase pentru persoanele care sunt alergice.
Viespile înțeapă dacă sunt sau se simt atacate. Din acest motiv, atunci când vedem o viespe, este recomandat să nu începem să ne agităm și să dăm necontrolat din mâini.
Dacă în urma înțepăturii unei viespi acul acesteia a rămas în piele, este necesară eliminarea acestuia. Se va evita extragerea acului prin utilizarea pensetei, deoarece prin presiunea exercitată de strângerea pensetei putem favoriza eliberarea veninului. Acul de viespe va fi scos printr-o mișcare de rașchetare cu un cuțit cu lama boantă (de uns), un card sau chiar cu unghia, direcția fiind înspre locul în care e înfipt.
În cazul în care înțepătura de viespe s-a produs putem aplica local remediile indicate mai sus în cazul celorlalte înțepături.
Dacă locul înțepăturii se umflă foarte mult și pune probleme de respirație sau vedere în cazul în care este în zona feței, ne vom prezenta de urgență la medic. De asemenea, dacă apar dureri de cap, modificări ale pulsului, respirației, tensiunii, dacă ne simțim obosiți, amețiți sau avem stări de leșin.
Înțepătura de albină
foto: istockphoto.com
Ca și viespile, albinele pot fi atrase de mâncărurile dulci, parfumuri sau ape stătătoare. În plus, ele sunt atrase de flori prin natura ,,meseriei”, astfel încât este imposibil să nu ne intersectăm cu ele în ieșirile noastre în aer liber. Albinele înțeapă rar atunci când se află la distanță de stup și dacă o fac e pentru că se simt amenințate. Din acest motiv, ca și în cazul celorlalte insecte zburătoare, este recomandat să ne păstrăm calmul și să nu începem să fluturăm din mâini ori cu reviste sau haine atunci când vedem o albină.
foto: istockphoto.com
O diferență între înțepăturile de viespe și albină este aceea că, spre deosebire de viespe, albina va lăsa întotdeauna acul înfipt în piele și va muri după aceea. Acul va trebui îndepărtat cât mai repede după metoda explicată la înțepătura de viespe sau, dacă nu reușim, ne vom prezenta la un centru medical. Înțepătura de albină este periculoasă datorită potențialului alergen.
Persoanele care sunt alergice la veninul de albine pot face șoc anafilactic. O persoană care este alergică la veninul de albine nu este obligatoriu să fie alergică și la cel de viespe sau invers, între cele două tipuri neexistând alergie încrucișată.
Înțepătura de albină este destul de dureroasă, iar după injectarea veninului locul înțepăturii se înroșește și se umflă. În funcție de reacția fiecărei persoane, locul se va umfla mai mult sau mai puțin. Dacă o persoană este alergică la înțepătura de albină, aceasta va prezenta extinderea erupției, stări de amețeală, greață/vomă, umflarea buzelor/limbii/feței (edem Quincke/angioedem), dificultăți în respirație, modificări ale pulsului și tensiunii – în aceste situații se va prezenta de urgență la medic.
foto: istockphoto.com Treating the kid severe allergic reaction with the epinephrine
O persoană care a făcut șoc anafilactic la înțepătura de albină este indicat să poarte întotdeauna cu ea o seringă preumplută cu epinefrină pentru injectarea de urgență în mușchi (intramuscular) în cazul unei alte reacții alergice severe – aceasta va fi recomandată de medicul alergolog, doza fiind diferită în funcție de vârstă.
În cazul în care înțepătura de albină s-a produs putem aplica local, după extragerea acului, gheață și remediile indicate mai sus în cazul celorlalte înțepături.
Nu trebuie să uităm însă, că înțepăturile de albine sunt folosite cu succes în diferite afecțiuni osteo-articulare și nu numai. Terapia prin înțepături de albine poate fi utilizată însă numai în cazul persoanelor care nu sunt alergice și sub stricta supraveghere a unui personal medical instruit în acest sens.
Înțepătura de păianjen
foto: istockphoto.com
Înțepăturile de păianjen sunt relativ mai rare decât precedentele. Majoritatea păianjenilor sunt specii inofensive și nu reprezintă o amenințare pentru sănătatea oamenilor, atacând doar dacă se simt în pericol. Dintre păianjenii periculoși menționăm văduva neagră și păianjenul pustnic maro.
Înțepătura de păianjen poate fi identificată de obicei datorită particularității sale: se pot vizualiza două semne de înțepătură alăturate, nu unul singur ca în cazul celorlalte insecte. Locul se poate înroși sau umfla, poate fi mai mult sau mai puțin dureros sau poate genera senzație de mâncărime. Uneori pot apărea și vezicule.
În cazul înțepăturii unui păianjen, ne vom prezenta de urgență la medic dacă apar în următoarele ore dureri musculare, spasme/contracturi musculare, febră, frisoane, transpirație, dureri de cap, stări de greață sau vărsături, dureri abdominale, amețeală, oboseală, modificări ale pulsului și tensiunii, stări de leșin.
În cazul în care înțepătura de păianjen s-a produs, spălăm rana și putem aplica local
– gheață (toxina poate fi inactivată de aplicarea gheții)
– tinctură de arnica sau echinaceea
– oricare dintre remediile menționate în cazul celorlalte înțepături de insecte.
De asemenea, putem administra intern un antialergic natural și antiinflamator precum extractul din coacăz negru.
De reținut în cazul în care am fost înțepați de o insectă!
foto: istockphoto.com Insect bites flat vector illustrations set. Mosquito drinking blood, tick getting under skin, bee sting. Bed bug, ant and spider bites. Skin lesion, wound and inflammation, allergic reaction
Dacă prezentăm semnele unei reacții alergice severe, ne adresăm imediat unui serviciu medical de urgență!
Locul înțepăturii se spală și se examinează cu atenție pentru a verifica să nu fi rămas acul insectei sau insecta întreagă.
Dacă la locul înțepăturii a rămas acul insectei, acesta va fi îndepărtat!
Dacă la locul înțepăturii a rămas insecta (căpușa), aceasta trebuie scoasă cât mai repede!
Urmărim reacțiile apărute pe piele în zilele următoare înțepăturii – locul înțepăturii și zonele învecinate, în special ganglionii.
Urmărim semnele generale și în zilele următoare înțepăturii: febră, frisoane, inapetență, greață, dificultăți de înghițire și/sau respirație, dureri de cap, modificări ale pulsului sau tensiunii, dureri musculare, amețeli, somnolență, oboseală, confuzie, pierderea stării de conștiență, umflarea anumitor segmente ale corpului (în special regiunea feței).
Semnele unei alergii severe apar uneori la a doua sau la următoarele înțepături ale insectei. Uneori nu știm ce insecte ne-au înțepat în trecut și considerăm înțepătura actuală ca fiind prima.
Ne adresăm medicului dacă apar semnele generale menționate mai sus sau locul înțepăturii se infectează.
Acest material are un scop informativ și nu înlocuiește consultul medical. Materialul se axează în principal pe remediile alternative care pot fi folosite în cazul înțepăturilor de insecte și pentru ținerea lor la distanță. Uneori este necesară asocierea medicației clasice. Din acest motiv, este recomandat să vă consultați cu medicul dumneavoastră în cazul în care ați fost înțepat de o insectă.
De data aceasta mă voi abate de la materialele despre tratamentele naturiste pentru a clarifica niște aspecte legate de un dispozitiv medical frecvent utilizat la domiciliu de 2 ani încoace: pulsoximetrul pentru deget.
Aceasta, deoarece am constatat că mulți dintre noi încă nu îl folosim corect și intrăm în panică atunci când aparatul arată măsurători sub limita considerată normală.
Mă voi referi în special la pulsoximetrul pentru deget, dar informațiile sunt valabile și pentru aplicațiile care pot măsura saturația în oxigen cu ajutorul senzorului aflat lângă camera foto a telefonului mobil sau pentru smartwatch-uri.
Ce este pulsoximetrul?
Pulsoximetrul este un dispozitiv medical care înregistrează nivelul de oxigen din sânge/saturația de oxigen (SpO2) și pulsul (frecvența cardiacă). Majoritatea dispozitivelor mai indică un parametru, numit indice de perfuzie (IP) sau indice de modulație a pulsului (PMI). Aparatele mai performante pot măsura și alți parametri.
Foto: Cristina Munteanu
Pulsoximetria este procedura prin care se determină acești parametri cu ajutorul unui pulsoximetru. Saturația arterială a oxigenului măsoară de fapt cantitatea de oxigen transportată de hemoglobină. Oxigenul care pătrunde în plămâni atunci când respirăm este transportat în cea mai mare parte prin sânge cu ajutorul hemoglobinei (o proteină din globulele roșii).
Pulsoximetria folosește lumina pentru a determina saturația de oxigen, mai precis, se bazează pe caracteristica hemoglobinei de absorbție a luminii.
Astfel, pulsoximetrul este dotat cu o sursă de lumină, un detector de lumină și un microprocesor care efectuează calculele necesare. Lumina este emisă de fapt de 2 surse care traversează sonda și ajunge la detectorul de lumină. Doar una dintre surse este vizibilă (cu lungime de undă pentru lumină roșie), în timp ce cealaltă sursă este invizibilă (în spectrul infraroșu). Sursele de lumină și senzorul sunt montate într-un cuplu ce se atașează la pulpa degetului. Absorbția radiației luminoase de către sângele venos, piele și țesut subcutanat sunt de obicei constante, singura variabilă fiind cantitatea de hemoglobină (unda pulsatorie) din patul vascular. Măsurarea saturației se face în vârful undei pulsatile, pentru a izola semnalul arterial. Microprocesorul măsoară diferențele de absorbție date de pulsul arterial față de cele două surse de lumină utilizate.
Foto: Cristina Munteanu
Așadar, cu ajutorul pulsoximetrului putem evalua cât de bine distribuie organismul oxigenul din plămâni către sânge și celule. Valorile normale ale saturației în oxigen sunt cuprinse de obicei între 95-100%. O valoare sub 93-92% se numește hipoxemie și necesită adresarea către medic.
Saturația în oxigen are, așadar, o singură valoare, care ar trebui să fie cuprinsă între 95-100%. Nu avem două valori, ca la tensiune. Cealaltă valoare indicată este pulsul. Atunci când efectuăm o măsurătoare, în dreptul saturației apare SpO2, iar în dreptul pulsului apare PRbpm (PR= puls rate; bpm= beats per minute/bătăi pe minut).
Unele aparate oferă un alt treilea parametru: IP, indicele de perfuzie, care reprezintă valoarea rezistenței pulsului la locul senzorului. Indicele de perfuzie variază în funcție de pacienți, de condițiile fiziologice și de zonele de monitorizare.
Putem avea erori de măsurătoare?
Da, putem avea erori care țin de aparatul în sine, de tehnica de măsurare sau de anumite condiții fiziologice sau patologice.
Legat de aparat, este bine să știm că nu toate pulsoximetrele comercializate sunt dispozitive avizate de Ministerul Sănătății, ceea ce face ca unele dintre ele, deși apropiate ca măsurători, să dea totuși erori.
Nu se recomandă folosirea pulsoximetrului imediat după ce aparatul a fost mutat dintr-un mediu rece într-un loc cald, umed sau invers. De asemenea, nu se recomandă utilizarea sa dacă există surse de radiații electromagnetice în vecinătate.
Legat de tehnica în sine, trebuie să ne asigurăm că degetul pătrunde cu ușurință în dispozitiv și nu este presat. De asemenea, trebuie să așteptăm puțin pentru ca aparatul să facă măsurătoarea. Unele pulsoximetre au plasată sub cifre o undă (pletismogramă, care apreciază variațiile pulsului)– aceasta trebuie să fie simetrică pentru a avea o măsurătoare corectă. De obicei o undă simetrică apare în decurs de 8-10 secunde dacă nu se mișcă degetul.
Foto: Cristina Munteanu – Exemplu de pletismogramă care nu este simetrică
Cele mai frecvente cauze care pot determina valori eronate ale măsurătorilor sunt cele legate de utilizarea unui dispozitiv necorespunzător (cel de adult pentru copil) sau mișcarea degetului în timpul măsurătorii (în special la copii), aspectul și condiția degetelor și a unghiilor. Astfel, nu se vor introduce în dispozitiv:
– degete ale căror unghii sunt făcute cu lac (îndeosebi cele cu gel influențează măsurătoarea) sau degete care au aplicate unghii false
– oxigenul disponibil din aerul atmosferic (pe care îl respirăm)
– concentrația de hemoglobină din celulele roșii
– schimbul de gaze realizat în plămâni: oxigenul trebuie să ajungă la alveole și să treacă prin pereții alveolari pentru a ajunge la celulele roșii.
Atunci când avem extremitățile reci, avem o vasoconstricție locală și deci o hipoperfuzie cu sânge a degetelor. Acest fapt se va răsfrânge într-o valoare mai mică a saturației.
Calitatea aerului pe care îl respirăm este importantă, deoarece există substanțe care se leagă mai puternic de hemoglobină decât oxigenul, precum monoxidul de carbon, caz în care apare intoxicația cu monoxid de carbon.
În anemie avem de obicei o cantitate de hemoglobină redusă, fapt care determină un nivel scăzut de oxigen în sânge.
În bolile pulmonare cronice avem o afectare a schimbului de gaze la nivel pulmonar. Acești pacienți au de fond saturații mai scăzute și folosesc medicație bronhodilatatoare sau oxigenoterapie.
Pacienții care suferă de boli pulmonare acute (pneumonii, bronșite, crize de astm bronșic) înregistrează valori scăzute ale saturației în oxigen pe fondul inflamației și alterării schimburilor gazoase la nivelul membranei alveolo-capilare.
Pacienții care suferă de afecțiuni cardiace au un flux sanguin insuficient, care afectează cantitatea de oxigen din sânge și, deci, valoarea saturației în oxigen.
Valorile măsurate de pulsoximetru pot fi modificate la altitudini peste 2000m, unde concentrația de oxigen din aerul atmosferic este scăzută.
O saturație mică, sub 92%, este însoțită de dificultăți de respirație. Aceste dificultăți sunt mai evidente pentru o afecțiune care a debutat recent (acută) și sunt mai puțin evidente în cazul afecțiunilor mai vechi (cronice).
Dacă saturația este mică, dar persoana căreia îi monitorizați saturația nu are nici un semn sau simptom de greutate în respirație (respirații scurte, rapide, dureri în piept), cel mai probabil avem o eroare de măsurare. În acest caz, se recomandă repetarea măsurătorii peste câteva minute. Dacă saturația mică este însoțită de dificultăți de respirație, stări de confuzie, amețeală, dureri de cap, puls rapid, unghii și buze albăstrii, atunci este momentul să vă adresați medicului.
Un aspect important (mai ales acum, în pandemia generată de noul coronavirus) îl constituie asocierea semnelor și simptomelor de mai sus cu un atac de panică. Diferențierea poate fi făcută însă tot de către un cadru medical. De obicei însă, în atacurile de panică saturația se menține la valori normale și manifestările atacului de panică se diminuează după aplicare unor tehnici de respirație și relaxare.
Atunci când achiziționați un pulsoximetru rugați medicul sau farmacistul să vă explice cum se efectuează corect măsurătorile. De asemenea, citiți cu atenție prospectul produsului.
Pulsoximetrul constituie un dispozitiv medical care, utilizat corect, ne poate ajuta să evaluăm cantitatea de oxigen din sângele nostru și să solicităm ajutor medical într-un timp adecvat atunci când este necesar.
Scopul stabilirii și celebrării acestei zile la nivel mondial este de a conștientiza problemele de sănătate ce apar concomitent cu kilogramele în plus.
Potrivit statisticilor Organizației Mondiale a Sănătății prevalența mondială a obezității s-a triplat din anul 1975.
Supraponderabilitatea și obezitatea sunt cuantificate luând în considerare mai multe aspecte, între care și indicele de masă corporală (IMC). Acesta reprezintă raportarea greutăţii în Kg la pătratul înălţimii în metri:
supraponderalitatea: IMC ≥ 25 kg/m2
obezitatea: IMC ≥ 30 kg/m2.
La copiii cu vârsta mai mare de 6 ani se mai utilizează indicele obținut prin raportarea circumferinţei abdominale în cm la înălțimea în cm.
Cauze ale obezității
Nu putem spune că există o singură cauză a obezității, de obicei vorbim de cumularea mai multor factori:
hormonali
comportamentali și de mediu
genetici
Obezitatea este o boală cronică și determină apariția a numeroase complicații:
cardiovasculare: hipertensiune arterială, risc crescut de infarct miocardic acut și accident vascular cerebral, insuficiență cardiacă, hipercolesterolemie
metabolice: diabet zaharat, gută
respiratorii: apnee de somn, risc crescut de astm, embolie pulmonară
musculo-scheletale: dureri la nivelul coloanei vertebrale, risc crescut de fracturi, osteoartrită, osteoporoză
genitale: sindromul ovarelor polichistice, risc de infertilitate, complicații în timpul sarcinii
psihice: stimă de sine scăzută, izolare socială, anxietate, depresie.
Obezitatea la copii
În prezent asistăm la o tendință ascendentă a numărului de persoane obeze. Mai îngrijorător este faptul că vorbim de scăderea vârstei la care obezitatea este diagnosticată.
Sunt tot mai mulți copii supraponderali și obezi și numărul lor este în continuă creștere. Din nefericire, pandemia actuală a încurajat acest ,,trend” prin favorizarea sedentarismului: restricționarea ieșirilor în aer liber, introducerea învățământului on line etc.
Moștenirea genetică este cea care predispune la apariția obezității, însă factorii de mediu și comportamentali (alimentația, sedentarismul, orele de somn) sunt cei care au rolul decisiv în viitoarea greutate a copilului.
Cu alte cuvinte, un copil care provine dintr-o familie cu unul sau ambii părinți obezi are șanse duble să devină și el obez, dar acest lucru nu este obligatoriu. El poate fi prevenit.
Prevenția acestei obezități a copilului și adolescentului începe după ultimele studii încă din perioada intrauterină (subnutriția sau supraalimentația mamei, diabetul zaharat al mamei ș.a.).
Această prevenție continuă apoi din primele zile de viață prin:
Vitaminele reprezintă substanțe de care organismul nostru are nevoie pentru a putea funcționa. Pentru unele vitamine organismul poate crea anumite rezerve, în timp ce pentru altele nu. Lipsa vitaminelor – aport insuficient sau deloc – poate duce la apariția unor probleme mai mult sau mai puțin grave de sănătate. În cazuri mai rare putem vorbi de hipervitaminoze, când avem un aport excesiv.
Vitamina D este un nume generic pentru mai multe tipuri de vitamină D (D1-D5). În plus, cercetările au descoperit că nu este doar o simplă vitamină, ci are și rol de hormon.
Această vitamină este produsă în organismul nostru din colesterol (compusul 7,8-dehidrocolesterol care este depozitat în piele), sub acțiunea razelor ultraviolete, prin expunerea organismului la soare (conversie fotochimică).
În afara acestei producții interne, vitamina D poate fi asigurată prin aport extern, din anumite alimente.
Alimentele de origine vegetală conțin de fapt o provitamină D (D2=ergocalciferol) în cantități relativ mici (anumite ciuperci, drojdie, alge ș.a.).
În schimb, provitamina D3 (colecalciferol) se găsește în cantități mari în produsele de origine animală (ficat, gălbenuș de ou, pește, ulei de pește, lapte, unt etc.).
Vitamina D sintetizată la nivelul pielii suferă două transformări în organism, una la nivelul ficatului (transformarea în calcidiol) și cealaltă la nivelul rinichilor (transformarea în calcitriol – forma activă de vitamină D).
Vitamina D adusă în organism prin aport alimentar este absorbită în intestinul subțire și transportată apoi spre ficat.Vitamina D este una dintre vitaminele pentru care organismul poate crea depozite în organe precum ficat, rinichi, plămâni, piele.
Doza zilnică de vitamină D este în medie de 400-500 UI (cu variații în funcție de vârstă și de anumite situații fiziologice asupra cărora nu insistăm acum).
Pentru a sintetiza cantitatea necesară de vitamina D, este necesară expunerea la soare timp de 10-15 minute a treisfert din suprafața corporală de 2-3 ori pe săptămână. Dacă suprafața corporală expusă este mai mică, trebuie crescută durata și frecvența expunerii. Acest lucru este mai ușor de realizat când este cald și mai dificil în lunile friguroase.
Producția de vitamină D prin expunerea la razele UV este influențată de folosirea cremelor de protecție UV și de pigmentul pielii (persoanele cu pielea mai închisă având o capacitate de sintetizare mai scăzută) și de vârstă (capacitatea de producție scade pe măsură ce înaintăm în vârstă).
Rolul vitaminei D
Vitamina D are rol în asimilarea calciului și a fosforului și în fixarea acestor minerale la nivelul oaselor și dinților. Tot vitamina D blochează eliberarea hormonului paratiroidian (parathormonul), care resoarbe țesutul osos, fapt ce poate duce la osteoporoză și la creșterea riscului de fracturi.
Vitamina D are rol și în funcționarea bună a glandei tiroide și a sistemului imunitar. Ea contribuie la prevenirea unor boli autoimune: tiroidita autoimună, artrita reumatoidă, scleroza în plăci, bolile inflamatorii intestinale. Studii recente indică un rol protectiv al acestei vitamine în diverse forme de cancer, Alzheimer, tulburări depresive, diabet, boli cardiovasculare ș.a.
Deficitul de vitamină D interferă cu metabolismul calciului și fosforului și duce la tulburări de mineralizare a țesutului osos (rahitismul la copii, osteoporoza la adulți).
Există anumite boli care determină o absorbție deficitară a acestei vitamine, între care menționăm fibroza chistică, boala celiacă, boala Crohn, obezitatea (adipocitele sechestrează vitamina D care astfel nu mai poate fi eliberată organismului), sindromul de intestin scurt, anumite boli hepatice și renale, anumite medicamente (anticonvulsivante).
Dietele restrictive (cele vegane și vegetariene) pot conduce la deficit de vitamina D. Există studii care spun că vitamina D3 (cea de origine animală) este mai eficientă decât vitamina D2 (cea de origine vegetală). În aceste cazuri de diete restrictive este necesară suplimentarea cu vitamină D.
Surse de vitamina D pentru vegani și vegetarieni
Exces de vitamină D?
În cazul unui exces de vitamină D, prin aport exagerat, vorbim de hipervitaminoză D.
Ce înseamnă un aport exagerat?
Doze de 2000-3000 UI administrate zilnic și pentru perioade lungi de timp.
Acest fapt se manifestă diferit la copil și la adult.
La copil pot apărea stări de greață, vărsături, stări confuzionale și chiar insuficiență renală – în primă fază cu urinat excesiv (poliurie), ca apoi să se instaleze lipsa urinării (anurie).
La adult apare hipercalcemie și hiperfosfatemie, cu consecința unor calcificări extraosoase, de exemplu la nivel renal (nefrocalcinoza – cu potențial fatal).
În contextul actualei pandemii se recomandă numeroase suplimente vitaminice și nu numai, inclusiv suplimentare de vitamina D. Este important ca aceste suplimente de vitamina D să fie luate la sfatul medicului și, dacă este posibil, cu dozarea prealabilă a rezervei de vitamina D din organism (25-OH-vitamina D).
Un nivel mai mic de 20 ng/ml de 25(OH)D indică un deficit de vitamină D.
Revin asupra aspectului că, printr-o viață echilibrată, atât în ceea ce privește regimul alimentar, cât și în ceea ce privește mișcarea în aer liber (expunerea la razele UV), putem să ne asigurăm un nivel optim de vitamină D.